MOLDOVA DE LA SIRET LA NISTRU?

La protestele desfăşurate la Chişinău în ultimele zile, simpatizanţii socialistului Igor Dodon au făcut front comun cu cei ai lui Renato Usatîi şi cu cei ai Platformei Demnitate şi Adevăr. Cu toţii au cerut alegeri anticipate, mizînd pe un succes al partidelor de stînga, anti-europene, în cazul unui nou scrutin. Dodon, al cărui partid a cîştigat cele mai multe voturi la ultimele alegeri din Republica Moldova, este un inamic declarat al ideii de integrare în Uniunea Europeană. De altfel, pe afişele sale electorale din 2014, Dodon apărea alături de Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse.

Igor Dodon, 40 de ani, este unul dintre cei mai importanţi politicieni din Republica Moldova. A fost membru de vază al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, condus cu mînă de fier de Vladimir Voronin, ministru al economiei între 2006-2009, în guvernul Voronin. În 2011, anticipînd vînturile schimbării, a părăsit Partidul Comuniştilor şi a preluat conducerea Partidului Socialiştilor. Sub comanda sa, socialiştii au crescut în sondaje, ajungînd principalul partid de stînga al ţării. Este promotor al federalizării Republicii Moldova, după Planul Kozak, un proiect de ţară pe placul Rusiei, respins, însă, categoric de Vladimir Voronin, cel care l-a făcut pe Putin să se întoarcă de la avion.

Dodon declara în urmă cu doi ani că ţelul său politic este refacerea Moldovei lui Ştefan cel Mare, adică unirea teritoriului dintre Siret şi Nistru. Ideea nu e nouă! "Mişcarea „Moldova Federativă", lansată în 2012, la Chişinău, propune crearea unei noi ţări în care să intre cinci republici autonome: Moldova de Est, Moldova de Vest, Republica Moldovenească Transnistreană, Republica Găgăuzia şi Republica Bucovina. În noua structură statală ar urma să intre şi Regiunea autonomă Basarabia. Sveatoslav Mazur, liderul noii mişcări, anunţă pe site-ul federatia.md că aceasta are drept scop "centralizarea poporului moldav multinaţional în jurul ideii renaşterii Patriei-Mamă Moldova şi pentru a salva teritoriile istorice de laşi şi trădători". El propune şi o strategie de federalizare în care să intre Republica Moldova, Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei, care fac parte din Ucraina şi Moldova din dreapta Prutului. Potrivit aceleiaşi strategii, populaţia noului stat federativ va constitui 10,5 milioane oameni, care vor locui "pe întreg teritoriul fostului cnezat moldovenesc". Limbile oficiale în noul stat ar urma să fie "moldoveneasca" şi rusa, iar drapelul naţional - bicolorul roş-albastru cu capul de bour drept stemă. Noul stat ar urma să facă parte din Uniunea Euroasiatică a lui Vladimir Putin. Sveatoslav Mazur face parte din Partidul Patrioţii Moldovei şi se declară ezoterist, el fiind şi director al Institutului de Ezoterism, Psihologie şi Viaţă Reală din Republica Moldova". În martie 1918, Sfatul Ţării a decis, cu majoritatea voturilor exprimate, semnarea Actului de Unire. Pentru Unire au votat 86 de membri din cei 135 de deputaţi prezenţi la şedinţa Sfatului Ţării. Trei s-au pronunţat împotrivă, iar 36 s-au abţinut. 27 martie 1918 reprezintă pentru noi românii, o zi extrem de importantă. În acestă zi s-a început procesul de finalizare a mişcării de eliberare natională, iar în sala mare a Parlamentului de la Chişinău a fost convocat Sfatul Ţării, avînd ca scop realizarea năzuinţelor poporului român din spaţiul dintre Prut şi Nistru, numit impropriu Basrabia, de a ieşi de sub ocupaţiar rusă şi de a reveni la trupul Ţării.

Pe de altă parte, există şi elemente extrem de vocale, care spun că Romania „s-a epuizat ca sens” şi a venit timpul divizării internaţionale după criteriul naţional. Vă sună cunoscut? Este refrenul pe care îl auzim din 1990, cîntat cu percuţie pe carîmbul cizmei de o anumită etnie. „Popoarele, care se află în componenţa României, trebuie să se autodetermine singure – în care anume state ele doresc să-şi realizeze viitorul, scrie excelenta Agenţie KARADENIZ-PRESS, citîndu-l, în mai 2011, pe liderul Mihail Garbuz (un apropiat de Vasile Stati, Stepaniuc, chiar Mihail Formuzal, găgăuzul "consiliat" de specialişti maghiari trimişi de "europeanul" Kalman Miszei!) „Patrioţii Moldovei”, a lansat, cu o zi înainte ca Traian Băsescu să vorbească de "regionalizare", un apel către comunitatea mondială, solicitînd “inapoierea Patriei-mamă – Moldova a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc, aflate în componenţa României”. „Partidul ‘Patrioţii Moldovei’, care întruneşte ideologic patrioţii Moldovei de pe amblel maluri ale Prutului, în mod conştient îşi asumă iniţiativa şi anunţă iniţierea procesului între naţiuni de retragere unilaterală a tuturor semnăturilor şi angajamentelor, asumate de autorităţile Moldovei în timpul creării statului cu denumirea România”, spunea atunci, Mihail Garbuz. El a explicat că este vorba despre retragerea semnăturilor din 1859 de pe documentul de unire a celor două principate, Molodva şi Valahia, scrie Newsmoldova. „Iniţiînd procesul retragerii Moldovei din cadrul acestor acorduri, poporul moldovenesc, în acest mod anunţă începutul procesului "de destrămare" a statului România, care a încălcat angajamentele acordului şi n-a îndreptăţit speranţele şi aspiraţiile poporului Moldovei”, a explicat Garbuz.

Un analist politic specializat în descifrarea „Estului” spunea, la un moment dat, că dacă Rusia ar vrea să facă României un mare rău, ca reacţie la declaraţiile belicoase de la Cotroceni în ultimii cinci ani şi la înţepăturile de ţînţar aşezat pe gîtul unui elefant, atunci ar forţa unirea Republicii Moldova cu România! Rezultatul ar fi: un spaţiu geo-politic fluid şi instabil, o crevasă economică şi socială între Europa şi Caucaz! Cum politica externă comună a Uniunii Europene este doar o colecţie de ambiţii şi frustrări naţionale, nimeni şi nimic nu ar împiedica acest gest istoric. Planul Rusiei se bazează pe refuzul unirii, atît din partea Chişinăului – unde aproape 60% dintre cetăţeni regretă destrămarea Uniunii Sovietice -, dar şi al Bucureştiului – acolo unde curajul politic şi ambiţia gesturilor cu adervărat istorice rămîne undeva în nădragi! Surpriza „regizorilor” ar fi cu adevărat mare dacă doi lideri politici de pe cele două maluri ale Prutului ar hotărî, peste noapte, acest gest, singurul, de altfel, care ar putea rescrie, reparatoriu, noua istorie a României Mari, cu o importanţă geo-strategică uriaşă în acest spaţiu vecin cu fluida şi imprevizibila Ukraină! Recent, Evgheni Şevciuk, liderul transnistrean, susţinte că Unirea dintre România şi Republica Moldova este ireversibilă. Şevciuk afirmă că anumite cercuri de la Moscova sînt dispuse să facă concesii Chişinăului, în problema transnistreană, pentru a stopa „procesul de reunificare a Moldovei cu România”. Declaraţia a fost făcută la Moscova, în cadrul unei conferinţe internaţionale, transmite 24h.md. "Aceştia, din păcate se înşală, deoarece şi administraţia de la Bucureşti, şi cea de la Chişinău acţionează în prezent de pe poziţiile unionismului camuflat, iar Moldova deja este ancorată serios în sfera de influenţă a României”, a declarat Evgheni Şevciuk, în cadrul conferinţei la Moscova.

Pe de altă parte, România nu are nici forţa economică şi nici INTELECTUALĂ de a se uni cu Republica Moldova.

Sondajele arată că formaţiunile politice ale lui Dodon şi Usatîi, alături de platforma Demnitate şi Adevăr ar aduna, astăzi, peste 40% din voturi. În prezent, 38 % din moldoveni susţin parcursul european al ţării lor, iar 40% vor o apropiere mai mare de Uniunea Vamală şi de Rusia, arată un sondaj de opinie realizat de Asociaţia Sociologilor şi Demografilor din Republica Moldova, citat de Radio Europa Liberă.

EUROPA STĂ CU SPATELE

Analistul şef al STRATFOR, Robert D. Kaplan, prezent anul trecut în România, n-a făcut niciodată greşeala de a-l subestima pe Putin. În 2015, într-un interviu, descria astfel situaţia: ”Vedem o Uniune Europeană în criză permanentă, un NATO lipsit de o direcţie clară… România se află într-o poziţie geografică de neinvidiat!  Presupun că Putin, fiind un ofiţer de informaţii, nu un funcţionar plicticos, ştie că Articolul 5 din Tratatul NATO protejează membrii NATO împotriva unei invazii terestre, dar nu protejează membrii NATO împotriva acţiunilor subversive… nu protejează Europa Centrală şi de Est împotriva acţiunilor subversive prin cumpărarea media şi a băncilor … De aceea, cred că provocarea strategică pentru România şi vecinii săi este să se protejeze nu împotriva unei acţiuni imediate a Rusiei, ci împotriva unei acţiuni subversive lente în următorii cinci ani”. Putin ştie că geografia şi puterea brută – militară şi economică – sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei au o opinie foarte diferită, iar liderii politici europeni nu reuşesc să-şi depăşească propria suficienţă! În această cheie trebuie citite recentele turbulenţe de la Chişinău, într-o Moldovă care, aşa cum excelent spune Dan Dungaciu, recent, şi-a epuizat resursa umană şi politică!

În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin şi-a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii ’90 percepeau Rusia drept slabă şi haotică, iar aderarea la NATO şi UE le oferea pacea şi prosperitatea. Orizontul strategic s-a schimbat mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea şi ameninţă estul Ukrainei.

Europa se află acum în faţa unei nefericite ironii istorice, scrie Kaplan în WSJ. Deceniile în care şi-a dezvoltat înaltele idealuri ale drepturilor omului, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi istoria au “conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranţi şi refugiaţi decît altele. Cu alte cuvinte, la fel cum Războiul Rece a făcut bine celor două blocuri antagonice şi a dus la prosperitatea individului într-un Occident, chipurile, ameninţat de tancurile Pactului de la Varşovia, la fel Uniunea Europeană a fluturat stindardele libertăţii europene, înconjurată de dictaturi. Astăzi, cînd hamsinul s-a potolit, realitatea arată altfel... Meterezele geografice ale Europei din perioada postbelică nu mai funcţionează. Geograful francez Fernand Braudel nu mai considera Mediterana, frontiera de sud a Europei, sugerînd că aceasta este Sahara, regenerînd conceptul Roman de Mare Nostrum. 

Uniunea Europeană se destramă şi revine la divizări vechi de secole, se întoarce în prezent la Evul Mediu de dinaintea Revoluţiei Industriale, o perioadă plină de incoerenţe uimitoare – imperii, regate, confederaţii, mici state – o imagine a unei lumi profund fracturate, aşa cum o atestă hărţile vremii, scrie Robert Kaplan în Wall Street Journal (WSJ) online. De la Imperiului carolingian, fondat de Carol cel Mare în secolul al IX-lea, la fracturarea continuă a UE, pote genera un vid de putere ce ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, pînă cînd s-a dizolvat în 1806.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s-au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Kaplan vede problema actuală a UE în posibilitatea de a mai spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i-a adăpostit diversele minorităţi şi interese. În funcţie de evoluţiile politice imediate, Europa este condamnată să dispară, rămînînd profund ataşată de valorile naţionale, iar eşecurile repetate ale politicilor comune au întărit acest ataşament. Extremiştii, fie ei de dreapta sau de stînga, se poziţionează în jurul efortului naţional şi se sprijină pe austeritatea populară. În aceste condiţii, Germania, ca lider al Uniunii Europene, va avea un dialog mult mai dificil cu “periferia” pentru a-şi impune propriile voinţe şi interese. Nu ar fi exclus ca planul de destructurare al UE să plece chiar de la Berlin – marele beneficiar al construcţiei europene! Germania este motorul de necontestat al Uniunii Europene, cea care trage, din răs-puteri înainte această căruţă descentrată şi artificială – dacă ne gîndim cu instrumentele secolului 20! – . În mod evident, Germania este şi cea care încasează cele mai multe dividende din această UE, devenită “spaţiu vital” pentru un organism mereu în expansiune.

Acest ascendent îi oferă posibilitatea de a adresa întrebări incomode. Potrivit unui comunicat al Preşedinţiei Germaniei, preşedintele Joachim Gauck, l-a întrebat pe amabasadorul Republicii Moldova, cu ocazia prezentării oficiale a acestuia din 6 ianuarie 2016, care mai este procentul celor de peste Prut care vor să se unească cu România?

Întrebarea este de natură să dea fiori reci pe şira spinării tuturor românilor. Astăzi, Republica Moldova se află în pragul falimentului economic şi politic, iar variantele acestui stat eşuat sînt două: apropierea de Rusia sau de România. Firească! Cu un miliard furat din sistemul bancar, cu salariile neplătite în luna decembrie, fără Acord cu Fondul Internaţional şi incapabilă să se împrumute de pe pieţele externe, cu toate ajutoarele europene blocate în lipsa acestui Acord. Problema nu este doar de criză în sine, scrie Dan Dungaciu, ci de criza proiectelor politice care să răspundă crizei. Republica Moldova, la fel ca şi Uniunea Europeană, pare că şi-a epuizat toate resursele interne. Politice şi umane, de lideri, în primul rînd.

În acest context, prezentat pe larg în articolele celor doi gîndiori contemporani, România este din alt film. Afişează o tăcere stridentă, în relaţia cu Republica Moldova, şi o chirăială deşănţată faţă de Europa care, pare că stă cu spatele la Bucureşti. Sîntem, din nou, incapabili să vedem situaţia reală în care ne aflăm, împotmoliţi în meschinăriile noastre dîmboviţene. Nici o reacţie, nici o propunere coerentă şi constructivă nu răzbate de dincolo de Carpaţi!

Istorie e vie şi ciclică. Secolul al XX-lea a fost în mod distinct multipolar. După 50 de ani, două războaie şi multe alte conflicte, un sistem bipolar s-a impus în arena internaţională. La finalul Războiului Rece, bipolaritatea s-a transformat în unipolaritate – un sistem internaţional dominat de SUA. Astăzi, puterea este difuză şi, ne întreptăm, din nou, spre multipolaritate. O lume dominată de o puzderie de actori care-şi exercită o serie variată de puteri, o nouă schimbare tectonică, de paradigm, faţă de trecut. Orientul Mijlociu ar putea deveni un precedent periculos!

CEEA CE FACEM

Jurnalismul nu a fost niciodată mai periculos, iar jurnaliștii spun că nu au simțit niciodată mai nesigure locuril lor de muncă. Fie în mass-media publice – radioul public și TVR - , fie în cele private. Din România, sau de aiurea! Un sondaj finalizat în februarie 2015 de către INSI, relevă faptul că 88 la sută dintre jurnaliștii din întreaga lume spun că siguranța jurnaliștilor și a lucrătorilor mass-media este o problemă mai mare decît în urmă cu 10 ani, iar 86% dintre ei spun că jurnaliștii sînt mult mai amenințați de violență. Cei mai expuși acestui risc sînt jurnaliștii locali!

Potrivit INSI, 1480 de jurnaliști și lucrători mass-media și-au pierdut viața în ultimii 10 ani. Adică, o medie de 131 pe an! Majoritatea, 822, a murit pe timp de pace! Tot mai multe grupări: teroriste, de interese, politice, care doresc să controleze CÎMPUL DE LUPTĂ AL INFORMAȚȚILOR își doresc să scoată din joc jurnaliștii. La rîndul său, managementul este tot mai zgîrcit cînd vine vorba de proprii jurnaliști a căror misiune este privită tot mai sceptic de la apariția rețelelor de socializare.

Lipsa de respect pentru profesie este o altă vulnerabilitate scoasă în evidență de sondajul INSI, în 2015, care relevă faptul că jurnaliștii NU MAI SÎNT VĂZUȚI CA OBSERVATORI IMPARȚIALI ȘI NEUTRI ci ca susținători al unor interese economice sau politice, atît ei cît și radiodifuziunile pe care le reprezintă și care distorsionează mesajul sau îl ascund, în favoarea divertismentului faptului divers. Rolul jucat de jurnaliștii cetățeni contribuie, de asemenea, la scăderea respectului față de jurnaliști.

În orice situație, freelancerii sînt deosebit de vulnerabili. Atacați de personaje care doresc să-i reducă la tăcere, sau de managementul mass-media care le diminuează sau suprimă plățile și contribuțiile bănești. Reducerea bugetelor pentru rpoducție, de multe ori în favoarea creșterii bugetelor de premiere a managementului!, se soldează cu închiderea birourilor de corespondență.

Multe din organizațiile care au înțeles că investițiile în oameni se întorc înzecit, au sporit furnizarea de echipamente și traininguri pentru jurnaliștii proprii și freelancerii colaboratori. De asemenea, numărul de furnizori de servicii de formare și training pentru securitatea jurnaliștilor în medii ostile, revolte sociale și situații de urgență a crescut, de serviciile acestora beneficiind freelancerii și jurnaliștii locali.

A exisat, de mult timp o mantră în jurnalism că nu există nici o poveste pentru care merită să mori. Dar, există povești valoroase pentru care merită să-ți asumi riscuri! Problema pe care ne-o punem este de a evalua aceste riscuri cît de clar și de atent putem. Nu a mai fost nici o altă perioadă în care jurnaliștii, editorii lor și organizațiile mass-media, cum ar fi INSI, să depună un efort atît de mare pentru a încerca să evalueze pericolele la care sîntem expuși. Dar, nici nu a existat vreun moment în care jurnaliștii să se afle de atîtea ori, la locul potrivit în momentul nepotrivit! În prea multe zone, jurnaliștii nu mai sînt doar un risc calculat, predictibil, raportat la linia frontului. Sîntem prima linie! Crimele nerezolvate, răpirile pentru răscumpărare, decapitările jurnaliștilor se întîmplă, acum, într-un ritm alarmant. Astăzi, de prea multe ori, am devenit povestea. Iar acesta nu este drumul firesc al jurnalismului!

Jurnaliștii locali și freelancerii sînt printre cei mai vulnerabili. Mult mai mult se face pentru a evidenția riscurile cu care se confruntă aceștia, decît pentru protecția efectivă a lor, pentru alocarea de resurse, de către organizațiile de știri pentru care lucrează.

Noi, toți, trebuie să fim atenți pentru fiecare dintre noi! Jurnalismul este ceea ce facem și sperăm să continuăm să facem. Dar, treaba noastră este de a spune povestea, nu de a fi povestea! Avem nevoie de siguranță și de asigurări care permit ca noi, toți, să trăim pentru a continua să spunem povestea!

Lyse Doucet / BBC Chief International correspondente, povestea cum Marie Colvin, unul dintre corespondenții de război mai realizați, din generația ei, a făcut ultima călătorie, fatală, în ceea ce a fost atunci crenelatul oraș syrian Homs. A auzit sfaturile și îngrijorarea colegilor, care au sfătuit-o să nu plece, dar ea a ascultat doar de proiectul din capul ei. A răspuns îngrijorării unui prieten comun, editorul internațional de la Channel 4, Lindsey Hilsum, simplu: Asta este ceea ce facem! Și, a fost, din nou, o poveste despre război și suferință în lume, despre care trebuie să știi. Acesta este și titlul cărții fotoreporterului Lynsey Addario, care a supraviețuit, de multe ori, în condiții extreme: E CEEA CE FAC.

În medie, doi jurnaliști sînt uciși în fiecare săptămînă în timp ce își exercită profesiunea. Această cifră este echivalentă cu mai mult de 1400 de persoane, din 2004, cînd INSI a început să întocmească astfel de statistici. Asta înseamnă mai mult de 1400 de colegi ai noștri care au plătit prețul suprem pentru a se asigura că știm ce se întîmplă într-unele din cele mai dificile, sau cele mai corupte țări din lume.

Pentru fiecare din aceste numere există un nume, o poveste, o familie, o redacție și o comunitate ale căror vieți s-a schimbat ireversibil. În plus, din păcate, față de aceste numere există mulți, mulți dintre colegii noștri care se confruntă cu amenințări zilnice, cu răpiri, cu crimă, șantaj, atacuri, detenție sau hărțuiri pentru munca pe care o fac. Au existat întotdeauna persoane și grupuri care au dorit să reducă la tăcere mesagerul, dar și medii periculoase, precum conflictele armate sau tulburările civile.

Cu toate acestea, în ultimii ani, amenințarea cu care se confruntă comunitatea știriștilor a crescut în profunzime și diversitate. Am constatat că amenințarea de a fi răpit cîntărește astăzi mult mai greu decît în urmă cu 10 ani. La fel ca riscurile și oportunitățile oferite de tehnologie și social-media, pe care nici măcar nu le-am luat în considerare atunci cînd am scris despre cei ce-și riscă viața pentru a spune povestea. Pericolele cu care se confruntă freelancerii, persoanele fizice autorizate, care lucrează azi în peisajul media, au fost mai mari și mai greu de suportat. De asemenea, am constatat că trainingul și accesul la echipamente de protecție individuală au crescut și este o mică garanție că vor continua să spună povestea.

Obiective pe cîmpul de luptă al informației

Controlul și difuzarea informațiilor a devenit un cîmp de luptă sîngeros, iar jurnaliștii, victime ale părților aflate în conflict. Că lucrătorii mass-media sînt acum ținte, este deja un DAT, iar acest lucru a devenit posibil și cotidian odată cu bombardarea televiziunii publice sîrbe, la Belgrad în 1999 pentru a le opri difuzarea propriilor informații. Jurnaliștii, indiferent de vîrstă, sînt combatanți pe cîmpurile de luptă, atît în zonele de conflict, under fire, dar și în zonele de pace, România, Caraș-Severinul și Reșița nu fac excepție, unde oameni puternici, politicieni corupți sau oameni de afaceri, autorități locale au văzut jurnalismul ca pe un act împotriva propriilor interese și AU CUMPĂRAT SAU AMENINȚAT jurnaliști.

Uciderea jurnaliștilor sau intimidarea acestora și incitarea suporterilor și a simplilor cetățeni de a face acest lucru a devenit o adevărată armă de război, nu doar a teroriștilor ISIS, dar și a autorităților statale corupte. Reporterii spun că atacurile asupra mass-media, care odată păreau un accident - aflîndu-te la locul nepotrivit în momentul nepotrivit! -, acum sînt deliberate și reprezintă O OSTILITATE ACTIVĂ împotriva jurnaliștilo, după cum spune Stephanie Freid, corespondent pentru Orientul Mijlociu al rețelei chineze CCTV. Paula Slier, șefa Biroului pentru Orintul Mijlociu al Russia Today, spune că se simte din ce în ce mai vulnerabilă. CEVA S-A SCHIMBAT ÎN PSIHICUL OAMENILOR. Ei îi văd pe jurnaliști ca manipulatori de informație, dînd din ce în ce mai multă crezare social media. Acum, ei nu mai au nevoie de noi. Au Facebook și Twitter. Pentru orientare ajung titluri. Din păcate, tendința este încurajată și de o parte din managementul posturilor publice de radio din România, care din necunoaștere sau rea-voință în ceea ce privește misiunea socială a media îmbrățișează această tendință de simplificare periculoasă a informației. Jurnaliștii au suferit întotdeauna de o reputație proastă în rîndul unui anumit segment al populației. Dar, acum, o mulțime de oameni pretind a fi jurnaliști, ba chiar afișează și o legitimație, și nu practică profesiunea în normele etice învățate de noi. Acest lucru îndreptățește, oarecum, publicul să manifeste o atitudine ostilă față de jurnaliști.

Totuși, potrivit unui raport al Școlii Superioare de Jurnalism din Carddif, 67% dintre jurnaliști apreciază că la această oră, grupurile teroriste reprezintă cea mai mare amenințare pentru lucrătorii mass-media. 51% dintre cei chestionați cred că social-media a făcut jurnalismul mai periculos, obigînd profesioniștii să-și asume mai multe riscuri. E o situație dificilă. Se pare că singurii oameni care cred că jurnaliștii sînt importanți, sînt jurnaliștii înșiși, iar tendința managementului este din ce în ce mai înclinată spre contrar. Presiunea de aține pasul cu social-media, în ceea ce privește știrile, 24 de ore din 24 și asumarea riscurilor din ce în ce mai mari, duce la scăderea calității produsului jurnalistic în favoarea vitezei. De multe ori sîntem în concurență cu tipul cu telefonul mobil!

Că tehnologia a schimbat modul de lucru al jurnaliștilor în 2015 este dincolo de orice dispută. Anul trecut, un singur reporter cu un iPhone avea o capacitate similară cu echipele de știri din trei persoane, anii trecuți, cu echipamente costisitoare și voluminoase. Freelancerii au confiscat oportunitățile pe care tehnologia le-a oferit și înarmați cu telefoane, camere ieftine și laptop-uri, cu puțin timp la dispoziție pentru documentare și planificare și fără știința acesteia, au dus jurnalismul în cele mai periculoase zone. Nivelul de intrare în jurnalism nu este la fl de scump sau restrictiv, precum în notariat sau magistratură, de exemplu, și este folosit de oameni cu un telefon performant care se numesc jurnaliști. Nu sînt calificați pentru acest tip de muncă și își forțează norocul!

Aproape 79% dintre repondenții la sondajul menționat au afirmat că freelancrii sînt mai expuși riscului decît în urmă cu 10 ani, din cauza banilor puțini pe care îi obțin pe materialele realizate, a lipsei echipamentelor de protecție și a trainingului de specialitate. În plan internațional, conflictul din Lybia este notabil: enorm de mulți tineri freelanceri au sosit pentru a acoperi povestea, atrași de proximitatea țării față de Europa și de accesul relativ facil la grupările rebele, dar slab pregătiți și prost informați despre istoria și cultura țării. Din păcate, această tendință continuă, în România, pe timp de pace, numindu-se jurnalism pe genunchi, încurajat de manageri dornici doar de like-uri pe rețelele de socializare, mai mult decît de carne sau conținut!

Cu bugetele tăiate la maxim, astăzi managerii, chiar și cei din zona publică, privesc știrile ca pe o simplă afacere cu riscul de a compromite profesioniștii care lucrează în domeniu prin forțarea limitelor, extinderea competențelor și reducere de personal. Este important să te uiți la știri ca la știri nu ca la o modalitate de a face bani! Deși bugetele sînt sufocate, o mulțime de mass-media au apărut în spațiul virtual, mușcînd din audiențe. Proprietarii au agende politice sau de afacri și puțin interes pentru etica tradițională în jurnalism. 68% dintre repondenții sondajului amintit spun că astăzi, jurnalismul este văzut mai puțin independent sau neutru. Criza a devastat jurnalismul. Diferite clanuri și grupuri de interese plătesc jurnaliștii pentru a produce minciuni. Exemplul cel mai elocvent este Somalia, dar nici România nu este depoarte! Această lipsă a valorilor tradiționale, ale neutralității și imparțialității pune jurnaliștii în pericol.

Cu cît devine mai riscant în teren, și locul de muncă mai amenințat de nesiguranță, sănătatea mintală a jurnaliștilor este în pericol real, despre care, cel puțin în România nu se vorbește.

Psihologii spun că persoanele care lucrează în mod regulat cu imagini grafice riscă să fie supraîncărcate, în special în cazul în care nu se poate vorbi sau scrie despre asta. Freelancerii, jurnaliștii locali și fixerii sînt deosebit de expuși la probleme psihice.

EVALUĂRI DE RISC

PLANURI DE GESTIONARE A CRIZELOR

DEZVOLTAREA UNEI CULTURI A SIGURANȚEI

Planificarea și pregătirea de astăzi nu mai seamănă deloc cu ce s-a făcut în anii 90 cînd făceam autostopul în Kosovo. Dar, mai multă siguranță și securitate nu face neapărat lucrurile mai sigure pentru jurnaliști.

Cînd nimeni nu moare, organizațiile uită de formare în domeniul siguranței.

Concluzie

Este trist că jurnaliștii vor continua să fie uciși pentru că își fac meseria. Indiferent de evoluția tehnologiei, cu atîtea conflicte, regimuri brutale, rebeli sau teroriști care dețin puterea, este greu de imaginat că situația se va îmbunătății. Jurnaliștii să nu mai fie prezenți în teatrele de război este puțin probabil să se întîmple și ar fi contrar rolului pe care aceștia îl joacă, de a patra putere. De fapt, nivelul în creștere al concurenței îl va face să-și asume riscuri din ce în ce mai mari. Chiar și cei care lucrează în spatele frontului se supun riscului de a fi supravegheați de guverne sau oameni de afaceri corupți. Retragerea și abandonarea misiunii publice nu este o opțiune. Pentru că, dincolo de concurența acerbă din industrie, care ne fac să ne riscăm viețile, avem o misiune publică de îndeplinit, pe front sau în spatele său! Este clar că avem nevoie să ne știm în siguranță și să știm să gestionăm problemele, dacă acestea apar.

Dialogul între managementul interesat de profit și personalul angajat sau freelanceri, în cadrul organizațiilor care trimit echipe în zone periculoase este esențial, în primul rînd în determinarea noțiunii de RISC REZONABIL și dacă acest isc este RECOMPENSAT CA ATARE! Dacă nu vom face acest lucru, vor muri și mai mulți jurnaliști. Este simplu! TOȚI jurnaliștii, inclusiv cei noi, aflați în redacții, trebuie să fie instruiți corespunzător pentru munca pe care o fac. Tensiunile cu care se confruntă trebuie să fie pe deplin recunoscute și recompensate ca atare. Abuzurile managementului în sectoarele publice - precum neplata orelor suplimentare, orelor de week-end, acordul redacțional sau precaritatea mijloacelor de producție! - trebuie să înceteze. Toți proprietarii media sau editorii trebuie să-și redefinească raportul dintre profit și siguranță. Este inadmisibil să trimiți în misiune jurnaliști fără echipament adecvat, pregătire de specialitate și asigurare de riscuri și viață. De asemenea, este inacceptabil ca jurnaliștii să părăsească universitățile fără o conștientizare adecvată a importanței siguranței la locul de muncă. Cursuri opționale privind siguranța jurnaliștilor în condiții extreme pot fi organizate pe lîngă fiecare clasă universitară, de jurnaliști specializați, cu experiență, care să ofere viitorilor reporteri ABC-ul siguranței personale.

De asemenea, trebui să ne asigurăm că întreaga societate este la fel de șocată de atacurile și asmenințările asupra jurnaliștilor, precum sîntem noi înșine. Avem nevoie să-i aducem pe cei care ne ucid, ne rănesc, ne amenință, în justiție. Și această evoluție nu o putem vedea decît cu sprijinul societății civile, a cititorilor care, în primul rînd, trebuie să simtă că sîntem alături de ei pentru a putea fi și ei alături de noi, la nevoie. Astăzi, avem nevoie de ei, mai mult ca oricînd!

Avem nevoie să prețuim și să onorăm curajul colegilor noștri care-și riscă propria siguranță asigurîndu-se că nu sîntem orbi la ceea ce se întîmplă în jurul nostru și prin aceasta asigurînd opinia publică de continuarea luptei împotriva nedreptății.

Fiecare poveste are un preț, dar pentru nici o poveste nu merită să mori!

LA MULŢI ANI, DRAGI COLEGI!

Redacţiile din întreaga lume, dar şi cele din România, tot mai slăbite de o criză, nu neapărat economică!, îşi pun întrebarea: de ce să trimitem corespondenţi în zone de conflict, mari consumatori de fonduri şi resurse de orice fel? O întrebare similară s-a pus şi în Statele Unite, la Biserica jurnaliştilor, de pe Fleet Street, în timpul unui serviciu de comemorare a mass-media în vremuri tulburi.

Reporteri tineri au mers mereu la război! Am făcut -o şi eu,si am supravietuit datorită norocului şi a camarazilor mei în uniformă de care mă simt extraordinar de legat sufleteşte! În aceste războaie “asimetrice” am întîlnit mulţi camarazi: profesionişti pasionaţi, aventurieri, bloggeri, turişti de război, tineri freelanceri. Britanici, americani, spanioli sau italieni. Majoritatea, deşi par cu capul în nori sînt bine pregătiţi, au urmat cursuri de specialitate finanţate de ziare sau radio-difuzori, sau sponsorizate de organizaţii non-guvernamentale pentru freelanceri. O altă statistică, mai veche, a Organizaţiei Reporteri fără frontiere, spune că între 1992 şi 2002, 531 de jurnalişti şi-au pierdut viaţa în timpul executării profesiei, mai mult de jumătate în zone de război. 75% au fost ucişi în timpul unor misiuni periculoase. Cele mai multe victime, 61% au fost înregistrate în rîndul presei scrise. Ziariştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi! Fiind corespondent de război am avut, întotdeauna, o altă viziune, extrem de tehnică, despre această profesie. Descopăr, însă, că “tribul nostru mic”, ar trebui să dezvolte, ca jihadiştii!, un cult al martiriului!

Activitatea de reporter de război, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război. Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!

După anul 1999, jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI, recunoscută chiar de către oficialii militari. Reglementările internaţionale, juridice şi în materie de presă, NU au nici o relevanţă în zone de conflict unde acţionează grupări, de cele mai multe ori, îndreptate împotriva ordinii internaţionale actuale, chiar dacă nu anarhiste.

Jurnalistul nu face altceva decît să răspîndească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi factuale? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am reprezenta decît rotiţe într-un sistem, manipulînd şi trezindu-ne manipulaţi, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.

Momentele de "glorie" ale jurnaliştilor de război s-au încheiat odată cu Războiul din Vietnam, acolo unde, o acreditare de presă îţi oferea rangul de ofiţer şi posibilitatea de merge oriunde pe linia frontului alături de militarii americani. Odată cu Primul război din Golf, lucrurile s-au schimbat, transmisiunile în direct, care pun în pericol operaţiunile militare, dar nu numai!, au transformat jurnaliştii în "ţinte legitime" pentru toate taberele aflate în conflict. Să ne amintim, doar de bombardarea Televiziunii Sîrbe, asimilată drept cea mai puternică armă psihologică utilizată în Războaiele Balcanice. Jurnaliştii sînt consideraţi COMBATANŢI şi sînt trataţi ca atare.

 Jurnaliştii” actuali sînt „arondaţi” intereselor patronatului din presă, majoritatea formatorilor de opinie fac parte din categoria persoanelor susceptibile de a avea vulnerabilităţi. Vulnerabilităţle sînt date de: slaba pregătire profesională, obedienţa faţă de un baron local, de un sponsor, apartenenţa la fosta poliţie politică, interese economice, fie de apartenenţa la un grup politic. Cum, parte din patronatul din presă are grave probleme de moralitate şi chiar de legalitate, este clar că acesta va face jocul celui care i-o va impune!

Unii dintre noi sînt jurnalişti de mulţi ani, 28 în cazul meu!, şi vor rămîne aşa pînă ies la pensie. Chiar dacă e criză, chiar dacă mai dispar ziare. Nu dispărem toţi. Pentru că ne place munca asta la nebunie.

Da, e greu în vremurile astea să fii jurnalist, însă există jurnalişti care se bucură în continuare că lucrează. Există o listă destul de lungă de motive pentru care să renunţi, să-ţi dai demisia, dar meseria asta nu este făcută pentru ciumpalaci. Nu e pentru oameni care spun tîmpenii, care au făcut o facultate doar ca să aibă o diploma şi acum învîrt hîrtii sau ştime prin redacţii de provincie. Dincolo de erorile şi abuzurile punctuale, eco-sistemul mass-media din România suferă în mod vizibil de slăbiciuni sistemice. O spun deschis, pentru că atît de mult îmi place meseria mea şi asta nu mă face să renunţ! La mulţi ani, dragi colegi!