M-am uitat trei ore, recunosc, aseară, la o
televiziune de știri afiliată unui canal american care făcea istorie în Primul
Război din Golf. Mai aveam puțin și sunam la Salvare! Niciodată, dar NICIODATĂ
în cei 35 de ani de cînd practic jurnalismul nu mi-a fost dat să văd, să aud
sau să citesc despre o astfel de manifestare psihiatrică colectivă! Care pune
cruce și cruci meseriei noastre – în general, oneste! -. Situația este cu atît
mai teribilă cu cît unii dintre cei care au participat la manifestarea
colectivă de delirium tremens se află în funcții de conducere a singurei
organizații profesionale din România. Adică, al forului unde ar trebui să se
discute și să se sancționeze, derapajele de la deontologia profesională. Nu
intru în detalii, nu acesta este scopul demersului meu. Dar, criza de nervi a
unor lucrători în domeniul mass-media are legătură directă cu criza politică în
care au intrat finanțatorii și susținătorii politici ai acestora.
Alegerile parlamentare din România au generat
un parlament divizat, din care doar Iohannis poate extrage un guvern. Cum a mai
făcut-o! Rămîn incertitudini legate de alegerea președintelui și de poziționarea
Statului Paralel.
Ne îndreptăm spre o criză politică? Este
aceasta, şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate
naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul
dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este
în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de “a judeca”
sau “a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de
DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se
numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI.
Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi
vine, după experiența tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei,
atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar
fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois
Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa “Un
preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): “Criza este acea
formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa
decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime
şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul
războiului total”!
Între ameninţări şi starea mediului
internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a
cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, care a dus,
pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului
bi-polar) la un consum accentuat de putere – impune Rusia ca o forţă de luat în
seamă! Mai ales în contextul alianțelor dezvoltate după declanșarea războiului
din Ukraina și a reacțiilor Occidentului Colectiv, dar și Turcia, din ce în ce
mai consolidată ca putere regională și nu numai! Criza modifică ierarhiile
puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre
actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra
arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.
Consumul accelerat de putere al SUA a
transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii
non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Astăzi, lupta pentru
STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi
non-statali. Bătălia este pe viaţă şi pe moarte, după cum vedem în Georgia. Dar
și în România! Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară
de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial!
Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, economist şef al BNR să spună despre
acest fenomen, la un moment dat, că “este împins la limitele nebuniei”!
Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.
Într-un astfel de mediu, ameninţările se
diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne
cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează
lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe
imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele
doar reacţionează în loc să prevină! Statul naţiune pe care îl
cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat
pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii
non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci,
dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate.
Incapacitatea de răspuns a statelor – şi,
deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală,
care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un “trup
slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate!
Situaţia mă determină să spun că elita politică, în special cea de la
București, este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo
de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată
ŞI de faptul că ţara noastră, după 35 de ani, nu dispune de un sistem coerent
de formare a acesteia, în condițiile în care SNSPA a devenit o officină a
progresismului WOKE. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar
să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav
coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de
faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite
– rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale
deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie. A se
vedea tentativa de deturnare a rezultatului votului popular!
“Revoluţiile” astea, spontane, cum este cea
din Georgia de astăzi, sau cum a fost cea din Bucureştiul post-Colectiv,
seamănă ca două picături de apă cu cele organizate prin 1989, sau cu cele
“portocalii”. Dacă priviţi atent imaginile televizate nu puteţi să nu remarcaţi
“grupuri tip” de revoluţionari, deplasări “haotice” de mase extrem de bine
coordonate, lideri “spontani” care dau şi primesc indicaţii la telefon, în
grupuri de 10-12 oameni etc. Mărturisesc că tare aş vrea să am informaţii “din
interiorul” fenomenului. În lipsă de ele, mă mulţumesc şi cu cele provenite
exclusiv din surse deschise, adică din surse publice, cu acces nereglementat,
fie ele oficiale sau nu, jurnale de ştiri, rapoarte şi literatură de
specialitate. Corect prelucrate, aceste informaţii pot fi valoroase. Potrivit
specialiştilor, culegerea de informaţii din surese deschise este potrivită, în
special, pentru combaterea ameninţărilor asimetrice deoarece: multe dintre
operaţiunile acestora sînt pregătite în arii geografice care nu sînt acoperite
de surse secrete şi sînt ieftine, legale şi etice!
Privită prin această lentilă, imaginea protestelor
de stradă din Georgia, dar şi din America post-vot sau Europa, ar demonstra
implicarea unor organizaţii non-guvernamentale. Probarea acestei afirmaţii ar
putea fi o explicaţie, e adevărat, deloc convingătoare, pentru anchilozata
reacţie a Europei, în care politica externă comună rămîne o farsă, comparabilă cu
teza de doctorat “Rolul societăţii civile în democratizarea instituţiilor
guvernării locale”, a lui Saif al Islam, fiul Colonelului Gaddafi!
“Complicitatea” cu ONG-urile pare o explicaţie comodă, dar Europa are o
problemă structurală de credibilitate.
De la căderea Zidului Berlinului, în 1989,
patru momente transformatoare au re-format peisajul global. Richard Falk,
profesor emerit de Drept Internaţional la Universitatea Princeton şi Raportor
special al ONU pentru drepturile omului în Palestina, scrie, pentru Al Jazeera,
că aceste fracturi în ordinea mondială au avut efecte transformatoare pentru
procesul de luare a deciziilor ce afectează pe toată lumea. Prima fractură a
produs un deceniu de globalizare neoliberală, în care puterea statală a fost
eclipsată, anii ’90 reprezentînd prima dovadă a creşterii actorilor non-statali
şi declinul geopoliticii centrate pe stat. A doua fractură a intervenit odată
cu atacurile de la 11 septembrie 2001. Răspunsurile la atacurile de la 11
septembrie au implicat atît nerespectarea suveranităţii statelor, dar şi
complicitatea multor state din Europa şi Orientul Mijlociu în violarea
drepturilor omului. A treia fractură a constituit-o actuala criză economică
globală care a început cu recesiunea din 2008 şi care a produs efecte pe plan
mondial, în ceea ce priveşte şomajul, sărăcia, creşterea preţurilor, migrația.
Cea de-a patra fractură în guvernarea globală este asociată cu criza
nerezolvată din Orientul Mijlociu şi Africa.
Rezultatul acestor fracturi nu este încă
cunoscut. Într-un interviu acordat ziarului Times
(http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004!, Noam Chomsky spunea:
„Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de
integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi
numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor
corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările
populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest
program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la
baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane.
Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi
libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt
superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de
înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. (Prin 2015, n.a.) comunitatea
serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea
universitară şi din lumea afacerilor, a produs o prognoză pentru următorii 15
ani. Se aşteaptau ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de
putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare
diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere
economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi
prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali în întreg Occidentul.
Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de
exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens
ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). … Pornind de la ipoteza că va
creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi se a crea o lume zguduită de
dezordinile provocate de săraci”.
Astazi se aplică două metode pentru a
promova, în lume, globalizarea economică și ideologică prin “schimbările de
regim”: Prima este aceea a invaziilor militare, de tipul celor din Afghanistan,
Iraq, Lybia sau Syria. A doua metodă este cea a “revoluţiilor”, metodă pusă la
punct încă din anii ’80, prin care sînt identificate, finanţate, îndoctrinate
şi mediatizate grupuri de presiune locale, cu care se încearcă răsturnarea
“vechiului regim”. Distrugerea democraţiei şi puterii legii în stil
revoluţionar este o problemă pentru Occident şi pentru ţările în care se
încearcă crearea condiţiilor pentru izbucnirea revoluţiilor colorate (Iran,
Cuba, Coreea de Nord, etc.). Portalul WikiLeaks scria: SUA au pompat sute de
milioane în mişcarea democratică din Egipt! Agenţia Statelor Unite pentru
Dezvoltare Internaţionala (USAID) plănuia să aloce 66.5 milioane de dolari în
2008 şi 75 de milioane în 2009 programelor egiptene care promovau democraţia şi
buna guvernare, arăta un document al ambasadei americane din Cairo publicat de
WikiLeaks si preluat de The Daily Telegraph.
În lucrarea sa, „Breaking the Real Axil of
Devil: How to Oust the World ’s Last Dictators by 2025”, M. Palmer descrie 25
de condiţii prin realizarea cărora s-ar asigura schimbarea radicală a
regimurilor nedemocratice (înlăturarea dictatorilor) într-un stat. Printre
acestea menţionez:
– Modelul
Republica Moldova: înfiinţarea unor ONG-uri locale (în domeniul apărării
drepturilor omului, pacificatoare, de tineret, studenţeşti) cu persoane ce
împărtăşesc valorile liberale şi viziuni pro-occidentale; – desfăşurarea de
către mass-media occidentală a unei campanii de propagandă a legitimităţii
grupurilor şi organizaţiilor în opoziţie regimului politic şi crearea imaginii
lor drept adevăraţi reprezentanţi ai poporului; – „înaintarea” în ONU, Uniunea
Europeană, OSCE, Consiliul Europei şi alte organizaţii internaţionale a unor
rezoluţii, care condamnă „încălcarea drepturilor omului”, „constrîngerea
libertăţii presei” de către guvernare etc. în statul în care urmează să fie
organizată ulterior „revoluţia democratică”; – antrenarea (training) grupurilor
de opoziţie şi din cadrul societăţii civile în scopul organizării şi
desfăşurării unor acţiuni stradale „neviolente”: manifestaţii, mitinguri,
blocarea accesului la instituţiile publice ş. a. Ulterior, capturarea Statului
și transferul de cadre dinspre ONG-uri spre structurile politice de guvernare
și statale (instituții).
Palmer prezintă şi Strategiile de organizare,
între care “Strategia Uncontrollable Urban Unrest”, adică, organizarea unor
dezordini în masă care nu pot fi controlate de către forţele de ordine. Miza
acestei strategii este numărul mare de participanţi la protestele paşnice, ca o
forţă capabilă să paralizeze funcţionarea regimului politic. Scriam la
începutul acestui text că Toate revoluţiile, se desfăşoară conform unor
scenarii de bază: 1. Non-violenţa iniţială. Condiţia esenţială în pregătirea şi
realizarea paşnică schimbării regimului politic. Mediatizarea publică a unor
idei referitor la „neaplicarea violenţei” structurilor de forţă faţă de
protestatari. 2. Nesupunerea civică. Asigurarea unei presiuni masive asupra
organelor de decizie la diferite niveluri. Formele de presiuni: mitinguri,
greve, greva foamei, blocarea liniilor de comunicaţii şi a căilor de transport,
a instituţiilor publice, etc. în scopul paralizării activităţii organelor de
stat. 3. Provocarea structurilor de forţă în aplicarea violenţei. Declarînd
manifestaţia drept paşnică, organizatorii protestelor vor folosi practica
învinuirii de aplicare a „violenţei nemotivate” de către organele de securitate
faţă de propriul popor. Mediatizarea existenţei unui număr de răniţi şi morţi
din rîndurile protestatarilor va avea un efect psihologic asupra conştiinţei de
solidarizare în interiorul ţării şi în exterior, majorînd numărul adepţilor în
lupta cu regimul. 4. Agresivitatea etnică. Elementul tipic al revoluţiilor
colorate! 5. Crearea unor ştiri bombă.
Pierderea din relevanţă a statului naţional
ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită de promovarea
acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare
pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo în
Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica
Moldova, Sudanul de Sud, sînt doar o parte din zonele care au rămas în afara
globalizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen după
1990. Într-un studiu publicat de presa militară de specialitate, Gl. mr. dr.
Teodor Frunzeti scria că:”începînd cu ultima decadă a secolului XX, pe scena
relaţiilor internaţionale s-a conturat o nouă categorie de actori
transnaţionali, anume organizaţiile neguvernamentale (ex.: Freedom House – SUA,
Médecins sans Frontieres – Franţa) şi organizaţiile neguvernamentale
internaţionale (ex.: Amnesty International, Greenpeace, Human Rights Watch).
Factorii care au condus şi continuă să contribuie la dezvoltarea acestei
tendinţe sînt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul
ONU), academic (dezbateri privind conceptul de societate civilă globală, ai
cărei agenţi principali sînt ONG-urile) şi tehnic (Internet, sistemele de
comunicaţii ce favorizează răspîndirea rapidă a informaţiei). ONG-urile
militează pentru scopuri bine determinate, urmărind să influenţeze indirect
deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor internaţionale… Consolidarea
puterii statale devine tot mai problematică, atît datorită eroziunii
conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste
cît şi pierderii monopolului violenţei şi capacităţii diferitelor forţe transnaţionale
de a-şi procura armament”. Rolul societăţii civile este amplificat de reţelele
de socializare.
Unii specialişti consideră că ideologii
revoluţiilor colorate sînt politologii americani, J. Sharp, M. Palmer şi
politicienii, John McCain, J. Liberman care susţineau ideea „revoluţiei
democratice”, adică lupta împotriva regimurilor prin organizarea de către
opoziţie a unor acţiuni de nesupunere politică a maselor populare în scopul
răsturnării guvernului local autoritar şi instaurarea democraţiei. Protestele
în masă care au condus la izbucnirea revoluţiilor colorate, de exemplu, au mai
multe elemente comune. Au fost bine organizate, avînd în centrul lor grupuri de
tineri. Mişcările Kmara în Georgia şi Pora în Ukraina au jucat un rol important
în politizarea şi mobilizarea generaţiei tinere, încurajînd-o să îşi susţină
drepturile. Ambele organizaţii au fost inspirate de organizaţia sîrbă Otpor, al
cărei pondere a fost crucială în înlăturarea de la putere în 2001 a guvernului
lui Slobodan Miloşevici. Evenimentele care au rezultat în revoluţii colorate
s-au desfăşurat gradual, protestele continuând timp de săptămîni. De fiecare
dată manifestanţii erau susţinuţi de o „opoziţie civilizată” pentru a contribui
la schimbarea regimului „nedemocratic” de stat.
În final, revoluţiile colorate au fost
finanţate din fundaţiile unor instituţii non-guvernamentale din Europa şi Asia,
prin intermediul diverselor instituţii, fonduri şi ONG-uri. USAID şi National
Endowment for Democracy (SUA) au oferit asistenţă financiară şi consultanţă
mass-mediei de opoziţie în în Georgia, R. Moldova, Ukraina, Kîrgîstan.
Ar fi interesant de cercetat transformarea
Societăţii Civile în mișcare politică și tentativa de impunere a unui
președinte susținut pînă la criză psihiatrică în România de astăzi…