CRIZA POLITICĂ ȘI CRIZA PSIHIATRICĂ

 

M-am uitat trei ore, recunosc, aseară, la o televiziune de știri afiliată unui canal american care făcea istorie în Primul Război din Golf. Mai aveam puțin și sunam la Salvare! Niciodată, dar NICIODATĂ în cei 35 de ani de cînd practic jurnalismul nu mi-a fost dat să văd, să aud sau să citesc despre o astfel de manifestare psihiatrică colectivă! Care pune cruce și cruci meseriei noastre – în general, oneste! -. Situația este cu atît mai teribilă cu cît unii dintre cei care au participat la manifestarea colectivă de delirium tremens se află în funcții de conducere a singurei organizații profesionale din România. Adică, al forului unde ar trebui să se discute și să se sancționeze, derapajele de la deontologia profesională. Nu intru în detalii, nu acesta este scopul demersului meu. Dar, criza de nervi a unor lucrători în domeniul mass-media are legătură directă cu criza politică în care au intrat finanțatorii și susținătorii politici ai acestora.

Alegerile parlamentare din România au generat un parlament divizat, din care doar Iohannis poate extrage un guvern. Cum a mai făcut-o! Rămîn incertitudini legate de alegerea președintelui și de poziționarea Statului Paralel.

Ne îndreptăm spre o criză politică? Este aceasta, şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de “a judeca” sau “a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI.

Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine, după experiența tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa “Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): “Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”!

Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, care a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere – impune Rusia ca o forţă de luat în seamă! Mai ales în contextul alianțelor dezvoltate după declanșarea războiului din Ukraina și a reacțiilor Occidentului Colectiv, dar și Turcia, din ce în ce mai consolidată ca putere regională și nu numai! Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.

Consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. Bătălia este pe viaţă şi pe moarte, după cum vedem în Georgia. Dar și în România! Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, economist şef al BNR să spună despre acest fenomen, la un moment dat, că “este împins la limitele nebuniei”! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină! Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate.

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un “trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică, în special cea de la București, este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 35 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acesteia, în condițiile în care SNSPA a devenit o officină a progresismului WOKE. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie. A se vedea tentativa de deturnare a rezultatului votului popular!

“Revoluţiile” astea, spontane, cum este cea din Georgia de astăzi, sau cum a fost cea din Bucureştiul post-Colectiv, seamănă ca două picături de apă cu cele organizate prin 1989, sau cu cele “portocalii”. Dacă priviţi atent imaginile televizate nu puteţi să nu remarcaţi “grupuri tip” de revoluţionari, deplasări “haotice” de mase extrem de bine coordonate, lideri “spontani” care dau şi primesc indicaţii la telefon, în grupuri de 10-12 oameni etc. Mărturisesc că tare aş vrea să am informaţii “din interiorul” fenomenului. În lipsă de ele, mă mulţumesc şi cu cele provenite exclusiv din surse deschise, adică din surse publice, cu acces nereglementat, fie ele oficiale sau nu, jurnale de ştiri, rapoarte şi literatură de specialitate. Corect prelucrate, aceste informaţii pot fi valoroase. Potrivit specialiştilor, culegerea de informaţii din surese deschise este potrivită, în special, pentru combaterea ameninţărilor asimetrice deoarece: multe dintre operaţiunile acestora sînt pregătite în arii geografice care nu sînt acoperite de surse secrete şi sînt ieftine, legale şi etice!

Privită prin această lentilă, imaginea protestelor de stradă din Georgia, dar şi din America post-vot sau Europa, ar demonstra implicarea unor organizaţii non-guvernamentale. Probarea acestei afirmaţii ar putea fi o explicaţie, e adevărat, deloc convingătoare, pentru anchilozata reacţie a Europei, în care politica externă comună rămîne o farsă, comparabilă cu teza de doctorat “Rolul societăţii civile în democratizarea instituţiilor guvernării locale”, a lui Saif al Islam, fiul Colonelului Gaddafi! “Complicitatea” cu ONG-urile pare o explicaţie comodă, dar Europa are o problemă structurală de credibilitate.

De la căderea Zidului Berlinului, în 1989, patru momente transformatoare au re-format peisajul global. Richard Falk, profesor emerit de Drept Internaţional la Universitatea Princeton şi Raportor special al ONU pentru drepturile omului în Palestina, scrie, pentru Al Jazeera, că aceste fracturi în ordinea mondială au avut efecte transformatoare pentru procesul de luare a deciziilor ce afectează pe toată lumea. Prima fractură a produs un deceniu de globalizare neoliberală, în care puterea statală a fost eclipsată, anii ’90 reprezentînd prima dovadă a creşterii actorilor non-statali şi declinul geopoliticii centrate pe stat. A doua fractură a intervenit odată cu atacurile de la 11 septembrie 2001. Răspunsurile la atacurile de la 11 septembrie au implicat atît nerespectarea suveranităţii statelor, dar şi complicitatea multor state din Europa şi Orientul Mijlociu în violarea drepturilor omului. A treia fractură a constituit-o actuala criză economică globală care a început cu recesiunea din 2008 şi care a produs efecte pe plan mondial, în ceea ce priveşte şomajul, sărăcia, creşterea preţurilor, migrația. Cea de-a patra fractură în guvernarea globală este asociată cu criza nerezolvată din Orientul Mijlociu şi Africa.

Rezultatul acestor fracturi nu este încă cunoscut. Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004!, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. (Prin 2015, n.a.) comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptau ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali în întreg Occidentul. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). … Pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi se a crea o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.

Astazi se aplică două metode pentru a promova, în lume, globalizarea economică și ideologică prin “schimbările de regim”: Prima este aceea a invaziilor militare, de tipul celor din Afghanistan, Iraq, Lybia sau Syria. A doua metodă este cea a “revoluţiilor”, metodă pusă la punct încă din anii ’80, prin care sînt identificate, finanţate, îndoctrinate şi mediatizate grupuri de presiune locale, cu care se încearcă răsturnarea “vechiului regim”. Distrugerea democraţiei şi puterii legii în stil revoluţionar este o problemă pentru Occident şi pentru ţările în care se încearcă crearea condiţiilor pentru izbucnirea revoluţiilor colorate (Iran, Cuba, Coreea de Nord, etc.). Portalul WikiLeaks scria: SUA au pompat sute de milioane în mişcarea democratică din Egipt! Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţionala (USAID) plănuia să aloce 66.5 milioane de dolari în 2008 şi 75 de milioane în 2009 programelor egiptene care promovau democraţia şi buna guvernare, arăta un document al ambasadei americane din Cairo publicat de WikiLeaks si preluat de The Daily Telegraph.

În lucrarea sa, „Breaking the Real Axil of Devil: How to Oust the World ’s Last Dictators by 2025”, M. Palmer descrie 25 de condiţii prin realizarea cărora s-ar asigura schimbarea radicală a regimurilor nedemocratice (înlăturarea dictatorilor) într-un stat. Printre acestea menţionez:

– Modelul Republica Moldova: înfiinţarea unor ONG-uri locale (în domeniul apărării drepturilor omului, pacificatoare, de tineret, studenţeşti) cu persoane ce împărtăşesc valorile liberale şi viziuni pro-occidentale; – desfăşurarea de către mass-media occidentală a unei campanii de propagandă a legitimităţii grupurilor şi organizaţiilor în opoziţie regimului politic şi crearea imaginii lor drept adevăraţi reprezentanţi ai poporului; – „înaintarea” în ONU, Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei şi alte organizaţii internaţionale a unor rezoluţii, care condamnă „încălcarea drepturilor omului”, „constrîngerea libertăţii presei” de către guvernare etc. în statul în care urmează să fie organizată ulterior „revoluţia democratică”; – antrenarea (training) grupurilor de opoziţie şi din cadrul societăţii civile în scopul organizării şi desfăşurării unor acţiuni stradale „neviolente”: manifestaţii, mitinguri, blocarea accesului la instituţiile publice ş. a. Ulterior, capturarea Statului și transferul de cadre dinspre ONG-uri spre structurile politice de guvernare și statale (instituții).

Palmer prezintă şi Strategiile de organizare, între care “Strategia Uncontrollable Urban Unrest”, adică, organizarea unor dezordini în masă care nu pot fi controlate de către forţele de ordine. Miza acestei strategii este numărul mare de participanţi la protestele paşnice, ca o forţă capabilă să paralizeze funcţionarea regimului politic. Scriam la începutul acestui text că Toate revoluţiile, se desfăşoară conform unor scenarii de bază: 1. Non-violenţa iniţială. Condiţia esenţială în pregătirea şi realizarea paşnică schimbării regimului politic. Mediatizarea publică a unor idei referitor la „neaplicarea violenţei” structurilor de forţă faţă de protestatari. 2. Nesupunerea civică. Asigurarea unei presiuni masive asupra organelor de decizie la diferite niveluri. Formele de presiuni: mitinguri, greve, greva foamei, blocarea liniilor de comunicaţii şi a căilor de transport, a instituţiilor publice, etc. în scopul paralizării activităţii organelor de stat. 3. Provocarea structurilor de forţă în aplicarea violenţei. Declarînd manifestaţia drept paşnică, organizatorii protestelor vor folosi practica învinuirii de aplicare a „violenţei nemotivate” de către organele de securitate faţă de propriul popor. Mediatizarea existenţei unui număr de răniţi şi morţi din rîndurile protestatarilor va avea un efect psihologic asupra conştiinţei de solidarizare în interiorul ţării şi în exterior, majorînd numărul adepţilor în lupta cu regimul. 4. Agresivitatea etnică. Elementul tipic al revoluţiilor colorate! 5. Crearea unor ştiri bombă.

Pierderea din relevanţă a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită de promovarea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, Sudanul de Sud, sînt doar o parte din zonele care au rămas în afara globa­lizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen după 1990. Într-un studiu publicat de presa militară de specialitate, Gl. mr. dr. Teodor Frunzeti scria că:”începînd cu ultima decadă a seco­lului XX, pe scena relaţiilor interna­ţionale s-a conturat o nouă categorie de actori transnaţionali, anume organizaţiile neguvernamentale (ex.: Freedom House – SUA, Médecins sans Frontieres – Franţa) şi organizaţiile neguver­na­mentale internaţionale (ex.: Amnesty International, Greenpeace, Human Rights Watch). Factorii care au condus şi continuă să contribuie la dezvoltarea acestei tendinţe sînt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul ONU), academic (dezbateri privind conceptul de socie­tate civilă globală, ai cărei agenţi prin­cipali sînt ONG-urile) şi tehnic (Internet, sistemele de comunicaţii ce favorizează răspîndirea rapidă a informaţiei). ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate, urmărind să influenţeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor internaţionale… Consolidarea puterii statale devine tot mai problematică, atît datorită eroziunii conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste cît şi pierderii monopolului violenţei şi capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi procura armament”. Rolul societăţii civile este amplificat de reţelele de socializare.

Unii specialişti consideră că ideologii revoluţiilor colorate sînt politologii americani, J. Sharp, M. Palmer şi politicienii, John McCain, J. Liberman care susţineau ideea „revoluţiei democratice”, adică lupta împotriva regimurilor prin organizarea de către opoziţie a unor acţiuni de nesupunere politică a maselor populare în scopul răsturnării guvernului local autoritar şi instaurarea democraţiei. Protestele în masă care au condus la izbucnirea revoluţiilor colorate, de exemplu, au mai multe elemente comune. Au fost bine organizate, avînd în centrul lor grupuri de tineri. Mişcările Kmara în Georgia şi Pora în Ukraina au jucat un rol important în politizarea şi mobilizarea generaţiei tinere, încurajînd-o să îşi susţină drepturile. Ambele organizaţii au fost inspirate de organizaţia sîrbă Otpor, al cărei pondere a fost crucială în înlăturarea de la putere în 2001 a guvernului lui Slobodan Miloşevici. Evenimentele care au rezultat în revoluţii colorate s-au desfăşurat gradual, protestele continuând timp de săptămîni. De fiecare dată manifestanţii erau susţinuţi de o „opoziţie civilizată” pentru a contribui la schimbarea regimului „nedemocratic” de stat.

În final, revoluţiile colorate au fost finanţate din fundaţiile unor instituţii non-guvernamentale din Europa şi Asia, prin intermediul diverselor instituţii, fonduri şi ONG-uri. USAID şi National Endowment for Democracy (SUA) au oferit asistenţă financiară şi consultanţă mass-mediei de opoziţie în în Georgia, R. Moldova, Ukraina, Kîrgîstan.

Ar fi interesant de cercetat transformarea Societăţii Civile în mișcare politică și tentativa de impunere a unui președinte susținut pînă la criză psihiatrică în România de astăzi…