NE ŞTIM, DE 100 DE ANI?

Întrebare: ce fac patru teatre atunci cînd se întîlnesc?
Răspuns: realizează un proiect măreţ, pentru 100 de ani, cea mai mare coproducţie la nivel naţional care s-a făcut pînă acum.
Spectacolul „Ne ştim de 100 de ani”, s-a jucat în week-end, la Reşiţa, cu sala arhiplină. Cel mai important proiect al Teatrului de Vest Reşiţa, realizat în colaborare cu Teatrul Tineretului Piatra Neamț, Teatrul „Anton Pann“ Râmnicu Vâlcea, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad şi Asociaţia ATARAXIA Râmnicu Vâlcea, este finanţat de Ministerul Culturii prin Programul Centenarul Marii Uniri şi de AFCN.
„Ne ştim de 100 de ani” este un spectacolul regizat de Ștefan Iordănescu, pe un text de Vlad Tăușance, iar actorii reşiţeni Camelia Ghinea, Ana Maria-Cizler, Lucreţia Mandric şi Daniel Beşleagă de la Piatra Nemţ, Andrei Cătălin şi Andrei Brădean (Râmnicu Vâlcea), Iulia Alexandra Dinu şi Sorin Calotă ( Arad), au oferit reşiţenilor momente inedite.
„Ne ştim de 100 de ani” e un proiect de peste 100.000 de euro, care se întinde pînă în anul 2020 ce va fi jucat, anul acesta, la Reşiţa, Râmnicu Vâlcea, Arad şi Piatra Neamţ, iar în 2019 spectacolul se va juca în principalele Institute Culturale Române din Europa.

Spectacolul, total neconvenţional, este o imagine în oglindă a realităţii contemporane, la un secol de la Unire: români superficiali, dezrădăcinaţi, oportunişti, fripturişti, amatori de chilipiruri între două sarmale, parveniţi şi stridenţi, descotorosiţi de bunul simţ ancestral, ghicit mai mult din documentele vremii.

În călătoria spre intimitatea poporului român, regizorul Ştefan Iordănescu alege un start de teatru antic grecesc. Între vestalele musulmane de pe aeroportul din Dubai, două bacante din familia Aflăcău încearcă să ajungă la Bucureşti. Ciudat început, după părerea mea, cu trimitere, spre descifrare, tocmai la Oracolul din Delphi… Înveşmîntate cu abaya şi hijab-uri albe, siluetele feminine te trimit cu gîndul la înmormîntare, la doliu, albul, în cultura islamică, fiind culoarea doliului. Chiar fără mănuşi, femeia fiind înveşmîntată pînă în vîrful unghiilor, ritualul vestalic din debutul spectacolului te poate trimite la ideea morţii culturii occidentale, în confruntarea cu valul islamic al migraţiei, dar, repet, o scenă demnă de Oracolul din Delphi!

Aeroportul din Dubai este locul de întîlnire al personajelor noastre: românca Borbely (Ana-Mari Cizler), ministru “delegat”, femeie fatală, superbă, sexy, cea mai hot româncă de pe aeroport, conştientă de calităţile ei şi ajutată de poziţia politică, cele două moldovence, mamă şi fiică, prima băgăcioasă şi isistentă, cea de-a doua, absolventă de facultate şi master, degeaba, dar trăind sub papucul mă-sii, un pierde-vară, vlogger cu potenţial de protestatar, intelectualul tînăr, scîrbit de sistem, angajaţii companiei aeriene, şpăgari şi miserupişti şi, pată de culoare, un preot din Alba, reprezentantul minorităţii oneste din ţară, aflat într-o luptă inegală cu parveniţi libidinoşi, curve şi ahtiaţi de putere.

Toţi cei opt sînt prinşi într-un reality-show, trăit de curînd, textul scris de Vlad Tăuşance înglobînd chiar scena de la Mitingul Diasporei, protestele #Rezist şi aberaţiile de Teleorman. Cele trei scene sînt legate de statistica reală, “recitată” de Andrei Cătălin, actor la Teatrul “Anton Pann”, din Râmnicu Vâlcea. Momentele de sinceritate disonează crunt cu celelalte scene de isterie colectivă care pot fi văzute, de fapt, 24 de ore din 24 la televiziunile de ştiri. Tocmai aceste momente de sinceritate şi vocea extraordinară a lui Andrei Cătălin, readuc spectatorul, pierdut în cotidian, în sala de spectacol.

Camelia Ghinea leagă personajele între ele. Camelia este şi angajată la compania aeriană, aeriană şi ea!, şi divă trecută de prima tinereţe, ce trăieşte din amintiri şi ciupeală ieftină alături de escrocii tranziţiei, şi ministru şi protestatar. Complexă şi implicată, Camelia interpretează modelul româncei care “se învîrte şi trăieşte binişor”: fără prea multă şcoală, griji, caracter, morală. Poate cel mai dificil personaj din spectacol!

Ne ştim de 100 de ani este o oglindă a societăţii româneşti actuale. Problema ungurilor şi ţiganilor este pusă tranşant pe tapet, discuţia despre unirea Banatului şi multiculturalitatea acestui spaţiu, minunile! Ei, da, minunile, pentru că, probabil, la 100 de ani de la Unire, este o Minune că mai sîntem uniţi într-o singură ţară! O replică de poveste: “Unirea merge prost pentru că a fost făcută în post”!

Un spectacol care ne înfăţişează aşa cum sîntem. Un spectacol deloc comod. Pe alocuri contondent ca o bîtă. Oare, ne ştim, de 100 de ani?

DESPRE PERSOANE, FERICIRE ŞI IUBIRE NECONDIŢIONATĂ

Există creaturi, catalogate ca fiind umane doar prin prisma apartenenţei la specia Homo sapiens, pentru care fericirea personală se traduce prin nefericirea celor din jur. Cu cît producţia de nefericire imediat apropiată este mai accentuată, cu atît creşte fericirea personală, în valuri şi pusee pentru că, nu-i aşa, a putea răspîndi nefericirea reprezintă puterea absolută a demoazelelor menopauzate, de provincie!

În această cheie citesc eu erupţiile cutanate de orgoliu patologic la adresa spectacolului “Secretul fericirii la Reşiţa”, de Mihaela Michailov, Mădălina Petre-Ghiţescu şi Matei Mircioane, în regia lui Ştefan Iordănescu, şi scenografia Dorotheei Iordănescu.

Fericirea a deranjat două persoane! Persoană, în cazul nostru chiar derivarea din anticul PERSONA care însemna “masca actorului”. O mască de benevolenţă şi cumsecădenie care ascunde realitatea micimii, trivialului şi îngînfării! “Au murit! Să fie sănătoase!”, spune o replică din spectacol!

Prin 1990, cînd Yugoslavia făcea implozie, un bun amic, corespondentul ziarului Politika Ekspres, Ivan Babici, mi-a spus că oraşele mici au orgolii mari. La fel şi oamenii! Oamenii cu caractere mici sînt gazde perfecte pentru orgolii nemăsurate, dovezi de puteri iluzorii şi rău de dragul răului. PARANTEZĂ: vineri seara, în timpul spectacolului, Porta principalis a Templului Thaliei a fost luată cu asalt de stridenţe vulgare. Interesant că organizatorul principal a permis această suprapunere de loc şi oră! ÎNCHID PARANTEZA.

“Secretul fericirii” e despre orgolii! Despre orgoliul celor 200 de ani de putere concretă şi nu iluzorie (din cei 247!) a unui spaţiu care a fost cea mai de succes poveste a colonizării Europei. Pentru că, Reşiţa a fost o colonie! Nu Algeria, nu Congo belgian! O poveste de succes a unei multinaţionale care a transformat locul şi oamenii printr-o inginerie metalurgică şi genetică exemplare. “Secretul fericirii” este povestea de succes care a clădit în ADN-ul locului Orgoliul superiorităţii dobîndite. 200 de ani de evoluţie tehnică şi umană! După care, degenerarea! Şi fericirea provocată, unora, de degenerare! Sentimentul de hău, de inutilitate, de somnolenţă geriatrică, de alungare şi alienare, de inadecvare imagologică la nivel de autorităţi şi minţi creţe radiodifuzate, care fac lucruri şi jonglerii ieftine în salonul comatoşilor.

Iubiţi Reşiţa necondiţionat, dacă nu aţi fost capabili să plecaţi de aici! E tot ce aveţi! Amintiţi-vă de filmele cu cow-boy, cum apărau ei oraşul de indieni, sau de cele de duzină cu oraşe invadate de zombalăi degeneraţi!

“Un spectacol care te pune pe gînduri”, cum spune fiul meu, pe scenă şi pe stradă, deopotrivă! Pe stradă, îţi pui un semn de întrebare despre cît de degeneraţi sînt cei care au considerat creaţia artistică o ofensă! Un gest de lezmajestate! Să nu uităm că un personaj real a pornit o gherilă împotriva unui jurnalist, din acelaşi motiv considerat votiv!

“Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sînt cronica vie şi prescurtată a vremurilor”, spunea unul dintre titanii Teatrului românesc, Olga Tudorache, în revista Teatrul din 4 aprilie 1980. “Secretul fericirii la Reşiţa” este oglinda Reşiţei actuale. Este Oglinda din Albă ca Zăpada care reflectă o realitate pe care nu ţi-o doreşti, de fapt, şi nu o accepţi! Este catharsisul cotidian servit brutal de autorii care, deşi pare că exacerbează fapte şi imagini, le transmit, de fapt, necosmetizate! Un spectacol despre Reşiţa, oraşul “care ne ocupă tot timpul”, un arc peste timp după cele două semnate de Mihail Davidoglu şi montate pe scena reşiţeană, Cetatea de foc (1950) şi Ochii dragi ai bunicului (1970).

Un text relativ bun, cu poveşti de viaţă şi personaje autentice citite în presa locală de-a lungul timpului. Cuţitele Maurer, Cimitirul turcesc, comoara din Almăj, scurta istorie neromanţată care, în opinia mea, face spectacolul să demareze mai greu, precum o locomotivă cu aburi Made in Resita, dar odată urnit prinde aripi, negre, de fum şi disperare, din cînd în cînd, albe, de porumbel optimist, remarcabil întrepătrunse de Ştefan Iordănescu, învolburînd ţesătura piesei cu scene de azi şi de ieri, fiecare cu mesaj ţintit.

Cimitirul este locul care îi adună pe cei care pleacă şi cei care se întorc. „Ştiţi de unde se vede Reşiţa cel mai bine?! Din cimitire... Toate cimitirele din Reşiţa sînt pe dealuri”, spune unul dintre personaje.

Ana-Maria Cizler este autentică şi extrem de credibilă, creează scene de o tensiune dramatică extraordinară, surprinzătoare, înduioşătoare şi dureroase. Şi în rolul fetei care nu-şi doreşte decît să plece cît mai departe de Reşiţa, un loc apăsător şi sufocant, incapabil să transmită tinerei generaţii speranţa izvorîtă din trecutul glorios al locului, şi în cel al avocatei canadiene, urmaşa unor emigranţi reşiţeni, fascinată de sinceritatea şi primitivismul spaţiului matern. “De ce nu faceţi voi turism aicea”, întreabă obsedant personajul canadian după o scurtă experienţă la Gărîna, în opoziţie cu panica elevei de liceu care şi-a luat deja biletul spre libertate.

Reşiţa regăsită şi de fiica mutată la Chicago, revenită la Reşiţa, la moartea bunicii, o bunică crescută în spiritul Reşiţei glorioase, care şi-a dorit să moară Acasă. Povestea Cimitirului turcesc e spusă trist şi convingător de Andrada Samoilă, fiica, un suflet zbuciumat şi întristat, pe care nu-l mai poţi uita odată ce ţi s-a dezvăluit cu candoare şi autenticitate povestea, în contradicţie cu “uzinista bîlbîită”, delicioasă prin implicare şi inocenţă.

“Nicăieri nu e mai bine ca acasă”, ne spune Tanti Ani repetînd laitmotivul celor ce revin din călătorii lungi şi traumatizante. Tanti Ani s-a încărcat cu fericire alături de soţul ceserist, ucis prematur de sistem – poveste reală şi tragică, repetată de nenumărate ori în aceşti ani! - şi speră să “exporte” din prea-plinul sufletesc – rănită de moarte la dispariţia soţului – în Italia, ca badanta! Camelia Ghinea, tulburătoare, tragică, o forţă a naturii dezlănţuite, întruchipează chintesenţa celor cîteva zeci de mii de românce care lucrează în Italia în domeniul asistenţei sociale, ca îngrijitoare pentru bătrîni, care trăiesc o dramă continuă, din cauza condiţiilor de multe ori inumane în care sînt obligate să-şi desfăşoare activitatea. Tanti Ani face un schimb inechitabil: îşi oferă sufletul unor bolnavi, primind la schimb suferinţă uriaşă şi traumatizantă. Se întoarce la Reşiţa cu Sindromul Italia, afecţiune psihică recunoscută în domeniul medical, pentru care deja se prescriu reţete în farmacii, care poate duce chiar la deces. Are coşmaruri şi fobii, dar regăseşte sprijinul prietenilor şi al Oraşului devenit spaţiu de refugiu personal, în ciuda faptului că acesta i-a ucis soţul. Camelia Ghinea întruchipează personajul emblematic al tranziţiei noastre spre nicăieri!

“Du-te dracului cu Dumnezeu”, băi, “oltene, aici eşti în Banat”, cu mici, bere, paranghelii, şmenuri şi şpagă pentru Cutare “care dă banii” şi speranţa îmbogăţirii peste noapte, din trecutul glorios al acestui spaţiu, repere existenţiale pentru personajele lui Dan Mirea, plin de vervă şi umor, care fixează repere în mintea spectatorului. Dănuţ, moderatorul emisiunii “Reşiţa se vede mai bine noaptea”, de la singurul post local al oraşului, dar şi preotul plin de sictir şi bătrînul îndrăgostit de locomotive, devoalează realitatea pe care nimeni nu o doreşte: Reşiţa este un oraş îmbătrînit, nostalgic, apăsat şi apăsător, căruia îi sînt servite reţete de puştani nerăbdători. Un tragi-comic profund şi solidar cu dezastrul actual, mînat înainte de forţa amintirii din copilărie, de la Şopot.

PARANTEZĂ. Demult, pregăteam un reportaj despre locomotive şi muzeul dedicat lor, din Triaj. Am înregistrat, atunci, un pensionar care privea cu nostalgie la locomotiva Seria 50.000, construită pentru prima dată, la Reşiţa, în 1926, şi care avea să poarte numele Regele Ferdinand. Interlocutorul meu îmi spunea că o priveşte ca pe “copilul lui”. “Am făcut serviciul, pe ea”, îmi spunea cu nostalgie nestăvilită. ÎNCHID PARANTEZA. De aici, poate, şi umorul negru din scena cu “trenul regal” din care coboară… Duda!

Intenţionat l-am lăsat la final pe Marius Tudor. Un actor mai degrabă romantic, plin de vervă şi haz, extrem de ofertant, dar profund şi resemnat în pielea personajelor interpretate. O voce de voice over pentru care “ar ucide” orice staţie de radio! Cu umor “dulce-acrişor” electrizează spectatorul în viziunea electrică a viitorului urbei. Personajele lui Marius Tudor iubesc şi urăsc Reşiţa cu pasiune şi consecvenţă. O povestesc, cu nostalgia lui Ioan Adameck “mărturisitorul”, din argumentul căruia s-a născut, practic, acest spectacol. „Reşiţa este un oraş în care fiecare stradă duce în natură. Fiecare pas pe care îl faci în afara Reşiţei te duce într-un loc frumos din natură! În jurul Reşiţei sînt atîtea tipuri de minunate orhidee … în Europa există 58 de tipuri de orhidee. Eu, în jurul Reşiţei, am găsit 18 tipuri de orhidee”! Rostite de Marius Tudor, aceste cuvinte ale venerabilului Ioan Adameck devin terapie motivaţională şi te încarcă de speranţă.

Un spectacol rotund, omogen, închegat, în ciuda secvenţialităţii crîmpeielor de viaţă expuse, uneori brutal de sincer, cu actori fără măşti şi persoane indispuse de propriul adevăr. Felicitări, tuturor!

După replici de speranţă repetate obsesiv, “Vă spun eu, aveţi încredere, peste zece ani, Reşiţa va arăta altfel”, finalul specatcolului transmite un mesaj contradictoriu: pe halate medicale albe, de bloc-operator, sînt proiectate fotografii cu orhideele din jurul Reşiţei, realizate de Ioan Adameck. Imaginile transportă spectatorul într-o grădină a Edenului, o realitate vie a împrejurimilor oraşului şi o speranţă pentru un viitor renăscut al urbei, dar şi un avertisment: natura va triumfa peste ruinele părăsite ale vechii Cetăţi de foc. O graniţă mereu prea subţire…

BALINT AL III-LEA

# Un performance de excepţie pe scena Teatrului din Reşiţa

 

De 30 de ani am aceeaşi problemă deontologică: să scriu, sau să nu scriu… despre familia mea! Aceasta e întrebarea! Am preferat să NU scriu despre ea, chiar dacă, TATA ar fi meritat de foarte multe ori un gînd frumos, din partea mea, într-o pagină de ziar. Sau, MAMA… sau, mai tîrziu, soţia mea!

Astăzi, am să încalc toate normele deontologice şi am să repar, parţial, această nedreptate!

Am crescut în TEATRU. Am dormit nopţi întregi, în cabine, pe mesele de machiaj la repetiţiile de noapte. Şi primul spectacol de care-mi amintesc a fost AZILUL DE NOAPTE, de Maxim Gorki, în regia maestrului Ion Deloreanu. Ce coincidenţă! Premiera a fost în 8 martie 1975! TATA era ALIOŞKA. Dansa pe cap kazacioc, stînd în pod şi cîntînd la armonică! A fost primul moment pe care îl reţin! Au fost, evident, sute de spectacole, sute de roluri. Alături de MAMA, Livia, în FRUMOASELE OLANDEZE, o savuroasă comedie scrisă de Gheorghe Vlad, în regia lui Grigore Alexandrescu, ce a avut premiera în 18 februarie 1979. TATA a jucat alături de mine şi de sora mea, Adina, în MICII MUŞCHETARI, un spectacol pentru copii scris de Lizica Muşatescu, în regia aceluiaşi Grigore Alexandrescu. Premiera spectacolului a avut loc de Ziua Copilului, pe 1 iunie 1986. Jucam în acest spectacol, după scurte figuraţii în ZĂPĂCITA DE LA ORA PATRU, sau un rol micuţ în ACEŞTI SĂRMANI ELEFANŢI, de Elio Vittorini, în ambele spectacole alături de inegalabila Adriana Trandafir!

TATA este actor şi după 60 de ani de teatru s-a retras în anonimat! Pînă astăzi!

Pentru că, de astăzi, regizoarea şi coregrafa TUNDE BACSZO, de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, a reuşit să readucă emoţia scenei în familia mea, prin montarea, la Teatrul de Vest din Reşiţa a musicalului EMIL ŞI DETECTIVII, de Erich Kastner. Un spectacol PERFORMANCE, un musical de excepţie cum nu am mai văzut niciodată pe scena teatrului eşiţean! Sînt subiectiv? Poate, dar sînt corect! Un spectacol burlesc, de anii 20, realizat într-o manieră clasic-modernă, cu accente de Brodway, cu muzică – superbă, scrisă special de Cari Tibor! - coregrafie şi proiecţii animate realizate de Kari Balasz în stilul original al cărţii, un afiş excepţional realizat de artistul Bogdan Piperiu. Acest spctacol, ce are premiera duminică, 11 martie 2018, de la ora 11, mi-a amintit de AZILUL DE NOAPTE. Pentru că, rolul principal din montarea lui Tunde Bacszo, Emil, este jucat de fiul meu, DARIUS BALINT!

Un spectacol, cum spuneam deja, performance, în care Darius cîntă live (mulţumesc profesorului lui de chitară MARIUS IANA-DOBRE, care i-a cultivat acest har!), dansează (N-aş fi crezut! Mulţumesc TUNDE!), joacă! Darius este ACTOR, deşi nu are încă 12 ani! Este a treia generaţie de BALINT pe scena Teatrului din Reşiţa!

Alături de el, încă şase copii talentaţi, dintre care îl remarc pe Filip Ichim, Teodora Firu şi Alesia Caimac, ultimele două, voci absolut superbe!

Distribuţia completă: copiii - Darius Balint în rolul titular – Emil Tischbein, Gustav – Filip Ichim; profesorul – Paul Nițulescu; Arnold Mittenzwey – Tudor Tănasă; Murdărici – Alesia Caimac; Micul Marti – Flavian Tănasă; Pony – Teodora Firu. Din trupa actorilor Teatrului de Vest îi veți recunoaște pe: Grundais – Florin Ibrași; Kastner – Marius Tudor, Doamna Tischbein – Camelia Ghinea; bunicuța – Roxana Olsanschi și mătușa Martha – Ana Maria Cizler.

Un spctacol care înseamnă enorm pentru mine! Mulţumesc TUNDE BACSZO! Mulţumesc DARIUS BALINT! Mulţumesc TATĂ!