ISTORIA BRUTALĂ ŞI TOANTĂ

Tensiunile ce se amplifică de la o oră la alta în Orientul Mijlociu şi "Primăvara arabă" continuă, oferă mai multe cazuri de studiu asupra ineficienţei spectaculoase a politicii externe europene. Paralizată de criza euro, Europa este incapabilă să acţioneze în faţa situaţiei din Siria, deşi, am bune motive să cred, că în jocul de şah Iran-Israel-SUA-Siria există o deja nervoasă aşteptare a implicării europene, conform "modelului" libian, salutată revenire a Franţei în structurile combatante ale NATO. Este ultima dovadă, dacă mai era nevoie, a unui eşec al politicii externe europene, "întărită, din punct de vedere teoretic, de tratatul de la Lisabona". În Libia, tandemul franco-britanic a invadat o ţară, îndepărtînd de la putere un dictator, ştiind foarte bine că rezultatul final ar putea fi: mai multe ţări, mai mult haos. Dar, cui îi pasă! În, încă, Libia, mii de persoane au asistat marţi dimineaţă la o ceremonie de proclamare a independenţei Cirenaicăi, provincie bogată în petrol, în timpul căreia a fost numit un Consiliu pentru a administra afacerile acestei regiuni, marginalizată în timpul celor 42 de ani de domnie a colonelului Gaddafi şi de unde a pornit revolta în urmă cu un an, aminteşte AFP, preluat de blogul:www. blackopssecurity.blogspot.com. Consiliul interimar al Cirenaicăi a fost stabilit sub conducerea şeicului Ahmed Zubair al-Senussi. "Ceea ce se întîmplă astăzi este începutul unei conspiraţii împotriva ţării. Este o problemă extrem de periculoasă ce ameninţă unitatea naţională", se arată într-un comunicat al CNT, avertizînd împotriva unor "consecinţe periculoase" ce ar putea conduce la o Libie divizată şi nedemocratică. Sigur, situaţia de astăzi, din Libia nu mai interesează pe nimeni. Sau "aproape" pe nimeni! Toţi ochii sînt aţintiţi asupra Siriei şi Iranului, adevăratele detonatoare din Orientul MIjlociu.

Pe 27 februarie, Uniunea Europeană a înăsprit sancţiunile faţă de regimul lui Bashar al-Assad. Cei 27 au decis îngheţarea bunurilor băncii centrale siriene în Europa, au interzis comerţul cu metale preţioase ca şi zborurile transportînd marfă din Siria şi a recunoscut Consiliul Naţional Sirian drept “interlocutor legitim”. Şi toate acestea după lungi insistenţe ale partenerilor americani şi israelieni, deşi Siria este singurul stat arab care este calificat în mod oficial de Statele Unite drept „sponsor al terorismului'', este, alături de Iran, principalul sponsor al organizaţiei teroriste Hezbollah, tot împreună cu Iranul - a cărui voce în lumea arabă o reprezintă - Siria este principalul susţinător al grupării teroriste palestiniene Hamas, şi tot la Damasc se află sediul central al Jihadului Islamic palestinian. Pe de altă parte, o Sirie care se pregăteşte să ofere Iranului o bază navală la Mediterana, reprezintă o ameninţare de securitate serioasă. Să nu mai pun la socoteală masacrele populaţiei civile. Un prieten sirian stabilit în Timişoara, întors recent de acasă mi-a spus: "ce ai trăit tu în Iraq şi Afganistan e nimic faţă de ce se întîmplă în Siria. Mai ai, însă, răbdare două-trei săptămîni". Cu toate acestea Occidentul nu se grăbeşte să atace Siria şi să protejeze civilii. De ce?

Este puţin probabil ca într-un an electoral, cînd economiile naţionale sînt extrem de fragile, liderii din SUA şi Franţa-actor pivot în Libia-, vor mai arăta acelaşi entuziasm intervenţionist în cazul Siriei. Apoi, "Antanta Cordială" franco-britanică, forţa întregii operaţiuni NATO din Libia, pare a fi ţăndări după apocalipticul summit UE din decembrie, cînd, la presiunile Franţei, „finanţele britanice" au sărit din trenul integrării fiscale. Pe de altă parte, Franţa lui Sarkozi "l-a muls" straşnic pe Bashar al-Assad înainte de aplicarea sancţiunilor. Şi la această oră, aplicînd modelul din Libia, Franţa joacă la două capete la Damasc, avînd forţe speciale şi în tabăra guvernamentală şi în cea a rebelilor. Apoi, intervenţia militară în Siria şi ruperea ţării în două sau trei provincii ar fi un dezastru pentru relaţia UE cu Turcia, care oricum nu se află la cea mai înaltă intensitate. DEşi, DOAR o rupere a teritoriului sirian în mai multe entităţi ar oferi Israelului confortul unei confruntări cu Iranul nuclear! Scenariul este privit cu rezerve la Washington, iar şefa diplomaţiei, "Madama Clinton" a sugerat o debarcare a lui Assad de către armată, singura forţă din interior capabilă să păstreze unitatea naţională. În orice alt scenariu, Israelul iese în dezavantaj. Deşi Siria şi Assad în mod special, sînt inamici consecvenţi ai Israelului, o îndepărtare a lui Assad de la putere ar schimba, în mod dramatic, regulile întregului joc strategic din Orientul Mijlociu şi nu este deloc clar că s-ar schimba în favoarea Statului Evreu. Israelul este conştient că sub Assad, nu există şi nu va exista Al Qaeda în Siria. Sub un regim „popular'', condus de majoritatea sunnită oprimată vreme de atîtea decenii de minoritatea alawită- din care face parte clanul Assad-, s-ar putea foarte bine să existe.

Eu cred că abia după "rezolvarea" problemei siriene, comunitatea internaţională "se va ocupa" şi de Iran. Dacă acest lucru se va întîmpla în următoarele luni, putem spune, cu siguranţă că asistăm la pieirea unui concept învechit de suveranitate, în care toate crimele sînt permise, cu condiţia ca acestea să se desfăşoare în interiorul graniţelor unui stat. Din această dispariţie se va naşte, probabil, ideea unei universalităţi de drepturi care ar fi o obligaţie pentru oricine va prelua destinele ţărilor şi oamenilor. S-a mai încercat, odată, în Yugoslavia, apoi în Iraq, Afganistan, Libia etc. Istoria, brutală şi toantă, cum o ştim, a îngropat rapid aceste idealuri.