ONOARE ŞI RESPECT, GENERALE!

Încerc să scriu, cîteva rînduri, despre volumul de memorialistică al generalului de brigadă (r.) ing. Adrian Marinescu. Nu în calitate de jurnalist, ci în cea de comandant de obuzier, 122 mm, model 1938, modernizat în 1979 la Reşiţa, în fabrica pe care Generalul a condus-o timp de două decenii. Şi, încercînd să ilustrez melancolia acestui volum, excelent redată aşezat şi molcom, parcă lunecînd direct de pe dealurile înverzite ale Moldovei, m-am oprit asupra unui pasaj, grăitor, din punctul meu de vedere, pentru întregul volum:

„Trăsnet şi tunet dintr-odată se dezlănţuie, ecourile zidurilor de beton îi răspund năuce, tunul cabrează nărăvaş şi se învăluie în colburile Bărăganului, stîrnite de gaze, şi nu mai vedeam nimic, doar stomacurile le simţeam unite parcă cu şira spinării, sub presiunea undei de şoc, şi urechile vuind ca după o zdravănă scatoalcă, ne conving că în faţă trebuie să fie tunul care a tras...

Doamne, la ce urgie poate fi supus oţelul!

Dar dacă cei neavizaţi îşi mai îngăduie răgaz, năuciţi de dezmăţul decibelilor, bătrînii poligonului lucrează. Praful se aşează cumva, se aud comunicări, ordine, rapoarte scurte, alte ordine:

-      Recul 850!

-      Încărcaţi!

-      Tun încărcat!

-      Gata! Ochit!

-      Foc!

Şi iar porneşte năprasnic alt proiectil de 47 kg, cu 900 metri pe secundă, către îndepărtata ţintă!

Şi iar, şi iar...

După 7 lovituri, tragerea de precizie la panou se încheie”.

Asta reprezintă, pentru mine, volumul ARME ŞI DESTINE – două decenii, director la fabrica de tunuri – apărut la Editura Semne în acest an. Şapte lovituri de precizie la panoul vieţii, o viaţă de artilerist, de inginer, de director, de Om, de împătimit al vorbelor şi slovelor, de reşiţean prin adopţie, şi, mai presus de toate, de MILITAR al armatei române!

Volumul scoate din negura vremurilor figuri legendare de ofiţeri români dedicaţi profesiei şi Patriei, precum generalul Ion Popescu, comandantul Artileriei, de njumele căruia se leagă direct înfiinţarea, în martie 1972, a Uzinei Mecanice Reşiţa, uzina de tunuri. Ion Popescu este tatăl regretatului general Mihail Popescu, cel mai tînăr şef de stat major general din Europa la primitrea ţării noastre în NATO! Din carte nu lipsesc nici generalul Valerian Nestorescu, generalul Vasile Bărboi, sau generalul Ioan Ion.

Generalul Marinescu, fost coleg de dormitor la internatul Liceului Nicu Gane, la Fălticeni, cu Nicolae Labiş, punctează 60 de ani de la absolvirea  Colegiului Militar Dimitrie Cantemir de la Predeal, coleg şi aici, cu un alt mare dispărut: Marin Sorescu, pasul spre cariera de inginer militar şi nu de...ziarist! Urmează, din septembrie 1954, Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie, de la Sibiu, şef de promoţie! Comandant de batrie la Brigada din Roman, aghiotantul comandantului Diviziei 17 Artilerie Rupere, din Tecuci... În 1965 absolvă Academia Tehnică Militară, şef de promoţie şi încep paşii spre Uzinele vii, oamenii industriei de apărare din România despre care generalul Adrian Marinescu vorbeşte inegalabil, cu vorbe atent meşteşugite, pornite din sufletul său de moldovean ambiţios şi priceput.

Istoria fabricii etalon a industriei militare româneşti, de la Reşiţa, a tunului AT de 100 mm, vedeta de necontestat a producătorilor artilerişti, bucuriile, necazurile, nopţile nedormite, pasiunea, focul interior şi... cel de la gura ţevii, caschetele şi căciulile implicate în procesul de producţie, uzinele vii – oamenii şi „loviluţia” din decembrie, toate sînt cuprinse în cele 235 de pagini ale unei cărţi scrisă inegalabil!

O proză molcomă, ca un poem delicat, un prozator de forţă, un militar devotat, răvăşit de amintirile păstrate în suflet.

Onoare şi respect, Domnule General!