NE ŞTIM, DE 100 DE ANI?

Întrebare: ce fac patru teatre atunci cînd se întîlnesc?
Răspuns: realizează un proiect măreţ, pentru 100 de ani, cea mai mare coproducţie la nivel naţional care s-a făcut pînă acum.
Spectacolul „Ne ştim de 100 de ani”, s-a jucat în week-end, la Reşiţa, cu sala arhiplină. Cel mai important proiect al Teatrului de Vest Reşiţa, realizat în colaborare cu Teatrul Tineretului Piatra Neamț, Teatrul „Anton Pann“ Râmnicu Vâlcea, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad şi Asociaţia ATARAXIA Râmnicu Vâlcea, este finanţat de Ministerul Culturii prin Programul Centenarul Marii Uniri şi de AFCN.
„Ne ştim de 100 de ani” este un spectacolul regizat de Ștefan Iordănescu, pe un text de Vlad Tăușance, iar actorii reşiţeni Camelia Ghinea, Ana Maria-Cizler, Lucreţia Mandric şi Daniel Beşleagă de la Piatra Nemţ, Andrei Cătălin şi Andrei Brădean (Râmnicu Vâlcea), Iulia Alexandra Dinu şi Sorin Calotă ( Arad), au oferit reşiţenilor momente inedite.
„Ne ştim de 100 de ani” e un proiect de peste 100.000 de euro, care se întinde pînă în anul 2020 ce va fi jucat, anul acesta, la Reşiţa, Râmnicu Vâlcea, Arad şi Piatra Neamţ, iar în 2019 spectacolul se va juca în principalele Institute Culturale Române din Europa.

Spectacolul, total neconvenţional, este o imagine în oglindă a realităţii contemporane, la un secol de la Unire: români superficiali, dezrădăcinaţi, oportunişti, fripturişti, amatori de chilipiruri între două sarmale, parveniţi şi stridenţi, descotorosiţi de bunul simţ ancestral, ghicit mai mult din documentele vremii.

În călătoria spre intimitatea poporului român, regizorul Ştefan Iordănescu alege un start de teatru antic grecesc. Între vestalele musulmane de pe aeroportul din Dubai, două bacante din familia Aflăcău încearcă să ajungă la Bucureşti. Ciudat început, după părerea mea, cu trimitere, spre descifrare, tocmai la Oracolul din Delphi… Înveşmîntate cu abaya şi hijab-uri albe, siluetele feminine te trimit cu gîndul la înmormîntare, la doliu, albul, în cultura islamică, fiind culoarea doliului. Chiar fără mănuşi, femeia fiind înveşmîntată pînă în vîrful unghiilor, ritualul vestalic din debutul spectacolului te poate trimite la ideea morţii culturii occidentale, în confruntarea cu valul islamic al migraţiei, dar, repet, o scenă demnă de Oracolul din Delphi!

Aeroportul din Dubai este locul de întîlnire al personajelor noastre: românca Borbely (Ana-Mari Cizler), ministru “delegat”, femeie fatală, superbă, sexy, cea mai hot româncă de pe aeroport, conştientă de calităţile ei şi ajutată de poziţia politică, cele două moldovence, mamă şi fiică, prima băgăcioasă şi isistentă, cea de-a doua, absolventă de facultate şi master, degeaba, dar trăind sub papucul mă-sii, un pierde-vară, vlogger cu potenţial de protestatar, intelectualul tînăr, scîrbit de sistem, angajaţii companiei aeriene, şpăgari şi miserupişti şi, pată de culoare, un preot din Alba, reprezentantul minorităţii oneste din ţară, aflat într-o luptă inegală cu parveniţi libidinoşi, curve şi ahtiaţi de putere.

Toţi cei opt sînt prinşi într-un reality-show, trăit de curînd, textul scris de Vlad Tăuşance înglobînd chiar scena de la Mitingul Diasporei, protestele #Rezist şi aberaţiile de Teleorman. Cele trei scene sînt legate de statistica reală, “recitată” de Andrei Cătălin, actor la Teatrul “Anton Pann”, din Râmnicu Vâlcea. Momentele de sinceritate disonează crunt cu celelalte scene de isterie colectivă care pot fi văzute, de fapt, 24 de ore din 24 la televiziunile de ştiri. Tocmai aceste momente de sinceritate şi vocea extraordinară a lui Andrei Cătălin, readuc spectatorul, pierdut în cotidian, în sala de spectacol.

Camelia Ghinea leagă personajele între ele. Camelia este şi angajată la compania aeriană, aeriană şi ea!, şi divă trecută de prima tinereţe, ce trăieşte din amintiri şi ciupeală ieftină alături de escrocii tranziţiei, şi ministru şi protestatar. Complexă şi implicată, Camelia interpretează modelul româncei care “se învîrte şi trăieşte binişor”: fără prea multă şcoală, griji, caracter, morală. Poate cel mai dificil personaj din spectacol!

Ne ştim de 100 de ani este o oglindă a societăţii româneşti actuale. Problema ungurilor şi ţiganilor este pusă tranşant pe tapet, discuţia despre unirea Banatului şi multiculturalitatea acestui spaţiu, minunile! Ei, da, minunile, pentru că, probabil, la 100 de ani de la Unire, este o Minune că mai sîntem uniţi într-o singură ţară! O replică de poveste: “Unirea merge prost pentru că a fost făcută în post”!

Un spectacol care ne înfăţişează aşa cum sîntem. Un spectacol deloc comod. Pe alocuri contondent ca o bîtă. Oare, ne ştim, de 100 de ani?

AM IDEI PUŢINE ŞI FIXE!

Personal, sînt un tip principial, conservator şi independent. Am idei puţine şi fixe! Acestea sînt "păcatele" mele, pe care le duc în spate şi de care nu mă dezic! Anul acesta, trei aniversări importante se derulează în "spaţiul meu de confort": 100 de ani de la Marea Unire - aniversare care mă înspăimîntă!, 90 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Radiodifuziune - care mă emoţionează, şi 30 de ani de cînd zi de zi, cu stiloul în mînă, îmi cîştig existenţa ca jurnalist. Dintre aceştia, în 2018, probabil 15 ani sînt trudiţi în Radio România Actualităţi, cea mai importantă instituţie media din România, o adevărată "stea polară" a jurnalismului. În scrierile mele mi-am expus public nemulţumirile legate de administraţie şi aparatcikii care o slugăresc! OAMENI apropiaţi mie, care lucrau cu NEBILET-ul pe masă, s-au simţit loviţi direct nu de vreo “deviaţie comportamentală”, ci de o lipsă de comunicare sau, poate, de orgolii.

Pentru cei 30 de ani de jurnalism, fără sinecuri în relaţiile publice de partid, fără alte instituţii, trebuie să mulţumesc, de cîte ori am ocazia, unor Oameni, pe care îi consider, într-un fel, "creatorii" mei, oameni care şi-au pus amprenta, în decursul timpului, asupra mea şi m-au influenţat, OAMENI care vor rămîne în sufletul meu, indiferent de reacţii şi de care NU MĂ VOI DEZICE NICIODATĂ, chiar dacă unii au găsit de cuviinţă să se îndepărteze! Îi voi numi, chiar dacă foarte mulţi sînt astăzi "decăzuţi" şi este un păcat să vorbeşti despre ei: Timotei Jurjica, Gheorghe Jurma şi Petru Buzzi, ziarişti comunişti de un profesionalism pe care astăzi nu-l mai întîlneşti, Nicolae Pârvu, Bogdan Herzog şi Mihai Anghel, datorită cărora am rămas ataşat radioului, Dan Preda, Nicu Popescu şi Dragoş Şeuleanu, în mandatul căruia RRA a avut cea mai pozitivă expunere internaţională din istoria instituţiei! Un loc aparte în sufletul meu au: Nicolae Irimia, Dorin Corpade, Ştefan Daraban şi Cristina Dumitrescu. Nimeni nu-i poate lua locul lui Septimiu Roman!

Cum nu mă voi dezice niciodată de prietenia lui Sorin Frunzăverde!

Aceştia sînt oamenii pe care îi pomenesc ori de cîte ori îmi amintesc de cei 30 de ani de carieră jurnalistică. Şi îi pomenesc chiar dacă nu este "politic corect" să vorbesc despre ei! Pentru că părinţii şi copiii nu ţi-i renegi niciodată! Ticăloasă mi s-a părut mereu pilda biblică a uciderii fiului, în care Avraam / Ibrahim este conform iudaismului, creștinismului și islamului, un model de credincios pentru disponibilitatea lui de a-și omorî fiul Isaac (musulmanii cred că a fost Ishmael) pentru că așa i-a spus Dumnezeu! Nu trebuie să ucizi pe nimeni pentru a-ţi dovedi ataşamentul. Iar dacă uciderea include oameni apropiaţi, fie şi colateral, este o ticăloşie fără margini şi eu, personal, refuz să merg mai departe! Ce rost are Raiul dacă nu e locuit de suflete frumoase?

POMPIERILOR, DE ZIUA LOR, LA MULŢI ANI!

Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită dintotdeauna ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA, însă a fost legal oficializată începînd din 1953, fiind prevăzută în Hotărârea Guvernului nr.1490/2004 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Astăzi, se împlinesc 170 de ani de la bătălia din Dealul Spirii. Nu am să înţeleg niciodată de ce Pompierii de azi sărbătoresc o faptă de arme, de INFANTERIE, a lui Zăgănescu, în loc să fie mîndri de stingerea unor incendii istorice. Mă rog...

Sînt mîndru că am prieteni pompieri. Sînt mîndru că jumătatea mea ESTE pompier! Credeţi-mă! Am văzut cum e să trăieşti tot timpul la limita dintre viaţă şi moarte. Am văzut cum e să mori. Am văzut cum e să ai pe conştiinţă moartea sau viaţa unor oameni. Am văzut şi că românii sînt probabil singurul popor care dispreţuieşte pe cei ce le salvează viaţa. Degeaba unii împart diplome de ziua Lor! Degeaba unii sînt mîrşavi şi pătează uniforma!

Pompierii şi armata se află în topul încrederii românilor! Fiecare dintre cei care au fost nevoiţi, măcar o dată, să sune la pompieri, cunoaşte acest sentiment, al încrederii care începe să renască dintr-o situaţie ce părea fără ieşire. Românii au încredere în pompier pentru că e singura categorie profesională care nu dezamăgeşte, atunci cînd oamenii se află în necaz, fie că e vorba de o pisică rămasă în vreun copac, sau de un copil ce trebuie scos din flăcări. Salvează bunuri şi vieţi şi chiar le riscă pe ale lor, pentru asta, fără să pună în balanţă cîştigul material!

Azi, e ziua lor! Nu sînt eu un fan al zilelor festive, dar îmi place să aduc aminte de ele celor ce mă citesc. La ISU "Semenic" e Ziua Porţilor Deschise, iar copiii pot admira, în voie, de apropape, tehnica de luptă. Altfel, în trafic, cînd vedeţi o maşină de pompieri sau de salvare, daţi-vă la o parte. Oamenii aceia se duc să salveze vieţi, e singura chestie pe care o fac cînd ies din curtea unităţilor lor. Au trecut de mult zilele cînd pompierul era doar un luptător împotriva incendiilor. El este acum şi paramedic, şi scafandru, şi alpinist, şi descarcerator, iar pregătirea unui astfel de militar e extrem de complexă şi diversificată. E un SALVATOR COMPLET ŞI COMPLEX! I se mai spune, astăzi, “lucrător” ISU. Eu i-aş spune OPERATOR ISU, precum operatorilor din Forţele de Operaţii Speciale! Ceea ce şi sînt, la Pace!

Nu blocaţi salvări sau pompieri în trafic, că aţi văzut voi că sînt goale! Nu săriţi la bătaie că vi se pare vouă că au ajuns prea tîrziu. Nu-i credeţi pe idioţii care au rang de ministru, că ar fi prea mulţi, ar cîştiga prea mulţi bani, sau ar fi prea puţin militari. Salvatorii ISU merită un Minister pentru Situaţii de Urgenţă, separat de MAI!

Fiţi oameni! TOT RESPECTUL PENTRU POMPIERI şi LA MULŢI ANI DE ZIUA LOR !

DE CE TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN

Se va spune că nu este o abordare jurnalistică a subiectului. Nici nu este! Este o convingere personală consolidată după 15 de misiuni alături de militarii români în Teatrul de Operaţii Afghanistan. Un loc de pe planetă despre care toată lumea vorbeşte, dar mai ales detractorii participării româneşti la misiunile de acolo.
Am auzit jurnalişti spunînd că merg în TO pentru a prezenta ADEVĂRUL despre militarii români prezenţi acolo. Sigur, e un punct de vedere. Dar, ADEVĂRUL despre militarii români îl poţi prezenta din ţară, fără să faci mii de kilometri pînă în deşertul Kandaharului, la Kabul sau Mazar. Nu te opreşte nimeni să scrii că cel puţin un lot din noile uniforme cu care au fost echipaţi militarii din TO sînt de proastă calitate, se scămoşează de ai nevoie de maşini de tuns pentru a lua scamele de pe ele, că este mare nevoie de armament individual modern, că, poate, MapN-ul ar trebui să schimbe forma protecţiei anti-balistice la toată lumea etc, etc, etc! Nu trebuie să fii în Afghanistan să lupţi PENTRU sau ÎMPOTRIVA militarilor.
Deunăzi, am citit un excelent material despre operatorii FOS, publicat în Adevărul. Comentariile la articol, m-au îngrozit. Sigur, sînt şi nelipsiţii troli care dau tonul, însă frenezia condamnării participării ţării noastre la misiunea din Afghanistan poate fi comparată doar cu entuziasmul popular de la aderarea la NATO! Degeaba relaţiile publice militare, care fac un lucru excelent, prezintă, zi de zi, viaţa şi activitatea militarilor români. Nu e ca şi cum vorbesc CIVILII despre aceştia! De aceea, TREBUIE MERS ÎN AFGHANISTAN!
În anii de început, cînd legăturile cu ţara erau puţine şi dificile, corespondentul Radio România era principala punte de legătură a militarilor cu… acasă! Cu familia. Cu cei dragi. Astăzi, comunicaţiile au atins un nivel fără precedent şi fiecare militar are clipa sa de intimitate, de bucurie, atunci cînd comunică vizual cu cei dragi, lăsaţi în ţară. Continuă virtual viaţa de familie. Sigur, din cînd în cînd, lucrurile nu merg şi atunci intervine psihologul, care şi el poartă haină militară! E un paradox! Militarul e în misiune, şase luni, la mii de kilometri, dar e şi acasă. E împreună cu camarazii, dar şi cu familia. Şi, totuşi, e uneori, singur! Există nevoia de a vorbi cu cineva, cu cineva real, care nu e militar, dar care îl înţelege. Îi înţelege problemele legate de “serviciu”, de familie, de relaţia cu societatea şi cum anume se proiectează şi se amestecă cele două componente. “Căpşunarii din Iraq”, cum spunea în urmă cum mulţi ani CTP, au nevoie ca civilii să fraternizeze cu ei. Şi nu în mediul virtual! Chiar şi cel mai puternic FOS are nevoie să fie apărat şi “disculpat” în faţa dezlănţuirii de invective proferate la adresa lui, în mediul virtual. Un curent de opinie! De aceea, TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN!
Prezenţa jurnaliştilor civili, care transmit zilnic, nu zece, nu 14 zile, ci trei luni, sau şase luni, despre ei, lucruri adevărate, este necesară, poate în aceeaşi măsură în care sînt necesari psihologii militari. E un effort minim în comparaţie cu efortul de reparare ulterioară a imaginii sau a sufletului acelor luptători! Mergi în Afghanistan NU pentru a spune poveşti, ci pentru A FI ALĂTURI DE MILITARII ROMÂNI, într-o misiune asumată civil-militară! Poate, ministrul apărării, Mihai Fifor, atent la nevoile militarilor, se gîndeşte şi la asta. În beneficiul subordonaţilor săi de acolo, din TO Afghanistan!

DESPRE PERSOANE, FERICIRE ŞI IUBIRE NECONDIŢIONATĂ

Există creaturi, catalogate ca fiind umane doar prin prisma apartenenţei la specia Homo sapiens, pentru care fericirea personală se traduce prin nefericirea celor din jur. Cu cît producţia de nefericire imediat apropiată este mai accentuată, cu atît creşte fericirea personală, în valuri şi pusee pentru că, nu-i aşa, a putea răspîndi nefericirea reprezintă puterea absolută a demoazelelor menopauzate, de provincie!

În această cheie citesc eu erupţiile cutanate de orgoliu patologic la adresa spectacolului “Secretul fericirii la Reşiţa”, de Mihaela Michailov, Mădălina Petre-Ghiţescu şi Matei Mircioane, în regia lui Ştefan Iordănescu, şi scenografia Dorotheei Iordănescu.

Fericirea a deranjat două persoane! Persoană, în cazul nostru chiar derivarea din anticul PERSONA care însemna “masca actorului”. O mască de benevolenţă şi cumsecădenie care ascunde realitatea micimii, trivialului şi îngînfării! “Au murit! Să fie sănătoase!”, spune o replică din spectacol!

Prin 1990, cînd Yugoslavia făcea implozie, un bun amic, corespondentul ziarului Politika Ekspres, Ivan Babici, mi-a spus că oraşele mici au orgolii mari. La fel şi oamenii! Oamenii cu caractere mici sînt gazde perfecte pentru orgolii nemăsurate, dovezi de puteri iluzorii şi rău de dragul răului. PARANTEZĂ: vineri seara, în timpul spectacolului, Porta principalis a Templului Thaliei a fost luată cu asalt de stridenţe vulgare. Interesant că organizatorul principal a permis această suprapunere de loc şi oră! ÎNCHID PARANTEZA.

“Secretul fericirii” e despre orgolii! Despre orgoliul celor 200 de ani de putere concretă şi nu iluzorie (din cei 247!) a unui spaţiu care a fost cea mai de succes poveste a colonizării Europei. Pentru că, Reşiţa a fost o colonie! Nu Algeria, nu Congo belgian! O poveste de succes a unei multinaţionale care a transformat locul şi oamenii printr-o inginerie metalurgică şi genetică exemplare. “Secretul fericirii” este povestea de succes care a clădit în ADN-ul locului Orgoliul superiorităţii dobîndite. 200 de ani de evoluţie tehnică şi umană! După care, degenerarea! Şi fericirea provocată, unora, de degenerare! Sentimentul de hău, de inutilitate, de somnolenţă geriatrică, de alungare şi alienare, de inadecvare imagologică la nivel de autorităţi şi minţi creţe radiodifuzate, care fac lucruri şi jonglerii ieftine în salonul comatoşilor.

Iubiţi Reşiţa necondiţionat, dacă nu aţi fost capabili să plecaţi de aici! E tot ce aveţi! Amintiţi-vă de filmele cu cow-boy, cum apărau ei oraşul de indieni, sau de cele de duzină cu oraşe invadate de zombalăi degeneraţi!

“Un spectacol care te pune pe gînduri”, cum spune fiul meu, pe scenă şi pe stradă, deopotrivă! Pe stradă, îţi pui un semn de întrebare despre cît de degeneraţi sînt cei care au considerat creaţia artistică o ofensă! Un gest de lezmajestate! Să nu uităm că un personaj real a pornit o gherilă împotriva unui jurnalist, din acelaşi motiv considerat votiv!

“Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sînt cronica vie şi prescurtată a vremurilor”, spunea unul dintre titanii Teatrului românesc, Olga Tudorache, în revista Teatrul din 4 aprilie 1980. “Secretul fericirii la Reşiţa” este oglinda Reşiţei actuale. Este Oglinda din Albă ca Zăpada care reflectă o realitate pe care nu ţi-o doreşti, de fapt, şi nu o accepţi! Este catharsisul cotidian servit brutal de autorii care, deşi pare că exacerbează fapte şi imagini, le transmit, de fapt, necosmetizate! Un spectacol despre Reşiţa, oraşul “care ne ocupă tot timpul”, un arc peste timp după cele două semnate de Mihail Davidoglu şi montate pe scena reşiţeană, Cetatea de foc (1950) şi Ochii dragi ai bunicului (1970).

Un text relativ bun, cu poveşti de viaţă şi personaje autentice citite în presa locală de-a lungul timpului. Cuţitele Maurer, Cimitirul turcesc, comoara din Almăj, scurta istorie neromanţată care, în opinia mea, face spectacolul să demareze mai greu, precum o locomotivă cu aburi Made in Resita, dar odată urnit prinde aripi, negre, de fum şi disperare, din cînd în cînd, albe, de porumbel optimist, remarcabil întrepătrunse de Ştefan Iordănescu, învolburînd ţesătura piesei cu scene de azi şi de ieri, fiecare cu mesaj ţintit.

Cimitirul este locul care îi adună pe cei care pleacă şi cei care se întorc. „Ştiţi de unde se vede Reşiţa cel mai bine?! Din cimitire... Toate cimitirele din Reşiţa sînt pe dealuri”, spune unul dintre personaje.

Ana-Maria Cizler este autentică şi extrem de credibilă, creează scene de o tensiune dramatică extraordinară, surprinzătoare, înduioşătoare şi dureroase. Şi în rolul fetei care nu-şi doreşte decît să plece cît mai departe de Reşiţa, un loc apăsător şi sufocant, incapabil să transmită tinerei generaţii speranţa izvorîtă din trecutul glorios al locului, şi în cel al avocatei canadiene, urmaşa unor emigranţi reşiţeni, fascinată de sinceritatea şi primitivismul spaţiului matern. “De ce nu faceţi voi turism aicea”, întreabă obsedant personajul canadian după o scurtă experienţă la Gărîna, în opoziţie cu panica elevei de liceu care şi-a luat deja biletul spre libertate.

Reşiţa regăsită şi de fiica mutată la Chicago, revenită la Reşiţa, la moartea bunicii, o bunică crescută în spiritul Reşiţei glorioase, care şi-a dorit să moară Acasă. Povestea Cimitirului turcesc e spusă trist şi convingător de Andrada Samoilă, fiica, un suflet zbuciumat şi întristat, pe care nu-l mai poţi uita odată ce ţi s-a dezvăluit cu candoare şi autenticitate povestea, în contradicţie cu “uzinista bîlbîită”, delicioasă prin implicare şi inocenţă.

“Nicăieri nu e mai bine ca acasă”, ne spune Tanti Ani repetînd laitmotivul celor ce revin din călătorii lungi şi traumatizante. Tanti Ani s-a încărcat cu fericire alături de soţul ceserist, ucis prematur de sistem – poveste reală şi tragică, repetată de nenumărate ori în aceşti ani! - şi speră să “exporte” din prea-plinul sufletesc – rănită de moarte la dispariţia soţului – în Italia, ca badanta! Camelia Ghinea, tulburătoare, tragică, o forţă a naturii dezlănţuite, întruchipează chintesenţa celor cîteva zeci de mii de românce care lucrează în Italia în domeniul asistenţei sociale, ca îngrijitoare pentru bătrîni, care trăiesc o dramă continuă, din cauza condiţiilor de multe ori inumane în care sînt obligate să-şi desfăşoare activitatea. Tanti Ani face un schimb inechitabil: îşi oferă sufletul unor bolnavi, primind la schimb suferinţă uriaşă şi traumatizantă. Se întoarce la Reşiţa cu Sindromul Italia, afecţiune psihică recunoscută în domeniul medical, pentru care deja se prescriu reţete în farmacii, care poate duce chiar la deces. Are coşmaruri şi fobii, dar regăseşte sprijinul prietenilor şi al Oraşului devenit spaţiu de refugiu personal, în ciuda faptului că acesta i-a ucis soţul. Camelia Ghinea întruchipează personajul emblematic al tranziţiei noastre spre nicăieri!

“Du-te dracului cu Dumnezeu”, băi, “oltene, aici eşti în Banat”, cu mici, bere, paranghelii, şmenuri şi şpagă pentru Cutare “care dă banii” şi speranţa îmbogăţirii peste noapte, din trecutul glorios al acestui spaţiu, repere existenţiale pentru personajele lui Dan Mirea, plin de vervă şi umor, care fixează repere în mintea spectatorului. Dănuţ, moderatorul emisiunii “Reşiţa se vede mai bine noaptea”, de la singurul post local al oraşului, dar şi preotul plin de sictir şi bătrînul îndrăgostit de locomotive, devoalează realitatea pe care nimeni nu o doreşte: Reşiţa este un oraş îmbătrînit, nostalgic, apăsat şi apăsător, căruia îi sînt servite reţete de puştani nerăbdători. Un tragi-comic profund şi solidar cu dezastrul actual, mînat înainte de forţa amintirii din copilărie, de la Şopot.

PARANTEZĂ. Demult, pregăteam un reportaj despre locomotive şi muzeul dedicat lor, din Triaj. Am înregistrat, atunci, un pensionar care privea cu nostalgie la locomotiva Seria 50.000, construită pentru prima dată, la Reşiţa, în 1926, şi care avea să poarte numele Regele Ferdinand. Interlocutorul meu îmi spunea că o priveşte ca pe “copilul lui”. “Am făcut serviciul, pe ea”, îmi spunea cu nostalgie nestăvilită. ÎNCHID PARANTEZA. De aici, poate, şi umorul negru din scena cu “trenul regal” din care coboară… Duda!

Intenţionat l-am lăsat la final pe Marius Tudor. Un actor mai degrabă romantic, plin de vervă şi haz, extrem de ofertant, dar profund şi resemnat în pielea personajelor interpretate. O voce de voice over pentru care “ar ucide” orice staţie de radio! Cu umor “dulce-acrişor” electrizează spectatorul în viziunea electrică a viitorului urbei. Personajele lui Marius Tudor iubesc şi urăsc Reşiţa cu pasiune şi consecvenţă. O povestesc, cu nostalgia lui Ioan Adameck “mărturisitorul”, din argumentul căruia s-a născut, practic, acest spectacol. „Reşiţa este un oraş în care fiecare stradă duce în natură. Fiecare pas pe care îl faci în afara Reşiţei te duce într-un loc frumos din natură! În jurul Reşiţei sînt atîtea tipuri de minunate orhidee … în Europa există 58 de tipuri de orhidee. Eu, în jurul Reşiţei, am găsit 18 tipuri de orhidee”! Rostite de Marius Tudor, aceste cuvinte ale venerabilului Ioan Adameck devin terapie motivaţională şi te încarcă de speranţă.

Un spectacol rotund, omogen, închegat, în ciuda secvenţialităţii crîmpeielor de viaţă expuse, uneori brutal de sincer, cu actori fără măşti şi persoane indispuse de propriul adevăr. Felicitări, tuturor!

După replici de speranţă repetate obsesiv, “Vă spun eu, aveţi încredere, peste zece ani, Reşiţa va arăta altfel”, finalul specatcolului transmite un mesaj contradictoriu: pe halate medicale albe, de bloc-operator, sînt proiectate fotografii cu orhideele din jurul Reşiţei, realizate de Ioan Adameck. Imaginile transportă spectatorul într-o grădină a Edenului, o realitate vie a împrejurimilor oraşului şi o speranţă pentru un viitor renăscut al urbei, dar şi un avertisment: natura va triumfa peste ruinele părăsite ale vechii Cetăţi de foc. O graniţă mereu prea subţire…

500 PENTRU OMY

Cineva i-a spus Omy. Cu Ygrec! Nu pentru că ar fi avut ceva în comun cu Mama Omida, că mamă…, ci pentru că ar fi fost în stare să desfacă toate cele opt perechi de picioare odată în faţa oricărei jivine care îi promitea că o face fluture. Pe stejărel! Şi la atîtea picioare, zeci de perechi de pantofi! Natural!

Pentru trăirea acestui vis a rînduit, cum se cuvine, mai mult de o roabă de mătărîngi ce i-au ieşit în cale. Care în aşternuturile din frunze de dud, care prin scorburi umbroase de copaci găunoşi, ca pe Ciocănitorul begmeister, despre care toată pădurea ştie de a intrat în poveste, cînd în Poiana Roşie a lovit un pui de cioară căzută pe potecă. Un sticlete de bine spune că ciocănitorul nu a fost atent pentru că tocmai atunci, Omy îi lucra un felaţio intreruptus… Vorbe, ştiţi cum sînt sticleţii! Umplu pădurea cu note false şi stridente, bîrfe pe care nici măcar Pescăruşul nu le crede, Omy pozînd în neprihănirea supremă şi ingenuă, de timpuriu, încă dinainte de a se dedulci la frunzele publice ale pădurii pentru care avea un apetit în creştere.

Ajunsă fluture, după pohta ce a pohtit, maestru al camuflării, şi şefă peste albine, Omy a continuat să pozeze în bufniţă, templu nepîngărit al înţelepciunii şi virtuţii. S-a înconjurat de viespi, care-i proslăveau neobosit, coloritul, anvergura aripilor şi inteligenţa nativă, aia care spunea că toţi bondarii sînt trîntori şi trebuie aruncaţi din stup.

În acelaşi timp, de poveste, în pădure trăia Fazanul. Avea o coadă lungă şi colorată, nu chiar ca de Păun, dar suficient de vizibilă şi serioasă încît să atragă atenţia tuturor animalelor. Şi avea credit Fazanul, catalogat drept serios. De aceea, într-o zi, cînd aflat pe miriştea de lîngă lizieră, Faz a reprodus un zvon, cum că Omy ar vrea să-şi facă un stup nou-nouţ, cu frunze dintr-o pădure îndepărtată, Omy s-a supărat foarte şi l-a vrut mort! A plîns, teatral, coborîndu-şi antenele şi acoperindu-şi capul mic între aripile colorate. Un gînd de răzbunare, ca o pală de vînt rece, de toamnă, a trezit-o la realitate şi l-a chemat pe Fazan la judecata animalelor. Cu stup cu tot! Avidă de lux şi frumuseţe, Omy i-a cerut 157.500 de frunze de stejar pentru atingere la “onoare, demnitate, reputaţie şi imagine". O nimica toată!

S-a judecat Omy cu Fazanul, zi de vară pînă-n seară, dar cele spuse de Fazan erau adevărate şi nici păunul, nici gîsca, nici măcar corbul nu i-au dat dreptate. Sticletele spunea, pe o cracă înaltă, că Omy ar fia apelat, din nou la Ciocănitor care, nu ştim cum, i-a picurat în urechile consoartei credinţa în nevinovăţia omidei ajunsă fluture.

În final, răţuşca şi ciocănitoarea aveau să dea verdictul mult aşteptat de întreaga pădure. Răţuşca spunea că fazanul e nevinovat, ciocănitoarea că merită jumulit şi gătit cu portocale. Pentru că nu s-au putut pune în acord, au apelat la rabinul ţestos de sub fagul cel bătrîn. Acesta, înmarea sa înţelepciune a spus: “şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate”! Aşa că, fazanul a fost obligat să plătească doar 500 de frunze din cele 157.500, pentru repararea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii fluturelui Omy. Cam cît adună o cioară într-o zi, la colţ de poiană, dar o cantitate cu care o omidă moare de foame!

Puţin, foarte puţin, la cîte cheltuieli a făcut Omy să-l vadă pe fazan la cuptor… Şi ziua e pe terminate. Doar, ştiţi: fluturii nu trăiesc foarte mult. Pînă la 40 de zile!

Auzind audienţe

Preambul storry 1:

Un amic colonel, comandant de pompieri la Giurgiu, a cărui activitate publică şi atitudine profesională de înaltă ţinută merită respectul tuturor, nu doar al meu, sau al altui amic spunea, zilele trecute, că un comandant trebuie să îşi promoveze oamenii nu să se folosească de imaginea lor şi a instituţiei pentru a se promova pe sine, mai ales în campanii umanitare penibile! Nu ştiu despre cine vorbea colonelul, din care am citat aproximativ, dar utilizarea în scop personal a imaginii, fie şi prin aserţiunea regal-grasiată EU SÎNT INSTITUŢIA, reprezintă un transfer de identitate care are menirea de a încredinţa un şef slab că este un fel de trimisul Domnului, dotat cu adevărul absolut!

Preambul storry 2:

Madamei Stepaniade i-a ieşit un neg în mijlocul obrazului. L-a văzut într-o dimineaţă, în timp ce se holba în oglinda din dormitor, obturată, parţial de teancuri de haine proaspăt călcate. Proasta de Angheluţa, slujnica, nu le-a stivuit în dulap. Două fire de păr, scurte şi tari precum cei din peria de covoare, ieşeau din neg. Madama s-a înnegrit de furie. Negrul de sub ochi I s-a scurs şi a strîns din dantura de porţelan care l-a costat o mică avere pe … că doar nu credeaţi că pe prostul de Stepaniade care e mai mereu la pescuit! După ce a plîns de furie în faţa oglinzii, Madama a rînjit, s-a dres şi şi-a scos negul la promenadă. Cică e de bon-ton, ţaţo, ca la Paris şi Şelinbăr! Toate madamele din tîrg o gratulau pentru aşa accesoriu şi nici uneia nu-i trecea prin minte să o întrebe, măcar, DE CE, cu ce folos şi-a schimonosit faţa, şi aşa trecută prin multe încenrcări. Negul Madamei devenise o mîndrie locală!

Storry:

Audiențe radio, valul de primăvara 2018, cel mai recent val de audiențe radio publicat luni și care vizează perioada 8 ianuarie - 22 aprilie. În Banat, lucrurile sînt clare: indiferent cîte campanii şi transferuri de personalitate se fac, Radio Reşiţa se află în urma Radio Timişoara pe toate segmentele. La nivel URBAN, Radio Reşiţa a pierdut cam un orăşel: 11.900 de ascultători, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut (91.100 faţă de 103.000), în timp ce Radio Timişoara a înregistrat o creştere de audienţă, de la 95.000, în 2017, la 101.700 anul acesta, cu 6.700 de ascultători mai mult!

La nivel naţional, Reşiţa a înregistrat un DAILY REACH de 157.7, Timişoara 173.9 şi un MARKET SHARE de 0.7, respectiv 1.2!

În mediul urban, Reşiţa are un Daily Reach de 91.1, Timişoara de 101.7, şi un Market Share de 0.9, respectiv 1.1.

Nici în mediul rural Reşiţa nu cîştigă competiţia cu Timişoara. Un Daily Reach de 66.6, faţă de 72.2, şi un Market Share de 0.5 faţă de 1.3.

Acestea sînt datele Studiului de Audienţă Radio al ARA, realizat de către IMAS –Marketing şi Sondaje SA şi MERCURY RESEARCH S.R.L.

Ce trebuie să înţelegem de aici? Că ascultătorul de radio din Banat nu seamănă cu cel din Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Că amprenta regională şi consecvenţa contează. Că subiectele importante tratate într-o manieră profesionistă sînt de preferat celor facile, de vodevil. Că goana după audienţă cu orice preţ îţi aduce deservicii pe termen lung. Că orice lucru, artificial creat şi gratuit, care nu aduce plus-valoare în timp, va fi respins de public, ca un corp străin.

Radio Reşiţa s-a născut din ambiţia jurnalistului Doru Dinu Glăvan, care şi-a dorit ca Reşiţa să aibă un post de radio. Ideea, frumoasă, a obţinut sprijin aproape necondiţionat! Chiar dacă, în mai 1990, jurnalistul şi profesorul Sorin Oţelariu a fost cel care a spus pentru prima dată: ASCULTAŢI RADIO REŞIŢA. ESTE ORA… După care, staţia de emisie a fost luată Fundaţiei pentru Tineret care o primise ca donaţie! Chiar dacă, ulterior, au fost campanii şi încercări disperate de a limita frecvenţa Radio Timişoara! Ulterior, postului i-a fost găsit un scop în viaţă: românii din Serbia! Din acel moment, nimeni nu a mai contestat UTILITATEA postului în spaţiul public!

Schimbarea managementului a însemnat şi o schimbare de paradigmă. Postul şi-a încetat misiunea, îndeplinită cu succes în ultimii ani, suferind transformări radicale. Sub pretextul modernizării şi întineririi, RRR a părăsit nişa de succes pe care o avea, imitînd posturi comerciale, născute aşa, renunţînd la seriozitate pentru facil şi efemer! Oameni buni au fost îndepărtaţi sau au plecat singuri! Profesioniştii care nu au avut de ales au încercat să se adapteze, transformînd profesionalismul în imitaţie ieftină. O chinezărie! Unde este plus-valoarea? Nu mai este, deci nu se mai justifică investiţia, ar spune un manager privat! RRR a devenit din Voce pentru românii din Serbia, un post oarecare. Unul din multele!

Explicaţiile pot fi multe. Nu e momentul!

BALINT AL III-LEA

# Un performance de excepţie pe scena Teatrului din Reşiţa

 

De 30 de ani am aceeaşi problemă deontologică: să scriu, sau să nu scriu… despre familia mea! Aceasta e întrebarea! Am preferat să NU scriu despre ea, chiar dacă, TATA ar fi meritat de foarte multe ori un gînd frumos, din partea mea, într-o pagină de ziar. Sau, MAMA… sau, mai tîrziu, soţia mea!

Astăzi, am să încalc toate normele deontologice şi am să repar, parţial, această nedreptate!

Am crescut în TEATRU. Am dormit nopţi întregi, în cabine, pe mesele de machiaj la repetiţiile de noapte. Şi primul spectacol de care-mi amintesc a fost AZILUL DE NOAPTE, de Maxim Gorki, în regia maestrului Ion Deloreanu. Ce coincidenţă! Premiera a fost în 8 martie 1975! TATA era ALIOŞKA. Dansa pe cap kazacioc, stînd în pod şi cîntînd la armonică! A fost primul moment pe care îl reţin! Au fost, evident, sute de spectacole, sute de roluri. Alături de MAMA, Livia, în FRUMOASELE OLANDEZE, o savuroasă comedie scrisă de Gheorghe Vlad, în regia lui Grigore Alexandrescu, ce a avut premiera în 18 februarie 1979. TATA a jucat alături de mine şi de sora mea, Adina, în MICII MUŞCHETARI, un spectacol pentru copii scris de Lizica Muşatescu, în regia aceluiaşi Grigore Alexandrescu. Premiera spectacolului a avut loc de Ziua Copilului, pe 1 iunie 1986. Jucam în acest spectacol, după scurte figuraţii în ZĂPĂCITA DE LA ORA PATRU, sau un rol micuţ în ACEŞTI SĂRMANI ELEFANŢI, de Elio Vittorini, în ambele spectacole alături de inegalabila Adriana Trandafir!

TATA este actor şi după 60 de ani de teatru s-a retras în anonimat! Pînă astăzi!

Pentru că, de astăzi, regizoarea şi coregrafa TUNDE BACSZO, de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, a reuşit să readucă emoţia scenei în familia mea, prin montarea, la Teatrul de Vest din Reşiţa a musicalului EMIL ŞI DETECTIVII, de Erich Kastner. Un spectacol PERFORMANCE, un musical de excepţie cum nu am mai văzut niciodată pe scena teatrului eşiţean! Sînt subiectiv? Poate, dar sînt corect! Un spectacol burlesc, de anii 20, realizat într-o manieră clasic-modernă, cu accente de Brodway, cu muzică – superbă, scrisă special de Cari Tibor! - coregrafie şi proiecţii animate realizate de Kari Balasz în stilul original al cărţii, un afiş excepţional realizat de artistul Bogdan Piperiu. Acest spctacol, ce are premiera duminică, 11 martie 2018, de la ora 11, mi-a amintit de AZILUL DE NOAPTE. Pentru că, rolul principal din montarea lui Tunde Bacszo, Emil, este jucat de fiul meu, DARIUS BALINT!

Un spectacol, cum spuneam deja, performance, în care Darius cîntă live (mulţumesc profesorului lui de chitară MARIUS IANA-DOBRE, care i-a cultivat acest har!), dansează (N-aş fi crezut! Mulţumesc TUNDE!), joacă! Darius este ACTOR, deşi nu are încă 12 ani! Este a treia generaţie de BALINT pe scena Teatrului din Reşiţa!

Alături de el, încă şase copii talentaţi, dintre care îl remarc pe Filip Ichim, Teodora Firu şi Alesia Caimac, ultimele două, voci absolut superbe!

Distribuţia completă: copiii - Darius Balint în rolul titular – Emil Tischbein, Gustav – Filip Ichim; profesorul – Paul Nițulescu; Arnold Mittenzwey – Tudor Tănasă; Murdărici – Alesia Caimac; Micul Marti – Flavian Tănasă; Pony – Teodora Firu. Din trupa actorilor Teatrului de Vest îi veți recunoaște pe: Grundais – Florin Ibrași; Kastner – Marius Tudor, Doamna Tischbein – Camelia Ghinea; bunicuța – Roxana Olsanschi și mătușa Martha – Ana Maria Cizler.

Un spctacol care înseamnă enorm pentru mine! Mulţumesc TUNDE BACSZO! Mulţumesc DARIUS BALINT! Mulţumesc TATĂ!

Am PM!

Spuneam aseară, în emisiunea prietenului Daniel BOTGROS, DINCOLO DE APARENȚE, difuzată la BanatTV de la 20:15, că primul ministru, Mihai Tudose, este un tip hotărît, luptător, fost sportiv de performanță, ofensiv! Imaginea sa robustă și mina încruntată este firescă pentru oricine se așteaptă sau să primescă o cisternă de lături drept în față, sau să fie înjunghiat pe la spate de zîmbete cu mustață!

După emisiune, am citit declarațiiile lui Tudose legate de pedofilul care îmbrăca o haină a statului și mi-am dat seama că am greșit față de premier: Tudose nu este luptător și ofensiv! Tudose este normal la cap, luptător, ofensiv, sper că de o duritate extremă, este Premierul României! Mihai Tudose a rostit cu subiect și predicat lucruri pe care borfașii, golanii, violatorii și pedofilii din politica românească le scarpină în cur de ani de zile!

Eu cred că şi pedeapsa cu moartea pentru anumite infracţiuni e puţin. Adică pentru cineva care are ceva cu un copil. E inacceptabil aşa ceva. Pentru cineva care face un asemenea lucru închisoarea pe viaţă e dulce. Nu trebuie să închidem ochii la nişte monştri. Pune-te într-o asemenea situaţie, dacă e copilul tău. Nu te uiţi tu după topor să te duci după el? Gândiţi-vă, după trei-şapte ani o poate lua de la cap. Rânjeşte la soare.

Eu m-am săturat de etichete d-astea. Că-s securist şi comunist. Că primesc ordine din Băneasa. Că primesc ordine de la SRI. Eu n-am tăiat porci cu cei de acolo, nu am cărat sticle de vin acolo. Haideţi să ne hotărâm, dacă SRI şi SIE sunt nocive, haideţi să le închidem. Ce să facem, să le dăm foc. «A, nu, clar are dubla comandă». Relaţia cu serviciile este excepţională. O dată pe săptămână am obligaţia să relaţionez, măcar pe linie instituţională Apoi, că am făcut şcoala acolo. Şcoala aceea e jumătate pentru interni, jumătate pentru civili. Sunt oameni din presă care se duc acolo să înveţe. Nu vrea nimeni să te racoleze. Dacă voia să te racoleze te ţinea departe de gard. Am făcut acolo un doctorat. Un doctorat în securitate naţională, nu în panseluţe. Am făcut doctoratul pentru mine. Nu m-a racolat nimeni acolo. Nici pe mine, nici pe alţii. Repet: n-am tăiat porci, n-am fost în vie, n-am cărat sticle de vin. N-am fost nici la cumetrii. Să se înţeleagă.

Eu nu sunt premierul cuiva. Sunt premierul României şi al PSD. De el am fost trimis. Nu sunt al cuiva. Sunt premierul PSD şi al României. De fapt, al României, pus de PSD.

Așa că, zic și eu, AM PM!