
Nu mă apucam de scris pe marginea acestui subiect dacă vineri, prietenul meu Doru Dendiu nu m-ar fi sunat de la Odesa (Ukraina) locul unde primul ministru al Republicii Moldova, Vladimir Filat, şi liderul nerecunoscutei regiunii transnistrene, Evgheni Şevciuk, au convenit "să continue dialogul pentru îmbunătăţirea relaţiilor economice şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor de pe ambele maluri ale Nistrului". Alegerea Odesei ca loc de dialog nu este întîmplătoare, oraşul păstrează, încă, multe elemente ale trecutului său românesc, iar Şevciuk a fost sprijinit în cursa electorală prezidenţială de la Tiraspol de "intelighenţia ukrainească", extrem de activă în regiune! Potrivit guvernului de la Chişinău, citat de Agerpress, întrevederea de la Odesa a fost organizată în contextul pregătirilor pentru o nouă reuniune în formatul de negocieri 5+2 privind soluţionarea conflictului transnistrean, care este planificată pentru sfîrşitul lunii februarie 2012, la Dublin, Irlanda, dar şi pentru discutarea paşilor concreţi ce urmează să fie întreprinşi pentru depăşirea problemelor stringente cu care se confruntă populaţia de pe ambele maluri ale rîului Nistru. Analiştii de la Chişinău şi Tiraspol nu se aşteaptă, însă, la evoluţii spectaculoase în Dosarul Transnistrean, cu atît mai puţin o răsturnare spectaculoasă de situaţie şi revenirea Transnistriei în spaţiul moldovenesc! Motivele le-am expus în texte mai vechi, o parte le voi relua astăzi, cu "copy-paste" (asta pentru cei ce caută negi pe pulă!). "La moment", Tiraspolul are nevoie de o gură mare de oxigen pentru a înlocui sprijinul financiar sistat de Moscova, iar această gură de oxigen o reprezintă "destinderea regimului vamal la frontieră", atît cu Ukraina cît şi cu Republica Moldova, în vederea facilitării schimburilor comerciale.
În ciuda negocierilor "dezgheţate" de noul lider separatist, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. (pt Abu Cigar: reiau pasaje de anul trecut!!!) La referendumul din 2006, de exemplu, 97 la suta din transnistreni au votat în favoarea cuceririi oficiale a independenţei faţă de Republica Moldova şi aderării la Rusia. Moscova, cu toate acestea, nu a aprobat niciodată o astfel de idee şi Transnistria, situată pe frontiera Republicii Moldova cu Ucraina, nu are nici o graniţă cu Rusia. O telegramă confidenţială lansată pe piaţă de un celebru site de specialitate, lămureşte şi mai bine relaţia din "vecinătatea apropiată" a României: "Ukrainenii au constatat că politicienii din Republica Moldova, cu referire directă la ex-preşedintele Ghimpu!, promovînd o politică pro-europeană, susţineau tacit intrarea Moldovei în UE prin România, cu posibilitatea ca Moldova de la dreapta Nistrului să se unească, eventual, cu România, iar stînga Nistrului (Transnistria) să revină la... Ukraina. De altfel, fostul lider separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, a cerut "comunităţii ukrainiene din Transnistria să organizeze un referendum de alipire la "ţara mamă", după ce în aprilie 1997 spunea, citat de „Kievskie Vedomosti” - „Noi ardem de dorinţa să ne unim cu Ukraina"! Declaraţia a fost făcută la 31 martie 1997, în cadrul unei întrevederi dintre şeful administraţiei secesioniste, ambasadorul Ukrainei în Moldova, Serghei Pirojkov, şi reprezentantul de la Kiev la masa de negocieri, Igor Harcenko. „Domnilor, vă chem să aveţi grijă de soarta celor 160 de mii de cetăţeni ukraineni, care locuiesc în Transnistria”, a spus atunci Smirnov! Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei... Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.96). Analistul politic, directorul Institutului de studii politice „Gorşenin” de la Kiev, Kosti Bondarenko, într-un interviu acordat agenţiei Regnum, spunea că scenariul alipirii Transnistriei la Ukraina este un subiect abordat de mulţi analişti din Rusia. Soluţia optimă în problema transnistreană ar fi, este convins Kosti Bondarenko, „împărţirea fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti între România şi Ukraina”!
Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. Acesta este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al rîului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi rîu, PACEA, însă, fiind semnată între Chişinău şi... Moscova! Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.
Ca o concluzie, am să fac apel la un alt prieten de peste prut, excelentul observator al politicii moldave, Victor Nichituş, care scria, la sfîrşitul anului trecut, despre "federalizarea Republicii Moldova", în negocierile ruso-germane, care este confirmată subtil de către ministrul de externe, Iurie Leancă, care, în mod delicat dă de înţeles că este la curent cu negocierile care au loc între oficialii ruşi şi germani. "Într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, ministrul moldovean de externe, afirmă că nu trebuie de inventat o nouă bicicletă şi că trebuie de acordat regiunii transnistrene o descentralizare profundă... Descentralizarea care marchează profund unele state europene, despre care vorbeşte dl.Leancă poartă un nume – federalizare. Iar primul pas spre această metodă de rezolvare a conflictului transnistrean ţine recunoaşterea regiunii secesioniste. Acest lucru a fost făcut de către primul ministru Vladimir Filat care şi-a depus semnătura alături de Smirnov. La Bender cei doi iubitori de fotbal au semnat o declaraţie comună în care este stipulat caracterul permanent al negocierilor în formatul 5+2", scrie foarte corect Victor Nichituş.
Oare, în discuţiile de astăzi de la Chişinău, Cristian Diaconescu şi Iurie Leancă vor aborda şi această problemă? Ar fi interesant de ştiut...