PANDORA DIN DARFUR

Pe fondul crizei economice globale, anul 2011 începe la televiziuni, cu o avalanşă de ştiri legate de conflictele de interese între diferite regiuni ale unor state. Crizele şi conflictele fac parte din peisajul internaţional, indiferent de perioada istorică sau actorii implicaţi. Acestea sînt mecanisme majore de transformare a interacţiunii internaţionale cu impact major asupra populaţiei civile. Din aceste motive, gestionarea crizelor şi conflictelor a devenit una dintre cele mai importante preocupări în domeniul studiilor de securitate.

De la începutul anilor 90, odată cu sfîrşitul Războiului Rece, se observă apariţia unor noi tipuri de tensiuni, crize şi conflicte, multe dintre acestea de intensitate scăzută. După atacurile de la 11 septembrie, proliferarea terorismului depinde de modul de raportare la alte probleme de securitate: schimbarea climaterică, competiţia pentru resurse, remilitarizarea la scară globală şi adîncirea diferenţelor între regiunile sărace şi bogate ale planetei. Atîta timp cît nu se poate răspunde în mod eficient la aceste ameninţări, actualul sistem internaţional de securitate, construit după cel de-al doilea război mondial, este sortit eşecului. Pentru a răspunde acestor provocări este nevoie de noi abordări. Una dintre aceste abordări noi este conceptul de securitate umană, a formulat de PNUD în 1994, şi care a stat la baza intervenţiei NATO în Yugoslavia, în 1999. Potrivit acestuia, pentru majoritatea oamenilor sentimentul de insecuritate nu este provocat neapărat de teama unor cataclisme, ci mai degrabă de factori care îi afectează zilnic, precum foametea, epidemiile, criminalitatea şi orice formă de represiune. Crizele şi conflictele sînt multidimensionale şi generate de mai mulţi factori, frecvent interdependenţi. Această viziune a permis intrarea de noi actori în sistemul de securitate, statele şi forţele militare cedînd o mare parte din monopolul pe care îl aveau în domeniu, organizaţiilor non-guvernamentale şi Companilor Private de Securitate, ca actori non-statali!

O separare unilaterală a unui teritoriu dintr-un stat existent, fără consimţămîntul acestuia din urmă, reprezintă, fără îndoială, o criză şi o chestiune de drept internaţional. Situaţia unui stat nou format precum Kosovo, în Europa, se află la intersecţia a două principii: cel al integrităţii teritoriale, prevăzut şi de Carta Naţiunilor Unite, potrivit căruia statele se abţin să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui alt stat, şi al doilea, este cel al autodeterminării, care vorbeşte despre dreptul popoarelor de a dispune de ele însele! În a doua jumătate a secolului al XX-lea, în contextul decolonizării, dreptul internaţional a evoluat şi a recunoscut dreptul la independenţă al popoarelor din teritorii fără autonomie, sau supuse dominaţiei, sau exploatării străine! Cu alte cuvinte, societatea contemporană este caracterizată prin două tendinţe contrare şi simultane: integrarea şi fragmentarea. Prima tendinţă opune procesul de globalizare (a valorilor, culturii, economiei) celui de individualizare. Cea de-a doua opune regionalizarea procesului de globalizare economică. Una dintre consecinţele acestor procese este modificarea naturii crizelor şi conflictelor internaţionale, implicit a conceptului de securitate! Pe fondul globalizării şi al fragmentării, regimul internaţional de suveranitate se modifică. Aşa a apărut conceptul de "securitatea umană". Conceptul a fost dezvoltat de PNUD, în 1994, şi se referă la un proces complex de construire a unui climat de siguranţă şi stabilitate în cadrul comunităţii. Acest proces are loc pe mai multe sectoare: economic, securitate alimentară, securitatea sănătăţii şi mediului, securitatea persoanei, securitate comunitară şi securitate a expresiei politice. Agenda de dezvoltare umană durabilă este legată şi de strategia de transformare a conflictelor. Într-o nouă abordare a securităţii, populaţia devine obiectul principal al protecţiei internaţionale în faţa ameninţărilor de securitate şi nu statele. Aceste noţiuni stau la baza "ştirilor" despre Kosovo, Darfur, Ţara Bascilor, Kashmir sau Ţinutul Secuiesc. Pe acest fundal, se intervine cu "tuşe" de dizinformare şi manipulare. De regulă, mass-media din SUA descriau "genocidul" din Darfur ca "opera" miliţiilor islamiste "Jan Jawid", susţinute de guvernul de la Khartum. În mass-media americană, ceea ce se întamplă în Darfur reprezintă asaltul "arab" asupra populaţiei "africane", aşa cum la începutul anilor 90 exista un genocid sîrbesc împotriva celorlalte popoare yugoslave!

Pentru mine, vestea bună şi de "culoare" este că reşiţeanca Daniela Bosioc lucrează ca voluntar în Sudan şi este implicată în supervizarea referendumului care a început duminică şi va dura o săptămînă! Votul este menit să pună capăt războiului civil între nordul musulman al ţării şi sudul creştin şi animist. Bilanţul conflictului, care macină cea mai mare ţară africană de peste două decenii, este înspăimîntător: peste două milioane de morţi şi cel puţin patru milioane de refugiaţi! Miza votului, parte a unui acord de pace din 2005, este regiunea bogată în petrol şi păşuni, Abyei, disputată de Nord şi Sud. Curtea de Justiţie de la Haga a trasat în iunie 2009 o frontieră, care lăsa Nordului petrolul şi Sudului păşunile. Sudanul mai deţine una din cele trei mari rezerve mondiale de uraniu, de înaltă puritate, precum şi al cincilea depozit mondial de aramă. Autorităţile de la Khartoum nu agreează împărţirea. Deşi liderul Nordului susţine că va recunoaşte rezultatul referndumului din Sud, populaţia musulmană iese în pierdere după secesiune: 80% din rezervele de petrol şi 30% din suprafaţa Sudanului aparţin Sudului. Sudanul este cea mai mare ţară africană. Are dimensiunile Europei Occidentale, dar doar 35 de milioane de locuitori. Darfur constituie o regiune a Sudanului şi are dimensiunile Franţei şi doar 6 milioane de locuitori. Acesta a fost cîndva un sultanat independent, pentru cîteva sute de ani, şi a fost încorporat în Sudan de către forţele anglo-egiptene. Ca urmare a războiului din Darfur, regiunea se află în stare de regim umanitar de urgenţă încă din anul 2003. Din anul 2003, 2 milioane de oameni au fost nevoiţi să părăsească provincia.Ţara vecină, Ciad, este destabilizată de valul celor 250.000 de refugiaţi. În urma conflictului, se estimează că au murit 400.000 de oameni.

Evident, miza acestei "independenţe" este PETROLUL! În mod curent, din Sudan se pompează circa 345.000 de barili pe zi. "US Energy Information Administration" estimă că - numai cu rezervele existente - producţia poate să atingă între 660 de milioane şi 1,2 miliarde de barili. Totuşi infrastructura energetică - conducte, rafinării şi porturi - se află în nordul ţării. SUA, care deţineau date privind aceste enorme resurse, au investit în Sudan, între 1989 şi 1998, aproape un miliard de dolari, ca "ajutor umanitar". Site-ul USAID arată că, numai într-un singur an (2005), SUA au cheltuit 509.532.262 de dolari pe "urgenţa" din Darfur. Dacă SUA luptă pentru a împiedica Sudanul să-şi valorifice bogăţiile subterane, China - în schimb - a oferit tot ajutorul pentru explorare, pompare şi construirea unui oleoduct către Marea Roşie, precum şi achiziţionarea petrolului sudanez, fără să mai vorbesc de investiţii uriaşe în zona infrastructurii rutiere, de sănătate sau educaţie din Sudan! Timp de 20 de ani, politica oficială a Casei Albe faţă de Sudan a fost cea a "sancţiunilor economice" combinată cu "inflamarea" antagonismelor regionale (tribale) şi naţionale. În tot acest timp, SUA au acţionat încurajînd mişcarea separatistă din sudul Sudanului, contra Guvernului islamist, sub pretextul că Sudanul devenise "sponsor al terorismului". Un lung război civil, a dus la referendumul început duminică, separarea Darfurului fiind încurajată de Comunitatea Internaţională, iar Guvernul legitim de la Kartum fiind condamnat, deşi apărarea colectivă este un drept al statelor, stipulat în Carta ONU, care menţionează că statele membre au obligaţia de a respecta şi proteja integritatea teritorială şi independenţa politică împotriva oricărei agresiuni. În acest sens, articolul 51 al Cartei ONU stabileşte dreptul natural şi legitim al apărării, individuale şi colective, a tuturor ţărilor membre ONU, iar Sudanul este membru al forului internaţional.

Darfurul este un prim exemplu. În ultimii ani, a venit rîndul provinciilor să ceară autonomie între fruntariile statelor din care fac parte sau, invocînd dreptul la autodeterminare, să pretindă o despărţire totală de ţara-mamă. În ceea ce priveşte practica internaţională a statelor, ea dovedeşte reticenţă în a recunoaşte secesiunile unilaterale în afara contextului colonial, fie ele şi rezultatul unui referendum. De altfel, nici un stat nou, creat prin secesiune, nu a fost admis ca membru al ONU dacă statul din care s-a desprins s-a opus. În plus, nici comunitatea internaţională nu a manifestat dorinţa de a recunoaşte un stat creat prin secesiune, excepţie făcînd Kosovo. Un exemplu de acest fel îl poate constitui Transnistria, teritoriu desprins din Republica Moldova, care se comportă ca un stat autonom, independent şi suveran, dar nerecunoscut de comunitatea internaţională ca atare. De altfel, unele planuri de reglementare a conflictului menţionat urmăresc tocmai transformarea acestui stat autoproclamat în subiect de drept internaţional pentru a avea drept de negociere egal cu Moldova. Aceeaşi recunoaştere o urmăresc şi găgăuzii, iar dacă le reuşeşte, Moldova ar putea fi, în viitor, o federaţie de state! Motivat economic, religios sau etnic, secesionismul agită periodic apele pe tot globul. Într-o Europă ce se străduieşte de peste 60 de ani să realizeze integrarea, precedentul Kosovo s-a dovedit de rău augur. Deşi instanţele internaţionale nu-l recunosc ca „precedent“, provinciile cu aspiraţii separatiste continuă să invoce exemplul Kosovo. Un exemplu este provincia spaniolă Catalonia. Nu demult, catalanii s-au pronunţat în favoarea independenţei totale faţă de Madrid. Procentul celor care s-au declarat favorabili independenţei a atins 94%, iar Spania are probleme şi cu Ţara Bascilor, unde partidul naţionalist separatist Herri Batasuna (şi "aripa" sa înarmată ETA) forţează independenţa. Ameninţată este şi Belgia, unde se conturează o tendinţă ce ar putea duce la o scindare pe criterii etnice. Ideea secesiunii este periodic agitată de către radicalii din partidul Vlaams Belang (Interesul Flamand), din Flandra. Mai aproape de noi, Parlamentul Voivodinei, provincie din nordul Serbiei, a votat un nou statut ce-i lărgeşte autonomia. Prea preocupaţi să se integreze în UE,proiectul autonomiei a fost agreat la Belgrad. În România, autonomia Ţării Secuieşti este sprijinită făţiş de Partidul Civic Maghiar şi de Consiliul Naţional Secuiesc, care cere şi organizarea unui referendum oficial pe această temă. Ieri, aflu că trei landuri prospere din Germania, inclusiv Bavaria, intenţionează să atace în instanţă decizia autorităţilor potrivit căreia landurile bogate trebuie să acorde ajutor financiar celor sărace, informează un oficial german citat de AFP. Landurile Bavaria şi Baden-Wurttemberg, aflate în sudul Germaniei, au o rată a şomajului foarte redusă şi o activitate economica sustinută. În urmă cu cîţiva ani, Bavaria a ameninţat că dacă Germania va continua aceeaşi politică de sprijinire financiară a UE şi Euro, Bavaria se desprinde de Germania şi se reîntoarce la marcă. "Întîi sîntem bavarezi, apoi sîntem germani", spuneau ei, într-un amplu documantar publicat de prestigioase revistă Focus.

Noua viziune juridico-politică a sfîrşitului de secol 20 a promovat susţinut teza că integritatea teritorială s-ar aplica numai între state, actorii nonstatali nefiind obligaţi s-o respecte. Asta înseamnă că orice provincie, district, judeţ, pînă la cel mai mic cătun din marginea oricărui stat ar avea permisiunea dreptului internaţional să-şi declare independenţa şi să obţină secesiunea, cu consecinţe extrem de grave pentru ordinea juridică internaţională. Fireşte, acest demers poate fi şi susţinut din exterior dacă argmentele aduse ar fi solide! Contestatarii noii viziuni spun că în afara contextului decolonizării (din anii '60-'70), dreptul la autodeterminare se poate aplica doar în cadrul statelor existente, fără a afecta integritatea teritorială a acestora, iar secesiunea-remediu, invocată în cazul Kosovo, reprezintă o excepţie de la regulă!

Tardiv de tîrziu, cum ar spune cineva! Efectele Cutiei Pandorei, odată deschisă, se multiplică peste tot în lume, fără să ceară permisiunea statelor naţionale, rezultate din al doilea război mondial. Noua Ordine Mondială cere o schimbare radicală a înfăţişării Planetei, de la organizarea socială, la muncă, viaţă, război.