MITRALIERE ŞI RAMURI DE MĂSLIN

Conferinţă de presă comună, Mohammed El Baradei şi Hans Blix, Hotel Canaal, Baghdad, 2003. Foto: Mario Balint

Rapide şi contradictorii sînt informaţiile care parvin din Umma. Revoluţia a început. Oamenii ies în stradă pentru că preţurile alimentelor au sărit în aer. Vor libertate, vor o viaţă mai bună. Orfan al Imperiului Otoman, în prima jumătate a secolului trecut, dominat de un Occident atotputernic, în a doua jumătate de veac 20, Marele Orient pare acum în căutarea unui proiect politic convenabil. Dar, ce fel de proiect? Izbucnită în Tunisia, revolta noii generaţii pare să fi renunţat la mitraliere şi la ramura de măslin în favoarea Internetului. În Sudan, au avut loc confruntări între protestatari şi poliţie, după ce mai multe grupuri de activişti sudanezi au chemat la revoltă pe Facebook şi pe alte site-uri. Unul dintre aceste grupuri, intitulat „Tinerii pentru schimbare", are peste 15.000 de membri pe Facebook! Aceşti protestatari sînt "noua Umma" mobilizată împotriva încremenirii seculare. Revolta iasomiei s-a extins rapid în Algeria, apoi în Egipt, Yemen, Liban, Iordania şi a creat frisoane pe spinările militanţilor integrişti din Fîşia Ghaza. Rămîn neatinse, deocamdată, monarhiile puternice din Maroc şi Arabia Saudită, dar şi regimul colonelului Muammar Mohammad Al-Khaddafi, născut în 1942, într-o familie de beduini originară dintr-o regiune a Siriei, personaj care îl admiră fără rezerve pe fostul preşedinte egiptean, care a avut curajul de a naţionaliza canalul Suez, Gamal Abdel Nasser! Astăzi, situaţia este mult mai complexă. Revoltele din spaţiul arab se suprapun peste un amplu proces de redesenare a Lumii născută după pacea din 1945.

Nordul Africii şi Orientul Mijlociu nu au avut niciodată perioade de pace mai lungi de 10 ani, iar aparenţa de stabilitate şi continuitate era dată de regimurile autocratice sprijinite de Occident. În acest climat şi în faţa presiunii occidentale, Islamul a devenit principalul proiect politic, şi din dorinţa de a demonstra Occidentului că religia nu era un obstacol în calea progresului. Pe acest pilon, Egiptul este pivotul "revoluţiilor" din spaţiul musulman! În 1928 aici se nasc Fraţii Musulmani, organizaţie care, pînă la interzicerea sa, prin decret regal, în 1948, face peste 2.000.000 de adepţi în Sudan, Iordania şi Siria. Mişcarea, definită ca neo-islamică, se opunea occidentalizării, dar şi Islamului instituţional, împotriva sufismului, dar şi a păcii cu Israelul. Fraţii Musulmani nu au dispărut niciodată. Iar susţinerea lui Mohamed El Baradei de către Frăţie dau fiori reci cancelariilor occidentale. Frăţia Musulmană şi mai multe grupări din opoziţia egipteană i-au cerut lui El Baradei, aflat alături de demonstranţii din Piaţa Tahrir, să formeze un guvern provizoriu. Într-un comunicat comun, mişcările de opoziţie l-au îndemnat pe fostul director al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică „să se implice în afacerile interne şi externe ale Egiptului şi să formeze un guvern temporar, dizolvînd Parlamentul şi elaborînd o nouă Constituţie pentru a permite organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere". Din punct de vedere tactic, militar, scoaterea militarilor în stradă este un semn că preşedintele Hosni Mubarak nu mai are alte soluţii.

Potrivit Stratfor, Israelul şi SUA sînt îngrijorate de rolul pe care îl joacă Frăţia Musulmană în revolte. Ea ar fi beneficiat şi de ajutorul membrilor Hamas, care ar fi venit din Fîşia Gaza în Egipt pe la punctul de trecere al frontierei de la Rafah, lăsat şi el nesupravegheat de forţele de ordine, susţine Stratfor. Dacă revoltele, la care participă în fiecare zi peste 20.000 de oameni, din Egipt se transformă într-o revoluţie, implicaţiile pentru lumea arabă şi pentru politica occidentală în Orientul Mijlociu, vor fi imense. Este posibil ca protestele să se extindă şi să se transforme în revoluţii, în condiţiile în care internetul joacă un rol important în mobilizarea populaţiei! Egiptul este cel mai populat stat arab (85 de milioane de locuitori!), poate da tonul politicii arabe faţă de Israel şi de Iran, dar poate constitui şi un exemplu de urmat pentru cele 22 de milioane de kurzi răspîndiţi pe teritoriile a patru state! "Obama va rămîne în istorie ca preşedintele care a pierdut Egiptul", titra cotidianul israelian „Haaretz", notînd că revoltele din Tunisia şi Egipt arătă că SUA pot face foarte puţin pentru a-şi salva prietenii de mînia maselor. Titlul reprezintă o ironie şi un reproş la adresa liderului democrat de la Casa Albă, considerat la fel de naiv şi puţin inspirat în politica externă, ca un alt preşedinte democrat, Carter! De altfel, tonul bîlbîit, dar considerat FERM al Casei Albe a fost taxat dur şi de către El Baradei care a avertizat administraţia americană că din moment ce peste 80 de milioane de egipteni îi cer preşedintelui să plece, mesajul transmis către aceştia de la Washington nu face decît să minimizeze credibilitatea administraţiei americane!

Din punctul meu de vedere, Mubarak va pleca! Cu certitudine, victoria, fără mitralieră şi ramură de măslin, în faţa preşedintelui va fi crucială pentru evoluţiile viitoare din zonă: Darfurul va fi independent cu tot cu cele 4% din rezerva mondială de petrol, Fraţii Musulmani vor ieşi întăriţi, gata să strîngă rîndurile cu Hamas, în Ghaza, şi cu Hezbollah în Liban împotriva "sionismului", iar Kurzii vor intra într-o nouă eră de emancipare naţionalistă! Ce nu mi-e calr, pe moment: ce se va întîmpla în Libia şi Arabia Saudită, două spaţii ce par încremenite şi mulţumite social de situaţia în care se află.

PS: Din Egipt a transmis, ieri, la jurnalul de la ora 19, pentru Antena 1, Carmen Avram. În această noapte, la Cairo a ajuns şi Adelin Petrişor, de la postul public de televiziune. Atît! "Actualitatea" care ne vizează direct, cu implicaţii uriaşe pentru viitor, este, din nou, ignorată de postul public de radio şi de "televiziunile de ştiri"...

REVOLUŢIA IASOMIEI

Ieri, mii de oameni au ieşit în stradă, la Sanaa, în urma unui apel al opoziţiei, cerînd plecarea de la putere a preşedintelui Ali Abdallah Saleh, aflat la conducerea ţării de 32 de ani, anunţă AFP! "Ajunge!", au scandat ei, referindu-se la preşedintele tunisian care a fugit din ţară după 20 de ani la putere, iar in Yemen, Saleh este la putere de peste 30! Extrem de aglomerat de la emigranţi, schilodit de sărăcie, cu un furnicar de militanţi islamişti, situaţia din Yemen era previzibilă de cîţiva ani. Amplele mişcări de protest din Yemen vin după ce Algeria a fost deja „măturată” de un val de proteste, iar poziţia preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, aflat şi el la putere de peste 30 de ani, este serios ameninţată de protestatarii care au împînzit cu zecile de mii străzile capitalei Cairo. Protestele din Egipt s-au soldat cu 6 morţi. Ministrul de Interne din Yemen respinge, însă, asemănarea cu Tunisia. Protestele, care au debutat acum cîteva zile, nu au degenerat în violenţe, deşi „amprenta” statului ar merita acest lucru. Cu un preşedinte slab, cu 80% din rezervele bugetare bazate pe petrol, resursă în scădere rapidă (dar şi apa!), cu o rată a şomajului de peste 30%, importuri masive de refugiaţi somalezi şi extremişti, mai ales în ultimii 3 ani, cu o rebeliune şiită încă din 2004, şi insurgenţă, terorism şi separatism,Yemenul a cumpărat arme din China, Ukraina, Belgia şi Italia, în ciuda problemelor umanitare presante.


Din păcate, ceea ce spunea fostul preşedinte american George W. Bush, cu privire la alternativa dictaturii în ţările islamice (care nu poate fi decît regimul democratic!) redevine în actualitate, în ciuda unei politici „relaxate” promovată de actuala administraţie democrată de la Casa Albă şi chiar de conducerea Uniunii Europene şi a ţărilor de forţă, Germania şi Franţa. Franţei, chiar, i se impută susţinerea regimurilor autocratice din Tunisia şi Algeria şi „afacerile prietenoase” cu Rusia! Mai trebuie remarcat faptul că majoritatea acestor ţări se află pe lista statelor eşuate sau cu un mare potenţial de „ieşire de pe şenal”, iar sprijinirea sau tolerarea regimurilor autocratice de către democraţiile consolidate, pot aduce mari surprize în săptămînile următoare. Frontul de Eliberare din Algeria, Fraţii Musulmani, în Egipt, şi grupările insurgente din Yemen sunt pregătite să ia puterea şi au o susţinere populară din ce în ce mai mare. Accesul extremiştilor la putere este previzibil în state eşuate. Eşecul unui stat se poate datora din cauza: deligitimării sau criminalizării statului, prăbuşirea serviciului public, divizarea elitelor, guvernare ineficientă, prtesiune demografică, aflux de imigranţi şi refugiaţi, dezvoltare inegală pe teritoriul ţării sau al regiunii, declin economic

Revoluţia Iasomiei se poate întoarce împotriva democraţiei. Depinde şi de instituţiile internaţionale, ONU, UE etc să susţină instaurarea unor regimuri democtrarice şi să le sprijine economic şi financiar. Din păcate, „pe praful acesta” (cum spunea un „clasic” deja al forumurilor de discuţii), puţin probabil! În consecinţă, mă tem că Yemenul să nu devină viitorul Afganistan, o problemă cu adevărat globală!

POLIŢIA LOCALĂ

De la 1 ianuarie 2011 ar fi trebuit să funcţioneze, cu acte în regulă, POLIŢIA LOCALĂ, o entitate menită să asigure siguranţa cetăţeanului şi ordinea publică de la oraşe şi sate. Acest lucru ar fi fost posibil, urgent, prin transformarea poliţiei comunitare, care, la rîndul ei, a luat naştere din transformarea gardienilor publici. Numai că, din păcate, legea a fost făcută cam pe picior şi superficialitatea ei s-a suprapus, „în mod fericit” peste criza sistemului şi „reforma” Ministerului de Interne. Făcută în fugă, de sus în jos, legea poliţiei locale se bate cap în cap cu OG nr.63/2010 privind restructurările la nivel local şi cu alte acte normative cu privire la organizarea concursurilor pentru posturile vacante în sistemul public.

Ieri, acest lucru a fost „prezentat” primarilor din Caraş-Severin chiar de către Prefectul Octavian Ţunea, care, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului Păcă-Boc în teritoriu, a susţinut-o pînă în pînzele albe! Şi asta, la doar două zile de la anunţarea „reformării” Ministerului de Interne şi desfiinţării Poliţiei rurale, de exemplu. Oricum ar fi, un poliţist local, ce va sta la dispoziţia Primarului, va avea un salariu de 500 de lei pe lună, adică ceva mai mult decît o bătaie de joc! Dacă facem un calcul, ridicol, contractul de pază la un obiectiv privat, tariful minim, pentru un agent de securitate este de 8,5 lei pe oră. Dacă împărţim cei 500 de lei la 22 de zile lucrătoare şi la 8 ore pe zi, ajungem la un tarif de 2,84 de lei pe oră, ceea ce înseamnă că viitoarea poliţie locală sau va apăsa asupra bugetului local, sau va face evaziune fiscală! Unde mai punem că un poliţist local nu este un agent de securitate privată şi trebuie să fie „de veghe” 24 de ore din 24!

Scriam în urmă cu puţin timp că Noul Management Public este un concept european care favorizează participarea firmelor private în livrarea de bunuri şi servicii publice, inclusiv în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, domenii considerate pînă nu demult ca monopol al statului. Scopul promovării acestui concept este acela de a mări eficienţa serviciilor publice, inclusiv al guvernului, mai ales în ţări în care conceptul de "guvernare eficientă" figurează în Strategia Naţională de Securitate. Din 1990, în Europa, de Noul Management Public au beneficiat şi Companiile de Securitate Private, care au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, privite destul de "exotic" la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Nu vorbesc de firmele de pază cu agenţi burtoşi, nespălaţi şi neglijenţi, nici de cei cu echipament de portar pe care îi întîlneşti, mai nou, pe la uşile Consiliilor Judeţene din România!

O ŢARĂ DE OAMENI SĂTUI, "MAMĂ"

Ieri, am mai primit una peste bot! O învăţătoare, cadru didactic de nădejde, cea care alături de mamă ar trebui să insufle copiilor noştri, încă din primii ani ai modelării conştiinţei, dragostea de adevăr, dreptate, corectitudine, ţară, steag, imn etc, a făcut dovada că o parte însemnată a cadrelor didactice din România dispun după bunul plac de "dreptatea" evaluărilor! Nu vreau să intru în detalii şi să "stric reputaţia" doamnei cu pricina de la o şcoală generală (11) din Reşiţa, dar cazul domniei sale mă face să mă revolt, aşa cum fac de obicei, în lanţ, pe tot ce mă înconjoară. Pentru că, dacă astăzi trăim o dramă individuală şi naţională, noi, ca popor, această doamnă, şi alţii de "teapa" domniei sale, poartă o vină multiplă! De aceea, cred că singura şansă de redresare este "dărîmarea totală" şi "reconstruirea", poate, pe alte baze, alte fundamente, nu neapărat cele de la 1859 sau 1918, dar unele drepte în care valoarea, competenţa, dreptatea şi adevărul să triumfe! Altfel, imaginile postate în deschiderea acestui text (şi replicile!) se vor potrivi de minune!

Din discuţiile pe care le am cu oamenii simplii, pe stradă, constat cu uimire că lumea s-a săturat de tot ce înseamnă clasă politică actuală. S-a săturat şi de tandemul "ucigaş" Băsescu-Boc, şi de "păcălicii" din opoziţie, Ponta şi Antonescu, şi de "escrocul ăla, mamă" de Dan Diaconescu care le promite 20.000 de euro de căciulă, şi de "baronii buni" de la Judeţ. Cum s-au săturat şi de funcţionarii acri de la ghişee, şi de taxele şi impozitele exorbitante, şi de pensionarii în putere care-şi cer drepturile în loc "să muncească precum oamenii de la ţară, mamă", şi de preţul biletelor de CFR, clasa a 2-a, şi de facturile la gaz, şi de paga din spitale, şi de amorţeala din sălile de tribunal! România pare o ţară de "oameni sătui"!

Din păcate, oamenii s-au săturat şi de noi, jurnaliştii, care "vorbim în pustiu" în loc să punem mîna să facem ceva concret, să-i luăm "de păr, mamă" şi să-i scoatem "afară cu picioare în fund, mamă, de nesimţiţii dracului ce sînt, mamă"!

DOMODEDOVO

Unul, sau doi atentatori sinucigaşi s-au aruncat în aer, ieri, pe Aeroportul Internaţional Domodedovo, din Moscova, ucigînd cel puţin 35 de persoane, au anunţat oficialii citaţi de RIA Novosti. Martorii spun că au văzut doi terorişti care s-au aruncat în aer în timp ce pasagerii ieşeau din zona sosiri, la 15.40, ora României. Ministerul Sănătăţii din Rusia a anunţat că 35 de persoane au murit şi peste 150 au fost rănite în al doilea atentat care a zguduit Moscova în mai puţin de 12 luni. Bomba detonată ieri, pe Aeroportul Domodedovo din Moscova, echivalentă cu puterea a cinci kilograme de trinitrotoluen (TNT), avea în structura sa elemente metalice pentru a-i mări eficienţa, au declarat surse din structurile de forţă, citate de RIA Novosti. Angajaii au spart zidul dintre aeroport şi zona Sosiri, pentru a le permite pasagerilor să scape. Premierul Vladimir Putin a fost informat, iar preşedintele Dmitri Medvedev a promis asistenţă rudelor persoanelor ucise şi a anunţat că şi-a amînat deplasarea la Forumul economic mondial de la Davos. Potrivit agenţiei Rosbalt, FSB ştia că un atentat era în pregătire, dar căuta teroriştii în Zelenograd, lîngă Moscova. După moartea, aparent accidentală, în apropiere de Moscova, în decembrie 2010, a unei femei care confecţiona o bombă, anchetatorii au descoperit pista celor trei presupuşi organizatori ai atentatului de ieri, originari dintr-o mică republică din Caucazul rusesc. Capul unuia dintre presupuşii autori al atentatului sinucigaş de la aeroportul Domodedovo a fost găsit la locul exploziei, a anunţat o sursă din poliţie citată de agenţia Interfax, care precizează că este vorba de un bărbat "de tipologie arabă", în vîrstă de 30-35 de ani, relatează Reuters.

Securitatea a fost sporită pe celelalte aeroporturi ale capitalei şi la metrou, lovit în martie 2010 de un alt atentat comis de două shahide cecene.
În august 2004, alte două femei kamikaze s-au aruncat în aer în două avioane care decolaseră de pe aeroportul din Moscova.

Deşi FSB-ul pare să aibă, cel puţin pînă în prezent, o pistă caucaziană a atentatului de ieri, nu mi se pare deplasat să discutăm şi de posibilitatea unei "piste afgane", mai ales că reîntoarcerea Rusiei în Afganistan crează mari probleme insurgenţei talibane. Pe de altă parte, să ne amintim că preşedintele afgan, Hamid Kharzai, a întreprins o vizită oficială la Moscova în 20-21 ianuarie, la invitaţia preşedintelui rus Dmitri Medvedev. A fost semnat un acord de cooperare economică între cele două ţări, iar cei doi preşedinţi au spus că îşi vor extinde colaborarea şi că Rusia ar putea participa la importante proiecte economice în Afganistan, printre care conducta de gaze turkmene care va trazita Afganistanul către India! Afganistanul vede în Rusia nu numai un vecin, ci şi un partener de prim plan, a declarat liderul afgan Hamid Kharzai. Kharzai a subliniat că Rusia este apropiată de Afganistan nu numai din punct de vedere istoric şi geografic, ci şi pe plan economic, Potrivit lui Kharzai, schimburile economice între cele două state au tendinţa de a creşte, şi anul trecut au fost de aproape 500 milioane de dolari. Firmele ruseşti refac sistemul energetic al ţării. În toamna trecută a fost pus în funcţiune un hidroagregat modernizat la hidrocentrala „Naglu” şi se aşteaptă ca partea afgană să propună reconstruirea unor alte obiective mari de infrastructură. În această iarnă în Afganistan s-a înregistrat un deficit de produse petroliere din cauza întreruperilor livrărilor din Iran. Kabulul a făcut apel la Moscova să regleze aprovizionarea ritmcă, iar în perspectivă să ajute la construirea propriilor rafinării.

Implicarea Rusiei în Afganistan este, indirect, şi de natură militară. La mijlocul lunii noiembrie 2010, în marja summit-ului NATO de la Lisabona, Guvernul rus a aprobat un acord cu Alianţa care permite transportul de provizii în Afganistan pe teritoriul rus. De asemenea, acordul permite şi tranzitul vehiculelor blindate şi altor echipamente din Afganistan înapoi în Europa.

SANDBOX (DOR DE IOANA 2)

Capul lui Abu Omar atîrna greu, pe unul din scaunele din spate ale Chevroletului Suburbann, înfăşurat în kefia verde închis a luptătorilor peshmerga. Ochelarii cu rame de baga îi alunecaseră pe vîrful nasului, iar faţa lucea în grăsimea dimineţii. Monstrul de 7 tone gonea pe o şosea ce începea să se aglomereze la această oră, a răsăritului. "Bunico, trezeşte-te! A răsărit soarele"! Era vocea lui DT, cel care conducea această misiune de "taximetrie" prin sudul fierbinte şi imprevizibil. Abu deschise ochii şi aruncă o privire pe geamul maşinii. Soarele puternic de toamnă "decojea" cu o viteză uimitoare colinele de nisip ale deşertului de un staniol argintic pe care noaptea îl aşezase acolo. Am făcut semn şoferului, un tip din Bangladesh, să oprească, dar DT s-a opus. "Abu, nu sîntem în siguranţă! Oricînd ne putem trezi cu un RPG în coteţul ăsta de păsări şi atunci... Aleluia"! Şi făcu un gest semnificativ, cu degetul mare sub bărbie simulînd tăierea capului. Abu deschise uşor geamul blindat din dreptul său. Prin fanta de sticlă, aerul dimineţii de toamnă îi invadă plămînii. Respiră adînc, părînd că-şi caută identitatea. Pentru o fracţiune de secundă, trezit din somn de DT, Abu nu a mai ştiut nimic despre el. I s-a mai întîmplat odată, demult, cînd era tot împreună cu DT la Baghdad. Acolo, în liniştea hotelului Mansour, Abu şi-a pierdut pentru o clipă identitatea, noţiunea de timp, spaţiu, existenţă. "Cine sînt eu şi ce caut aici"?, a fost prima întrebare care şi-a pus-o în răcoarea camerei sale. Zumzetul aerului condiţionat părea un roi, undeva, în depărtare, frigiderul torcea şi el. Apoi, imaginile s-au recompus ca un puzzel, dar efectul straniu i-au rămas în minte şi continuau să-l urmărească.

SUV-ul gonea cu soarele în dreapta, semn că se îndrepta spre Sud. MP3-ul maşinii răsuna cu muzică amestecată, acum dată tare, DT vorbea repede cu şoferul din Bangladesh, iar cele două AK-47 erau puse pe suporţii rastel din capătul uşii fiecăruia. Vorbeau lucruri banale. În deşert apăreau ici, colo case sărăcăcioase, din pămînt, unele zugrăvite în alb. Am părăsit Route Tampa şi am luat-o la dreapta, pe un drumeag ce se deschidea într-un sens giratoriu. Rulam spre Karmat Bani Said, un orăşel cu 20.000 de locuitori, la 9 km distanţă de Suq Ash Shuyukh. Apropierea Eufratului dăde aerului, din cînd în cînd, miasme marine.

Osama Thamir, locuia chiar pe malul rîului, la ieşirea spre Shubbah. Casa lui mare, acoperită cu faianţă albastru marin era una paradoxală. Perimetrul perfect pătrat era înconjurat de un şanţ de apărare medieval, adînc de un metru. Pe fundul şanţului, zeci de mii ţepuşe din fier beton, lungi de 12 cm şi plasate la o lungime de o talpă între ele făcea, practic şanţul imposibil de traversat fără să fii "crucificat". Lăţimea, de peste doi metri îl făcea imposibil de trecut. Şi, culmea "rafinamentului", şanţul era plin cu rahat şi apă, într-un amestec pestilenţial, galben-verzui, care producea septicemie doar dacă te stropeai din greşeală. Abu îşi aminteşte de "bombele cu căcat" pe care americanii le preparau în Nam, în butoaie de tablă pline ochi, mii de cuie şi bucăţi ruginite de fier şi două trei grenade. Un astfel de "Cock-tail Nam Chocolatte", cum le plăcea marinşilor să-l denumească te ucidea prin septicemie chiar dacă nu aveai decît o simplă zgîrietură. Thamir a preluat modelul şi şi-a umplut şanţul cu dejecţii pentru orice eventualitate. O dată pe lună plăte un dolar şoferului de pe vidanjă să-i golească în şanţ cîte o cisternă cu rahat. "Uneori, dacă nimereşti cu piciorul în el, poate însemna noroc", spunea Thamir rîzînd. Un pod rulant, din jaluzele metalice, greu ca dracu, era întins peste această căcătoare puturoasă, cu ajutorul a două lanşuri groase, ca de bicicletă şi două roţi manevrate de slugile casei. Podul a fost fixat imediat ce lunetistul de pe terasă i-a anunţat pe cei din casă că maşina aşteptată se apropie. Jaluzelele trosniră sub greutatea SUV-ului blindat pe jumătate, dar maşina parcă în siguranţă în faţa casei. Două porţi albastre se deschiseră electric şi Abu împreună cu DT, pătrunseră în curte. Cinci fîntîni arteziene primeneau aerul, împrospătat şi de soluţii frumos mirositoare, arome dulcege, dar şi de pin, care se scăldau în apa bazinetelor. Pompele trăgeau apă din Eufrat. Am servit chai, cît Thamir făcea rugăciunea de dimineaţă, chemat în credinţă de un muezin imaginar. Nimic nu mai era la fel, deşi dimineaţa aceea de toamnă le spunea, cu soarele său blînd şi dogoritor, că totul a rămas nemişcat şi mut.

###

Ioana Baldovin îşi începea dimineaţa cu o cafea, uitîndu-se pe geamul biroului său de la ultimul etaj. Frunzele de arţar, roşiatice, căzuseră peste noapte în toată curtea, iar un soldat le mătura acum cu o mătură din nuiele: fîîşş, fîîşş. Era micuţă de statură, cu picioare scurte şi puternice, deloc făcute pentru marşuri, dar care trădau o hotărîre şi uneori o încăpăţînare de a duce lucrurile pînă la capăt. Sînii mari şi frumoşi împungeau cămaşa de uniformă şi-i puneau în evidenţă linia corpului. Ioana era tunsă scurt şi zîmbea tot timpul, deşi nu avea motive de fiecare dată. Colegii o strigau, pur şi simplu, Bi, incapabili să-i rostească numele românesc. Cafeaua caldă îi pune în funcţiune toate rotiţele. Îşi aminteşte de o altă toamnă, cînd a intrat pentru prima dată pe porţile unităţii. Venise cu un bilet de autocar, dus-întors care a lăsat-o la gară. De acolo a luat RER-ul pînă la centrul de recrutare, 30 de km. Ce fericire, biletul costase doar 6 euro! O altă candidată, plină de ifose luase un taxi cu 35! Mai avea în buzunar 100 de euro şi în rucsacul negru două senviciuri cu şuncă şi muştar, trusa de igienă personală, buletinul şi un dicţionar. Un negru, Molok, cu un chipiu alb ca o mitră popească pe cap, îi deschise poarta de fier şi o închise în urma sa. Ioana zîmbi la vederea sergentului. Apoi, o luă în primire un lt.col care i-a făcut un instructaj sumar, restul avea să-l afle pe propria piele: " dacă vrei să-ţi fie bine la noi, să n-ai probleme cu poliţia, să nu dai date false despre tine, dacă îţi face zile negre vre-un camarad, pocneşte-l!, dacă îţi face zile negre vre-un caporal sau sergent, ameninţă-l ca îl vei nenoroci atît pe el, cît şi pe familia lui!, oferă-te voluntar la orice fel de muncă, fii energică şi zîmbeşte în toate situaţiile şi, mai ales, fii mîndră că eşti româncă!, i-a spus lent-colonelul făcîndu-i cu ochiul în timp ce-i întindea formularul de recrutare să-l semneze. Ioana a zîmbit, uşor intrigată de sfaturile primite şi a rămas în sala de aşteptare recruţi să vină cineva să o ia în primire. Optase pentru divizionul de pompieri. Îşi verifică bagajul sumar pe care-l avea şi într-un mic buzunărel al rucsacului dădu peste un şerveţel pe care erau scrise nişte vresuri: "Ea era mai frumoasă ca el/ dar mai scundă niţel/decît el./ El era mai înalt decît ea/ mai deştept decît ea/ dar nu prea". Alexandru Andrieş şi... "Ioa-n-a B..., Bi", strigă Aisha o superbă yemennită creolă cu o uniformă impecabilă. "Te voi duce în sectorul tău", îi spuse şi îşi încleştă maxilarele în semn că nu mai vrea să vorbească.
Astăzi, Ioana era pusă în aceeaşi situaţie. Aştepta un nou recrut, iar pentru că ştia româneşte i s-a spus de la început că îl va lua în tutelă. Sorbea cafeaua sprijinindu-se cu coatele pe pervazul ferestrei de la ultimul etaj şi se gîndea doar la ziua de azi. "Bi, la poule"!, îi strigă Aisha, care, între timp, îi devenise colegă de birou, camarad şi antrenor de sport. "Găina", însemna din start că noul recrut era, de fapt, tot o femeie. Iar dacă ea era aleasă să o tuteleze, era clar că era româncă. Intră în sala de aşteptare recruţi cu un clip-board în mînă. În faţa ei, în bancă, cu mîinile împreunate între genunchi, picioare lungi, pantaloni dintr-un material nedefinit, cu părul despletit şi o geacă de piele roasă la guler şi manşete stătea Silvia. Nu avea nimic, nici un bagaj, iar gesturile sale trădau nervozitate. "Găina", avea 22 de ani şi tot atîtea seturi de probleme. "Toate curvele vor în armată", mai-mai că nu rostise Ioana cu voce tare. "E clar că fata asta a încins parcările", fiind totuşi surprinsă de rezultatul verificărilor medicale. Trecu direct la instructaj pentru că simţea că se va enerva teribil. "Fato, fii atentă, să nu te aştepţi: să ţi-o tragi pe aici timp de 2-3 luni, doar în cazuri miraculoase cu adevărat, să dai telefon sau să trimiţi o scrisoare timp de 2-3 luni, să intri pe mess mai devreme de 3-4 luni, să dormi mai mult de 6 ore mediu pe noapte, să existe camaraderie cu mai mult de 2-3 persoane, să vezi numai musculoşi care să-ţi zgîlţîie hormonii", aproape îi strigă Ioana. "Da", răspunse scurt şi aproape sfîrşit, Silvia, nemişcîndu-se de pe băncuţa pe care stătea de aproape o oră. "Vei fi extarordinar de fericită dacă o să întîlneşti români şi o să vorbeşti cu ei, să bei prima bere de cînd eşti aici, să vorbeşti cu ai tăi la telefon, să mănînci ciocolată", o avertiză Ioana, de data aceasta cu o voce mai blîndă, încercînd să ghicească pe chipul Silviei vreun sentiment de îngrijorare. Chipul fetei părea, însă, distrus şi imobil, ţintuit de o mare tragedie. Vocea Ioanei coborî în şoaptă: "vei urî, cu siguranţă, ruşii, negrii şi arabii, footing compagnie, conservele şi civilii. E bine, dacă vrei să treci de uşa aceea, să fii pregătită pentru mii de flotări, ore întregi de spălat holuri lungi, interminabile, băşici din cauza bocancilor, superiori de-a dreptul idioţi, foarte mult footing, la figurat nu la propriu, mîncare puţină şi slabă, dar, cred că eşti deja obişnuită! Să ştii că eu nu te verific, dar te vor verifica alţii! Vei incepe să foloseşti cuvinte gen “kurva mach”, “putant”, “plein les couilles”, “suca bled” etc. Dacă vei simţii, după două-trei luni, că ceva s-a schimbat cu tine, la ce te astepţi după abstinenţă prelungită şi după o sumedenie de vaccinuri? Poţi urla noaptea în baie, liniştită! Apropo, ai văzut filmul "Eu cînd vreau să fluier, fluier"? Silvia clătină din cap. Eram convinsă! acolo e o scenă asemănătoare... Sînt 3 categorii de oameni care vin aici: cei care au probleme cu poliţia sau cu băncile, cei care vor să devină commando şi cei care au probleme psihice grave, debilii mintali adică. Tu din care categorie faci parte"?, o întrebă Ioana pe proaspăt sosită. "Din prima", spuse Silvia, semnînd formularul de recrutare. Conversaţia luă sfîrşit. Un soldat cu un chipiu alb, ca o mitră popească, le deschise uşa celor două femei spre cazarma principală.

###

Pentru cei care se ocupă cu securitatea, nu neaparat experţi, Iraqul a fost ţara tuturor posibilităţilor. Oameni de afaceri, companii media, ONG-uri, diplomaţi, toată lumea are nevoie de gărzi de corp. La asta s-a gîndit şi DT atunci cînd a hotărît să lase televiziunea şi să se ocupe de "afaceri personale în Sandbox", aşa cum îi plăcea să spună. Avea 45 de ani şi era redactor de televiziune, respectat, devenit mercenar. A intrat într-o lume cu firme de pază, foşti militari ai diverselor armate, gurka, Legiunea Straină, SAS şi aşa mai departe. A venit la BUcureşti şi a înfiinţat o firmă de pază... apoi s-a întors în Iraq pentru a încerca să obţină un contract pentru firma sa. Se pomenea doar rîsul molipsitor al oamenilor mari care văd un "paţan" care nu-şi cunoaşte lungul nasului. Într-o zi, în restaurantul din Al Fanar, unde DT lua masa regulat, proprietarul unei firme de pază adevărate i-a mărturisit că pentru primul contract a dat o şpagă de un milion de dolari! DT nu văzuse atîţia bani în viaţa lui, aşa că a renunţat la propria firmă şi s-a angajat pe 9000 de dolari pe lună. La vremea aceea, era considerat prost plătit! Se vedea de la o poştă că nu făcea parte din filmul ăsta: nu vorbea despre crime, nu ucisese pe nimeni şi la întoarcerea din misiune nu se îmbăta la barul unităţii. De aceea făcea echipă cu Pike, mercenarul din Bangladesh, cel care ştia să spună: "Bună dimineaţa curule, arăţi ca o pulă"!, în fiecare dimineaţă, la deşteptare, în limba română. În rest, dădea din cap şi rîdea prietenos la orice replică românească primea! Şi Pike şi DT fuseseră angajaţi de cinci ori. Mercenarii numesc treaba asta "circuitul", trecerea de la o companie la alta,de la un contract la altul. După ce ieşise din afacerea cu convoaie, "Cred că nu eram în toate minţile", recunoaşte DT, împreună cu Pike se ocupă serios de "taximetrie". E acel gen de serviciu care l-a adus şi pe Abu Omar în casa lui Thamir.
Întîlnirea cu liderul local a decurs normal şi politicos. Chaiul îndulcit pînă la refuz a curs exact cît a trebuit. Politeţea a fost la ea acasă. Apoi, a urmat întrebarea de care Abu se temea cel mai tare: "Poţi să-mi oferi liniştea în KBS"? Thamir şi-a mîngîiat barba neagră cu fire albe. A studiat la Londra managementul, avea cîteva firme mari de transport în Europa, un Mercedes negru cu care se mîndrea şi o mică armată, iar "chemarea sîngelui" a fost atît de puternică încît, după căderea lui Saddam, a renunţat la Europa şi s-a mutat în această casă, aproape de inima deşertului. Deşi gestiona cîteva milioane de dolari, fiul său cel mic spăla weceurile în tabăra italiană. "Să vadă că banii nu se cîştigă uşor", spunea Thamir, pentru care afacerile au fost întotdeauna pe primul plan. De aceea, după cîteva clipe de gîndire, a răspuns: "Naam! Dar vreau 5000 de dolari pe lună pentru fedhaini şi 25.000 pentru mine. Ştii, viaţa aici devine foarte scumpă! În schimb, veţi avea liniştea de care aveţi nevoie"! "În caz contrar"?, întrebă Abu Omar ridicîndu-şi ochelarii cu rame de baga la rădăcina nasului. "În caz contrar, infidelii vor fi loviţi, din nou acolo unde se aşteaptă mai puţin"! Întrevederea se încheiase. Poarta mare, albastră se închise în urma lor, iar SUV-ul de 7 tone traversă podul metalic, trosnind, peste canalul cu rahat. Se opriră la intersecţie, într-o cafenea cochetă de pe dreapta drumului. Ospătarul le-a aşezat dinainte cîte o ceaşcă cu cafea. Acolo unde picioarele în formă de X ale mesei se încrucişau, existau cîteva şuruburi, din care unul era gata să cadă. Abu s-a aplecat şi l-a strîns uşor. Ce bine ar fi dacă şi "viaţa" s-ar aranja la fel de uşor, se gîndea! A luat o înghiţitură din cea mai neagră cafea pe care o băuse în ultimii ani, încercînd să facă abstracţie de companionii săi şi să se gîndească la vorbele lui Thamir. A încercat să privească strada clocotind de lume, oamenii care se vînturau în sus şi în jos, care intrau şi ieşeau din micile cofetării care mioseau înebunitor a baclava. S-au întors la bază. Soarele de toamnă aproape că apusese peste deşert, înmuind cerul în rîuri de roşu şi violet.
DT l-a dus pe Abu Omar la sediul firmei sale, dincolo de Bazarul Puilor, pe străduţa aglomerată şi sonoră, unde oamenii se înghesuiau să cumpere cartofi tăvăliţi în sos de ardei iute cu un nume greu de pronunţat. Mirosea îmbietor în amurgul de toamnă ce se iţea peste cornişele deşertului. Strada era plină de biciclişti, de pietoni care traversau în toate direcţiile, de copilandrii care trăgeau cărucioare încărcate cu cutii şi lădiţe, pregătindu-se să închidă tarabele. Negustori bărboşi, înveliţi în pături subţiri vindeau şaluri brodate, cămile realizate din resturi de piele, de la pernele croite în atelierul de alături, covoare, obiecte de aramă îngrămădite pe tarabele înghesuite pe şiruri nesfîrşite. Cartierul clocotea de larmă, de strigătele negustorilor de şaşlîk amestecate cu muzica arabă şi fumul grătarelor, mirosuri bogate, plăcute şi neplăcute, într-o combinaţie unică de arome îmbietoare şi mirosul de putred, gunoaie şi excremente. SUV-ul a cotit la dreapta, pe lîngă clădirea roşie cu geamuri albe, din fier forjat, a şcolii generale şi a intrat în Zona Zero, unde îşi aveau birourile mai multe companii străine. O barieră rabatabilă, vopsită în roşu şi alb, unea două foişoare de observaţie, cu mitraliere de 12 mm. Pe 100 de metri înainte, balize, cocoaşe şi arici cu sîrmă ghimpată te încetineau pentru intrarea în check-point. Un nepalez a controlat ID-urile şi a deschis bariera. DE partea cealaltă a barierei, magazine cu dulciuri şi fructe, vînzători de covoare, dughene de pui la rotisor, copii cu mîini murdare vînzînd ţigări de foi şi tutun de pipă, mici restaurante şi terase care aveau pictate pe vitrănă harta Iraqului, toate întreţesute cu companii de consultanţă, securitate, cu agenţii umanitare şi alte feluri de organizaţii non-guvernamentale care-şi găsiseră de lucru în sudul ars şi prăfos al ţării. Biroul companiei Opal Service, înfiinţată de Abu Omar, avea o mică firmă, pe o placă de alamă la intrarea în clădirea cu un singur etaj şi o pagină simplă pe internet. Mai avea o terasă şi un mic restaurant la parter, şi mult fum de shawarma în biroul "şefului". Abu Omar coborî din SUV în dreptul localului cu nume chicios "LOVE HABBIBI", pe pereţii căruia erau afişe cu reclame la Coca-Cola şi ţigări, sau la filme în care actriţe cu forme voluptoase dansau cu bărbaţi bine făcuţi, cu ten măsliniu, pe un cîmp presărat cu margarete. A urcat cele opt trepte laterale şi a intrat în sediul companiei. S-a lăsat pe picioarele din spate ale scaunului pliant şi şi-a mîngîiat absent faţa. Răspunsul lui Thamir îl făcu să se simtă ca un om care se trezeşte în propria lui casă şi găseşte toată mobila mutată din loc, încît fiecare ungher cunoscut îi pare acum străin. Sigur, cererea liderului iraqian era una îndreptăţită în actualul context de securitate, dar cum putea să comunice această cerere comandantului român care răspundea de securitatea regiunii? "În caz contrar, infidelii..." bla-bla-bla! Abu Omar completă jurnalul de zilei, un registru pe care-l considera obligatoriu, şi se refugie în biroul de alături, care era, de fapt, dormitorul "companiei" care nu avea decît un singur angajat: pe el!

###

Trecuseră trei luni. În cazarma aflată undeva, la periferia oraşului, sub un pod, hîrşîitul lopeţilor care dau zăpada la oparte le trezeşte mai devreme decît goarna. Dormitorul 4 avea geamurile exact spre curtea interioară. Ioana dormea adînc, aşa cum doarme ea de obicei, dimineaţa. Adoarme greu, plină de gînduri, de griji, de angoase care nu-i dau pace. Întotdeauna cînd soarele apune, gîndurile negre vin şi dau tîrcoale, se insinuează subtil în subconştient, o hărţuiesc, o provoacă, îi strigă, uneori, vorbe grele. Ioana se luptă să alunge aceste fantome, pe care le ia ca un dat, o soartă, căreia, demult, nu a putut să i se opună. Adoarme, noapte de noapte, furioasă pe slăbiciunea ei, pe neputinţa de a spune nu, atunci cînd sufletul ei a spus da! Silvia aprinde lumina şi strigă "deşteptarea". Fusese planton 3 şi acum, la ora 6, era echipată impecabil. Bocancii miroseau proaspăt a cremă neagră, iar uniforma verde era călcată la dungă. Picioarele lungi puneau în evidenţă vipuşca roşie, iar cutele cămăşii, nenumărate, erau călcate ca pentru paradă. Pe sub uniformă, o lenjerie roşie care se întrezărea prin ţesătura cămăşii îi punea în evidenţă sexualitatea. O prinse pe Ioana de picior şi o scutură uşor. Tresări! Şi sări direct în picioare. Peste 45 de minute se găsea în biroul ei de la ultimul etaj al cazarmei, cu o ceaşcă de cafea fierbinte în mîna stîngă şi cu privirea fixată undeva, în neant. Hîrşîitul ritmic al lopeţilor, care curăţau zăpada, îi spunea că în timpul nopţii ninsese mult. Privii pervazul. Zăpada albă şi pufoasă semăna cu o prăjitură. Telefonul o trezi din feerie. "Ordonaţi", zise ferm şi încheie minutul de tăcere cu "am înţeles"! O chemă la ea pe Silvia, care intră în biroul înghesuit legănîndu-se languros, dar cu aceeaşi ţinută impecabilă. Mirosea a parfum scump, semn că proaspătul recrut trecea printr-o criză iminentă! Ioana depăşise demult aceste perioade, iar senzaţiile plăcute îi provocau iritare şi nedumerire. "Vei merge la punct-control să verifici un transport de 15 recruţi", spuse Ioana, cu voce fermă. "Am înţeles", i se răspunse, cu un uşor zîmbet pierdut în colţul gurii. Silvia îşi puse chipiul alb, caraghios, care semăna cu o mitră popească, şi mănuşile albe, obligatorii la ţinuta purtată în punctul de control. Un microbuz se apropia de poarta unităţii. Silvia aruncă o privire plină de subînţelesuri vietnamezului scund şi îndesat care curăţa zăpada în zona de intrare în cazarmă. Simţea furnicături în stomac şi sfîrcurile i se întăriseră. Microbuzul nu încetinea şi se apropia de poarta unităţii. În loc să ordone măsuri de interceptare, Silvia continua să flirteze cu vietnamezul. Microbuzul, de un verde smarald, se izbi în plin de ghereta punctului de control. O explozie uriaşă, o minge de foc tăiată de un brîu negru sparse toate geamurile cazărmii. La ultimul etaj, cana de cafea a Ioanei zbură cu putere în colţul celălalt al biroului imposibil de mic. Mirosea a pucioasă, alarmele au început să sune. Echipele de pompieri ale unităţii se puseră în mişcare. Şocul era teribil, toată lumea se întreba ce a fost? Un morman de fiare contorsionate şi flăcări marca locul impactului. Vietnamezul, cu maţele în mîini şi ochii arşi, cu globii explodaţi de evaporarea instantanee, urla şi se tăvălea prin bălţile de zăpadă topită. Un chipiu alb, parcă neatins, zăcea zece metri mai încolo. Trupul Silviei fusese aruncat pe un pat de zăpadă proaspătă. Sîngele roşu se îmbibase în lenjeria ei roşie şi curgea pe zăpadă. Faţa îi era carbonizată şi trupul se cutremura spasmodic. Deşi nu mai avea gît, Silvia visa un ceai fierbinte şi struguri. Îi era foarte frig. Mîinile erau strînse între coapse. Îi era mai frig decît în urmă cu trei luni cînd intrase pe această poartă.
Telefonul sună îndelung. "Opal Service, bună ziua", spuse Abu Omar, trezit din somn brusc. Închise receptorul şi îşi aprinse o ţigară pe marginea patului. Aflase preţul pentru neplata celor 30.000 de dolari!

Sindromul Stockholm

Joi, cum mai spuneam sub semnătură pe acest blog, o librărie din Reşiţa mi-a lansat ultima carte, cea referitoare la terorism şi combaterea acestuia prin forţa armelor. Tot joi, primesc un telefon, de la o colegă de la Radio Reşiţa care, scuzîndu-se că nu a participat la acţiune, mă anunţă că vineri e ziua ei şi trebuie musai să-i aduc flori! Zis şi făcut! Evenimentul a avut loc ieri, după alte două telefoane. La „eveniment” au participat încă doi colegi din Radio Reşiţa. Numai că, vizita de protocol, s-a transformat în şedinţă. Am fost băgat în şedinţă! Una de „informare şi prelucrare” clasică, pe parcurdsul căreia, unul dintre cei trei colegi mai primea, probabil, instrucţiuni telefonice, într-o încăpere alăturată!

Ce „ne-a apucat pe noi” acum, împotriva Radio Reşiţa, a fost întrebarea care a deschis „manifestările prilejuite de împlinirea a 50 de ani de viaţă” a colegei mele! „NOI”? Adică EU şi anonimul „burebista”, cel care a postat pe două forumuri de comentarii ale unor publicaţii reşiţene, un text – plin de inexactităţi şi răutăţi! – despre Radio Reşiţa şi familia Glăvan! Am mai spus o dată că nu am nici o legătură cu produsul epic în cauză, singura mea alăturare de celebrul, deja, anonim (mare curaj!!!), este nota publicată pe acest blog, sub semnătură proprie!, în data de 21 decembrie anul trecut, referitoare la articolul lui Mogoş, din Jurnalul Naţional, pentru care, unul din distinşii mei colegi participanţi ieri la „şedinţă”, crede că ar fi trebuit băgat în puşcărie! Sincer, nu am înţeles de ce! „Cui foloseşte”?, a fost a doua întrerbare a serii! Mie, nu! Şi nici altor potenţiali competitori pentru postul de redactor-şef la radioul public din Reşiţa. Poate, doar lui Doru Dinu Glăvan, căruia i-a facilitat reluarea permanentului său discurs în faţa „truditorilor” din radio, de genul „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul”, adică fără mine, postul se va închide, veţi rămîne muritori de foame EU sunt cel care v-a făcut oameni, EU sunt cel care, Eu, Eu, Eu, fără mine totul se va ruina! Cunosc acest discurs pentru că am colaborat şi eu, o perioadă, cu Radio Reşiţa!

Printre întrebările imperative din „şedinţa” de ieri, colegii mei au lansat şi tema închiderii postului de radio, a căutării altui loc de muncă, a intrării Radio Reşiţa sub umbrela Radio Timişoara cu o emisie proprie de numai 4 ore pe zi!, cu întrebări de genul: de ce vreţi voi, ACUM să schimbaţi conducerea şi nu în urmă cu jde ani?, şi mesaje de genul „nu aveţi nici o şansă, Oana a făcut zeci de proiecte europene, sau „Oana a spus că indiferent cine vine pe postul acela nu va avea viaţă uşoară cu ea”! Interesant modul de abordare!

Am întrebat, de ce sunt EU întrebat şi chestionat de toate aceste lucruri? Mi s-a dat de înţeles că eu aş fi cel care umblă cu trasul sforilor! GREŞKA! Adrisantul e altul! Păi, dragi colegi, cine e apropiatul consiliilor de administraţie, cine se trage de şireturi cu pedegheii din radio, cine organizează diverse acţiuni, cine are acces la fonduri, cine împroşcă cu răutăţi şi minciuni în şedinţele de sumar din fiecare dimineaţă, de ani de zile, cine l-a sunat pe Şeuleanu să-i spună că eu mi-aş fi exprimat public oipinia că „toţi oamenii de la Radio Reşiţa ar trebui daţi afară”, cine beneficiază, acum, de anonimul burebista pentru a-şi promova discursul „biblic” în interiorul instituţiei? Eu, sau distinsul Dumneavoastră Lider?, stimaţi colegi. Aşadar, cine este maestrul trăgător de sfori? Cine are sprijinul NECONDIŢIONAT al administraţiei locale? Eu?

Fără supărare, şedinţa-aniversare de ieri poate fi bănuită de Sindromul Stockholm! Acesta descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sînt amplificate, întrucît într-o situaţie de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiţie imposibilă (la postul acesta de radio nu există jurnalistul X, cu presonalitatea şi identitatea proprie, puternică, de la…, ci există doar RADIO REŞIŢA). Încercările de evadare sînt şi ele percepute ca şi o ameninţare („trădătorii” care au plecat din radio). Ca şi o consecinţă, victima devine hiper-vigilenţă în privinţa nevoilor răpitorului (de ce vreţi voi acum să schimbaţi…) şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucît ar pierde singura relaţie pozitivă formată - cea cu răpitorul (eu sunt cel care v-am făcut oameni, dacă eu plec praful se va alege de tot!). Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiţii de stres emoţional foarte mare.

La mulţi ani, Daniela!

SOLUŢIA KENAN EVREN?

FOTO:bbc
Trei persoane şi-au pierdut viaţa, aseară, în capitala Albaniei, în urma confruntărilor dintre poliţişti şi susţinătorii opoziţiei, care manifestau împotriva guvernului, relatează BBC. "17 poliţişti şi soldaţi sînt răniţi, dintre care trei grav, iar 22 de civili sînt răniţi", a declarat pentru AFP unul dintre medicii spitalului din Tirana. La protest au participat circa 20.000 de persoane. Confruntările au durat trei ore. Poliţia a folosit tunuri cu apă şi gaze lacrimogene, reuşind să preia controlul asupra buleverdelor centrale din Tirana.
“Sindromul Tunisian” pare să se răspîndească spre Nord şi nu spre Est, aşa cum anticipau observatorii Lumii Arabe. Albania de astăzi nu este diferită faţă de Tunisia, unde un guvern autoritar şi corupt a fost răsturnat în urma unei revolte populare, scrie publicaţia albaneză „Shekulli", citată de „Courrier International". Tînăra generaţie albaneză are de ales între şomaj şi emigrarea în Europa. Pentru a obţine un loc de muncă trebuie să dea mită sau să se „lipească" de un partid politic, la putere dacă este posibil. Criza economică a afectat grav statul, sute de mii de albanezi şi-au pierdut locurile de muncă, mii de firme au dat faliment, preţurile la bunurile de consum şi servicii au crescut în mod nejustificat. Ca şi în Tunisia, poporul albanez nu s-a putut bucura de miracolul economic pe care Berisha susţine că l-a înfăptuit în ţară în timpul mandatului său. Şi în Albania, ca şi în Tunisia, profiturile şi alte venituri generate de economia publică şi banii contribuabililor i-au îmbogăţit pe înalţii funcţionari şi anturajul acestora.
Din cauza situaţiei economice precare, a corupţiei şi crimei organizate endemice cu care se confruntă, pînă la cele mai înalte nivele ale administraţiei, dar şi a legăturilor “mafiote” între acestea, nu este exclus ca “revolta” să se extindă şi în Kosovo, Macedonia sau Bosnia-Herţegovina.
Albania este membră NATO şi şi-a depus candidatura pentru aderarea la UE în 2009.
Soluţia “rezolvării” acestor probleme pare a fi cea aplicată la 12 septembrie 1980, în Turcia, de către Generalul Kenan Evren: după o guvernare de dreapta, anti-socială şi coruptă, care a decimat pătura mică şi mijlocie de comercianţi şi a scăpat inflaţia de sub control, Evren a dat o lovitură de stat, a desfiinţat partidele politice şi Constituţia din 1961, a luat măsuri radicale de reformă economică şi în justiţie şi a redresat situaţia ţării care astăzi este cea mai puternică economie de la Marea Neagră!

CEAŢĂ LA MAREA NEAGRĂ ŞI ÎN CANCELARIILE UE!

Eurodeputaţii au descoperit Marea Neagră, în ceasul al 12-lea! O nouă linie bugetară şi mai multe resurse umane ale UE sînt necesare, au spus ieri, membrii Parlamentului European. Strategia pentru regiunea Mării Negre are nevoie de o linie bugetară specifică, care ar trebui să acorde prioritate atît finanţării de proiecte de dezvoltare la scară mică, cît şi cooperării transfrontaliere, se menţionează într-un raport elaborat de Traian Ungureanu (PPE, RO). Alte priorităţi ar trebui să fie stabilizarea regiunii, asigurarea respectării drepturilor omului, gestionarea migraţiei, îmbunătăţirea securităţii energetice şi promovarea dezvoltării sociale şi de mediu. Eurodeputaţii sugerează, de asemenea, sporirea vizibilităţii planului de acţiune viitor, prin organizarea de reuniuni ministeriale periodice între UE şi ţările riverane (Turcia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ukraina). Aceştia consideră Turcia şi Rusia drept parteneri care ar trebui în mod ideal să fie implicaţi corespunzător în cooperarea regională de la Marea Neagră.

Parlamentul European sugerează dezvoltarea “unui sistem de avertizare rapidă în cazul conflictelor,” care ar servi la consolidarea încrederii în regiune şi la prevenirea escaladării violenţei. Un astfel de sistem se va concentra pe cazuri concrete, cum ar fi dezvăluirea publică a vînzărilor de arme şi a activităţilor militare navale. Aici, deputaţii s-au declarat îngrijoraţi în mod special de extinderea contractului de închiriere pentru flota Rusiei din Marea Neagră, aflată în Crimeea. Despre contractul comercial uriaş între Rusia şi Franţa, privitor la navele port-elicopter Mistral, nici o borbă! De unde înţelegem că, din nou, în Uniunea Europeană, cu 27 de egali, unii sînt "primii" inter pares! De fapt, răbufnirea de orgoliu a democrat-liberalului român nu este altceva decît un nou episod din confruntarea diplomatică dintre Franţa şi România. Franţa, alături de Germania şi Finlanda au spus un NU categoric aderării României la termen în spaţiul Shengen, iar România încearcă acum cîteva şicane jalnice la adresa Franţei – implicată „uninominal” în Regiunea Mării Negre prin sprijinul tehnologic militar oferit Rusiei – dar fără a avea curajul de a o spune răspicat. Iar eurodeputaţii sau se fac că nu înţeleg, sau nu-i interesează „trăirile” României. De altfel, din punctul meu de vedere, întreaga politică externă românească este deficitară, în acest moiment!

Gregory Connor, directorul Centrului pentru Cooperare Transfrontalieră de la East-West Institute Bruxelles, a identificat provocările cărora regiunea Marii Negre trebuie să le facă faţă: - naţionalism şi conflicte; - securitate; - managementul resurselor naturale; - disparităţile economice; - probleme ale tineretului, inclusiv şomajul şi radicalizarea (un fenomen din ce în ce mai îngrijorător şi pe Continent!); - dezvoltarea societăţii civile şi a media; - probleme de frontieră, republici secesioniste şi relaţiile interstatale şi - traficul ilicit, crima organizată şi corupţia. Probleme dificile pe care Uniunea Europeană îşi propune să le abordeze, în următorii ani, într-o regiune cu o populaţie uriaşă, după cum rezultă din statistica prezentată de SAR, în 2006, la "Black Sea Dillemas", un moment în care ideile României despre promovarea intereselor europene la Marea Neagră erau întîmpinate cu zîmbete ironice la Bruxelles!

Populaţia ţărilor de la Marea Neagră: Bulgaria - 7,450,349; România - 22,329,977; Moldova - 4,455,421; Ukraina - 47,425,336; Rusia - 143,420,309; Georgia - 4,677,401; Azerbaijan - 7,911,974; Armenia - 2,982,904; Turcia - 69,660,559 (Sursa: Raportul SAR, 5 iunie 2006: Black Sea Dillemas).

Atenţia asupra spaţiului Mării Negre nu este nouă. Secretarul de stat american Madelin Albright, declara, în 1996!: "Reţineţi că abordările României nu sînt strict în interesul României", iar preşedintele Traian Băsescu lansa, în 2005, celebra sintagmă: "Marea Neagră lac rusesc": Noi avem obligaţii faţă de partenerii noştri europeni, faţă de partenerii noştri din NATO. Ca ţară de frontieră a celor două structuri - Uniunea Europeană şi NATO - trebuie să promovăm interesele acestor structuri, nu numai interesele noastre...: Marea Neagra va deveni sigură atunci cînd va deveni internaţionalizată, atunci cînd se vor adopta soluţiile care au fost adoptate în Marea Mediterană. Pentru a deveni o zonă a păcii trebuie scoasă de sub influenţa unică a Federaţiei Ruse... Albright s-a dus, Băsescu şi România au rămas cu... ponoasele, iar UE şi Rusia... cu foloasele!

Cu toate acestea, zona Mării Negre, ca spaţiu geopolitic de confluenţă, are o valoare cu totul specială, dacă o situăm în perspectiva unei arhitecturi euro-asiatice. După destrămarea URSS, zona Mării Negre a intrat în fluxul multiplelor transformări geopolitice internaţionale, datorită bogăţiei materiilor prime energetice şi extinderii spaţiului euro-atlantic şi al Uniunii Europene. Noul cîmp deschis pentru strategiile industriale şi comerciale constituie debutul unui nou front politic şi militar. Departe de a fi o metaforă, regionalizarea securităţii Mării Negre presupune un răspuns local nu numai la riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi (RAV), ci şi la cerinţele de gestionare şi de monitorizare a acestora. Mediul de securitate internaţional este, în prezent, încărcat de riscuri şi ameninţări grave – terorism, dispute interetnice şi rivalităţi religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune şi conflict întreţinute de forţe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca şi unele evenimente neprevăzute, precum inundaţii, cutremure, secete etc., fiecare în parte şi toate la un loc constituind riscuri de instabilitate şi insecuritate pentru comunitatea internaţională. Tot acest melanj de insecurităţi poate duce în două direcţii distincte: spre o cooperare internaţională solidă, sau spre fracturare. Acest şablon se poate aplica şi Regiunii Mării Negre. Inconsecvenţa mesajelor transmise de Uniunea Europeană în această zonă are ca rezultat consolidarea poziţiei de pivot de securitate a Turciei în regiunea extinsă a Mării Negre (din Balcani spre Caucaz şi Marea Caspică), dar şi a Orientului Mijlociu şi Orientului Mijlociu Extins(Iranul, Afganistanul, ţările Asiei Centrale). Turcia însăşi este „beneficiara” politicii inconsecvente promovate de Uniunea Europeană: ba este candidat la aderarea în spaţiul european, ba principal furnizor de emigranţi ilegali peste frontiera cu Grecia (care este pusă în situaţia de a-şi construi un zid de protecţie la frontiera cu Turcia, sau a părăsi Spaţiul Shengen!).

Decizia UE de extindere a politicii de vecinătate a Europei spre Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia face ca ţările din nord-estul Mării Negre să-şi consolideze şi diversifice relaţiile cu Uniunea. Interesul comunităţii europene îl reprezintă, în primul rînd, resursele de hidrocarburi. Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Alianţa se confruntă şi cu conflictele îngheţate din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului, desfăşurată în Afghanistan, şi extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei americane. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei (şi Georgia s-a arătat disponibilă de a găzdui astfel de baze) reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi eradicare a fenomenului terorist. Însă, pentru o fundamentare a unei viitoare unităţi geopolitice este necesară împărtăşirea aceloraşi ţeluri şi eforturi conjugate ale ţărilor regiunii şi Uniunii Europene ÎN ANSAMBLU.

România, ca membru al NATO şi al Uniunii Europene, a "ameninţat" că se implică mai activ în transformarea spaţiului Mării Negre într-o regiune de stabilitate, atît prin pîrghiile date de poziţia sa strategică la intersecţia Balcanilor cu Caucazul, cît şi printr-o cooperare şi colaborare mai strînsă cu statele UE şi cele riverane. Din păcate, inconsistenţa şi inconsecvenţa acţiunilor politice ale României, din ultimii ani, dar şi fractura economică, politică şi socială din ineriorul ţării (insecuritatea dobîndită), au făcut ca "proiectul românesc al Mării Negre" să dispară în "valurile întunecate şi spumoase ale reformei". O şansă pentru ca vocea României să se facă auzită pe acest domeniu, o reprezintă cooperarea plenară cu Republica Moldova şi convergenţa politicilor la Marea Neagră cu Strategia Dunării, Moldova constituindu-se, în acest moment, în cel mai apropiat „furnizor de insecuritate” (prin problema diferendului Transnistrean) dar şi o punte între spaţiul carpato-danubian şi Zona Odessa-Krimeea. Pe de altă parte, Moldova are şansa de a se dezvolta printr-o politică economică „deşteaptă” faţă de China, deosebit de interesată de spaţiul de Răsărit basarabean, o continuă apropiere faţă de UE şi o implicare mai curajoasă în Parteneriatul pentru Pace al NATO. Cred că o politică de securitate comună româno-moldovenească la Dunăre şi la Marea Neagră ar fi în avantajul ambelor ţări şi ar face vocea României mai „vocală” în corul fals european.

La rîndul ei, unitatea de acţiune politică şi strategică a Uniunii Europene la Marea Neagră este subminată de interesele naţionale şi individuale, economice, tot mai pregnante în ultimii ani ai actualei crize economice. Nici Turcia, pentru care perspectiva integrării în UE devine din ce în ce mai îndepărtată, nu pare foarte dispusă să cedeze rolul de forţă şi, cu atît mai puţin, pe cel de "gardian" al strîmtorilor! Cam multă ceaţă la Marea Neagră, la Bucureşti, dar şi în cancelariile UE!

ROMÂNIA - CHINA: O COMPARAŢIE IDIOATĂ!

Înainte de 1989, în Reşiţa mea, creioanele chinezeşti cu gumă nu erau mare lucru. Gurile rele bîrfeau atunci că ele se găseau din abundenţă pentru că Reşiţa producea pentru chinezi motoare navale, hidro-agregate şi ceva tunuri anti-tanc de 100 mm, mîndria armatei române şi a inginerilor reşiţeni (punct ochit - punct lovit la 4000 de metri cu proiectil cumulativ!). Mai luau, din cînd în cînd, şină de cale ferată şi material mărunt de cale. Nu prea mult, pentru că doar Imperiul Habsburgic a fost împînzit cu şină de cale ferată şi poduri sudate pe care mai există, încă, pansonul REŞIŢA! Peste ani, am asistat la vizita unui general din garnizoana Harbin pe care l-a întîmpinat şeful, de atunci, al Garnizoanei Reşiţa, actualul general Stepan. Colonelul de atunci, a raportat cu mîndrie ce armată comandă, într-un judeţ de 300.000 de locuitori. Generalul chinez a dat din cap înţelegător, spunîndu-i lui Stepan de cele 2.000.000 de militari din Garnizoana Harbin! Stepan s-a făcut şi mai mic decît micul general chinez!

Astăzi, la aproape 20 de ani de la acea întîlnire, Reşiţa nu mai produce NIMIC pentru China. De fapt, nu mai prea produce NIMIC nici pentru România. Cum nici România, la rîndul ei, nu mai produce NIMIC pentru China pentru că, şi aşa, în comparaţie cu China, România este un mare NIMIC! Ne putem compara la înălţimea demnitarilor: ei cu "marele micuţ" Hu, noi cu "răul cel mai mic", Emil! Ei, nepăsători la "permeabilitatea" frontierelor, noi "proptiţi" de Franţa şi Germania care ne consideră O AMENINŢARE LA ADRESA SECURITĂŢII EUROPENE (chestia asta m-a dat pe spate!), alături de Bulgaria şi Grecia care este chiar invitată să părăsească spaţiul Shengen! Ei, pe covorul roşu la Casa Albă, noi, pe lista de refuzuri, de cîţiva ani. Ei cu primul batalion de infanterie stelară, înfiinţat anul trecut în preajma Paştelui, noi cu singurul cosmonaut cu pensia tăiată cu 70%! Ei, înainte cu toate motoarele, noi înapoi cu "toate pînzele sus"!

Sigur, comparaţia între cele două ţări este idioată rău! Ce vreau să spun, însă, este că aşa rupţi în cur şi sparţi în gură cum sîntem am făcut tot ce ne-a stat în putere să ne debarasăm de partenerul nostru din est, China! Pe care alţii o pupă şi în funduleţele ei galbene, numai să primească, acolo o bancnotă de 100 de yuani!

TERORISM LA SEMN DE CARTE

Astăzi, de la ora 17, librăria reşiţeană SEMN DE CARTE îmi lansează lucrarea "Operaţiuni militare externe în combaterea terorismului". Este o carte tehnică, despre cultura de securitate, lansată într-un spaţiu al artei şi culturii "tradiţionale". Dar, s-ar putea ca în lipsa culturii de securitate să nu mai existe, curînd, artă şi cultură despre care criticii să vorbească la superlativ. Sau, nu! Volumul atinge trei teme: prevenirea apariţiei terorismului - ŞI prin implicarea formaţiunilor civil-militare! - , anti-terorismul şi contra-terorismul. Implicarea PMC -urilor în aceste două tipuri de operaţiuni şi rezolvarea unor "probleme" juridice internaţionale, cum ar fi războiul unor armate naţionale (coaliţii) împotriva unor actori non-statali (organizaţii teroriste), este o altă temă abordată. Vă aştept la SEMN DE CARTE. Ora 17!
PS1: LA MULŢI ANI CARMEN GAVRILĂ!
PS2: Ieri, telefoanele mi-au sunat într-una, întrebîndu-mă, sau acuzîndu-mă direct că aş avea vreo legătură cu textul despre Radio Reşiţa, apărut pe forumurile a două publicaţii electronice din Reşiţa şi pe blogul meu. În consecinţă, trebuie să fac precizarea că NU AM NICI O LEGĂTURĂ CU TEXTUL DE IERI ŞI NICI CU SEMNATARUL ACESTUIA! Mai mult, cine mă cunoaşte ştie că nu agreez astfel de "confruntări" şi le prefer pe cele directe, cu argumente. Mai cred, de asemenea, că indiferent de relaţia mea personală cu Doru Dinu Glăvan, Doru a fost şi este un profesionist de excepţie fără de care Reşiţa NU ar fi avut un post de radio de o asemenea anvergură! În ceea ce o priveşte pe Oana, cred că nu am avut dispute majore niciodată, ba mai mult, ne-am "jucat" împreună de-a jurnalismul de prin 1992, cînd Oana era studentă la Relaţii internaţionale la Timişoara! Cu Nina am o relaţie bună şi O CUNOSC PERSONAL! Meritul ei este acela că Jurnal de Caraş-Severin nu a dispărut complet în aceşti ultimi ani de criză profundă prin care trece presa de provincie. Cu Victor Nafiru şi Dan Popoviciu sînt mai mult decît coleg! Cred că anunţatul concurs pentru postul de redactor şef la Radio Reşiţa a încins mai mult decît trebuia minţile unora! Dacă voi alege să particip, e o decizie personală, dar vă informez că NU MI-AM DORIT ŞI NU-MI DORESC acest post. Prefer Afganistanul!

RELAŢIILE CIVIL-MILITARE

Nu, nu e vorba de "relaţii" civil-militare de genul Babiuc-Becali! Dar, brambureala care răzbate din SRR pare fără leac. Totuşi, spunea cineva, ieri, gesturile mici sînt importante. Aşa mi-am adus aminte de "gesturi mici" pe care le-am făcut anii trecuţi. De-a lungul celor şapte ani în care mi-am desfăşurat activitatea în teatrele de operaţii militare din Afganistan şi Iraq, am relatat, de foarte multe ori, despre acţiunile CIMIC ale militarilor români. Deşi dispuneam, la început, în 2002/2003 de o slabă structură CIMIC la nivelul fiecărui batalion dislocat, pe parcursul anilor, experienţa acumulată în teatrele de operaţii a făcut ca ofiţeri din ce în ce mai bine pregătiţi să gestioneze proiecte CIMIC în valoare de milioane de dolari. Un handicap major pentru celulele CIMIC ce acţionează în teatre îl reprezintă lipsa banilor proprii din bugetul României, pentru iniţierea şi demararea unor proiecte stringente care ar putea veni imediat în sprijinul populaţiei locale şi al militarilor desfăşuraţi în diferite arii de responsabilitate. Celebru rămîne, în Iraq, podul peste Eufrat denumit Chis – Duţă, după numele primului şi ultimului ofiţer care au contribuit la finalizarea acestui obiectiv. Podul, din provincia Dhi Qar este un proiect integral românesc executat cu fonduri de la Coaliţia Multinaţională. Am avut şi misiuni comune, dar, mai întîi,
CE ESTE CIMIC?
Cooperarea civil-militară reprezintă o dimensiune a operaţiilor în care politica se derulează la nivel strategic, iar implementarea sa se face la nivelurile operativ şi tactic şi este în responsabilitatea comandantului, care va asigura corelarea acţiunilor militare cu cerinţele autorităţilor militare şi civile abilitate cu materializarea politicii de apărare. Legătura dintre militari şi agenţiile civile trebuie privită ca o formă de colaborare extinsă. Aceasta permite identificarea unor interese comune, previne dublarea eforturilor şi rezolvă lipsurile existente, prin măsurile generale de ripostă. Brigăzile italiene care au deţinut o lungă perioadă de timp controlul militar al provinciei sudice Iraqiene Dhi Qar dispuneau de o structură CIMIC la nivel de companie! Procesul ajută atît partea militară, cît şi agenţiile civile să-şi atingă scopurile finale. Domeniul cooperării civil-militare este larg şi necesită existenţa unei legături strînse între structura privind politica de apărare şi cea juridică. În teatrul de operaţii, cooperarea civil – militară are un rol important, datorită necesităţii obţinerii resurselor locale, acţionării într-un cadru internaţional legal şi facilitării trecerii în final la o conducere civilă.
Cooperarea civil-militară are un rol vital în relaţiile cu necombatanţii pe timpul operaţiilor de tip JOINT multinaţionale, pentru prevenirea sau rezolvarea conflictului. Condiţiile şi presiunile politice impun necesitatea cooperării, care de obicei este mai redusă în timp de pace. CIMIC cuprinde atât specialişti CIMIC, cît şi personal cu mare experienţă militară, care poate explica exigenţele autorităţilor militare organizaţiilor civile şi invers. La nivel strategic, punctele de contact militare şi civile trebuie identificare şi prezentate întregului personal din statul major, pentru a putea permite desfăşurarea consultărilor şi menţinerea legăturii. Trebuie să existe un singur punct de transmitere a consultaţiilor strategice militare legate de CIMIC către teatru, precum şi pentru primirea rapoartelor din teatru. La nivel operativ, în cadrul comandamentului Forţei Întrunite Multinaţionale va fi inclusă o structură pentru CIMIC în J 5 (în cadrul CJTF este CJ-9). La nivel tactic, responsabilitatea executării planului CIMIC revine componentei terestre. Datorită multitudinii organizaţiilor civile în teatrul de operaţii, realizarea libertăţii de mişcare este nemijlocit legată de abilitatea specialiştilor CIMIC în realizarea acestei libertăţi, prin modul în care mediază relaţiile între civili şi militari. Aceşti specialişti stabilesc nevoile populaţiei din zonă, a organizaţiilor civile, a autorităţilor – elemente necesare în realizarea unei planificări riguroase a operaţiilor.
Atribuţiile specifice CIMIC se împart în trei faze:
faza dinaintea operaţunii:
- Planificare: includerea elementelor de specific Cimic în planul de operaţii şi urmărirea implementării acestui specific în toate aspectele planificării. Principalele elemente de specific CIMIC se referă, în principal, la estimări privind:
- aspecte de istorie, politice şi culturale, starea autorităţii şi guvernamentală, servicii şi administraţie publică, economia, nevoile majore ale populaţiei civile, mişcarea (deplasare) populaţiei, prezenţa, mandatul, capacităţile şi intenţiile organizaţiilor internaţionale, organizaţiilor neguvernamentale şi private, mass-media.
- Consilierea comandantului.
- Instrucţie şi educaţia – mai ales a personalului destinat să încadreze posturi CIMIC.
faza din timpul operaţiei – operaţională:
Pe parcursul desfăşurării operaţiei, misiunea de bază este aceea de a asigura cooperarea civil-militară în sprijinul îndeplinirii misiunii de către comandanţi. Pentru a realiza aceasta, trebuie efectuate o serie de activităţi printre care: comunicarea – realizarea unor legături active, schimbul de informaţii, coordonarea, realizarea acordurilor, conducerea unor activităţi CIMIC care să acopere eventualele nevoi sau minusuri în activitatea unor organizaţii internaţionale, estimări.
faza de tranziţie – tranziţională sau post-operaţională:
În această fază se urmăreşte realizarea unui proces lin de transferare a atribuţiilor către autorităţile şi organizaţiile abilitate a activităţilor şi acţiunilor civile pe care le-a îndeplinit pe parcursul operaţiilor. Pe lîngă aceste misiuni şi responsabilităţi pot fi şi altele, determinate de anumite particularităţi ale mediul în care se desfăşoară operaţiile.

CIMIC ÎN TEATRE

Desfăşurarea de forţe şi mijloace CIMIC în teatrul de operaţii ca parte a unui contingent naţional contribuitor la Forţă se face prin intermediul procesului de Generare a Forţei. Aceste forţe vor fi desfăşurate iniţial însoţind formaţiunile de tip mare unitate şi unitate şi vor fi plasate sub controlul CJTF. Avînd în vedere faptul că într-o Operaţie de Răspuns la Criză elementul esenţial va fi întotdeauna tranziţia puterii către autorităţile civile, acest lucru trebuie realizat într-o manieră cît mai lină cu putinţă. La nivelul Ministerului Apărării Naţionale, Comandamentul 2 Operaţional Întrunit este structura de comandă subordonată nemijlocit Statului Major General destinată conducerii acţiunilor militare întrunite de nivel operativ şi are ca misiuni principale: planificarea şi conducerea acţiunilor militare întrunite independent, sau în cadrul unui război de coaliţie/alianţă în orice zonă de pe teritoriul naţional sau în spaţiul de interes strategic al României, exercitarea conducerii operaţionale asupra structurilor militare naţionale aflate în misiuni internaţionale, evaluarea structurilor operaţionalizate, sau în curs de operaţionalizare, prin planificarea şi conducerea exerciţiilor întrunite. Structurile militare naţionale, dislocate în teatrele de operaţii, au fost folosite în general în faza operaţiunilor post-combat, îndeplinind misiuni de protecţia forţei, ripostă antiteroristă (în special căutare - scotocire), misiuni specifice Poliţiei Militare, misiuni de Combat Support (geniu - infrastructuri), misiuni de culegere de informaţii şi participarea la misiuni INFOOPS şi CIMIC. În toate teatrele de operaţii se desfăşoară operaţii informaţionale active, îndreptate spre obţinerea sau menţinerea sprijinului populaţiei civile, cît şi pentru contracararea mijloacelor media ostile. Acestea sînt operaţiile informaţionale (inclusiv media, CIMIC şi psihologice), care au rolul de multiplicator de forţă şi factor de reducere a violenţei, operaţii ce sunt integrate în campanii planificate şi conduse la nivel operativ. Cea mai importantă structură naţională specializată este încă recent înfiinţatul Batalion 1 CIMIC. Operaţionalizarea Batalionului 1 CIMIC are ca obiectiv principal punerea la dispoziţia armatei române a unor structuri şi personal specializat, capabil să asigure consilierea coman-
danţilor în domeniul larg şi complex al relaţiilor civil-militare. în orice teatru de operaţii multinaţionale, misiuni ce se vor axa pe trei direcţii principale:
* urgenţe civile (sprijinul autorităţiilor locale şi populaţiei civile din zonele afectate de calamităţi pe teritoriul naţional – în parteneriat cu IGSU);
* completarea comandamentelor forţelor multinaţionale cu personal CIMIC specializat, capabil să îndeplinească o gamă largă de misiuni specifice;
* participarea cu structuri CIMIC specializate (de la nivel echipă, la nivel companie) în teatre de operaţii multinaţionale.
Misiunile specialiştilor CIMIC derivă din realităţile cîmpului de luptă modern, cu provocări noi şi extrem de complexe care nu pot fi contracarate doar prin operaţii militare propriu-zise. Trista realitate a tuturor teatrelor de operaţii multinaţionale din lume, în care se află dislocaţi militari români, este aceea că, indiferent de ţara din care provin sau de misiunea pe care o au, trupele multinaţionale vor fi întotdeauna privite cu neîncredere sau cu ostilitate şi uneori chiar cu ură de către o parte a populaţiei locale. De aceea, misiunea specialiştilor CIMIC este de a face să crească permanent şi cît mai mult posibil numărul acelora care înţeleg că trupele multinaţionale, în general, şi militarii români, în special, sînt acolo, în ţara lor (fie ea Afganistan, Irak, Bosnia sau Kosovo) pentru a aduce pacea şi stabilitatea, pentru a-i ajuta să păstreze speranţa într-un viitor mai bun.

PROIECTUL „COPII PENTRU COPII”

Proiectul “copii pentru copii” a pornit în 2005 de la ideea lui  Mario Balint. Iniţial a fost vorba de organizarea unui concurs de desene în şcolile din aria de operatii a batalionului românesc de infanterie care acţionează în regiunea oraşului Nasiriya, 812 Şoimii Carpaţilor, comandat de lt.col. Dorin Blaiu, în acel moment. Concursul a avut loc la o şcoală dintr-o mică localitate deşertică din provincia Dhi Qar şi a fost organizat împreună cu celula CIMIC din cadrul B812. Au fost cumpărate blocuri de desen, carioci, creioane colorate şi cîte o jucărie care s-a împărţit fiecărui participant. Primele trei premii au fost recompensate în bani, iar două premii speciale au constat într-o vizită în România. Conducerea Societăţii Române de Radiodifuziune - SRR a aprobat proiectul şi l-a extins şi pentru Afganistan, o altă ţară în care îşi desfăşoară misiunile un important contingent românesc şi unde proiectul a fost coordonat de Cătălin Gomboş. Doi copii din Kabul şi doi copii irakieni din Al-Fudliyah au fost desemnaţi cîştigători ai concursurilor organizate în cele două ţări şi au fost în vacanţă în România, costurile fiind suportate de SRR, iar deplasarea de Ministerul Apărării Naţionale. În paralel, mai mulţi jurnalişti ai radioului public s-au implicat în strîngerea unor jucării pentru copiii iraqieni, jucării donate de elevii români din şcolile din Bucureşti şi din oraşele unde Radiodifuziunea Româna are studiouri teritoriale - Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş, Reşiţa şi Braşov. Deşi valoarea financiară a proiectului nu a fost foarte mare, gestul simbolic al copiilor români, care s-au gîndit la copiii iraqieni este o dovadă că elevii din România înteleg situatia dificilă din Iraq. Cu o aeronavă Hercules C-130 a Forţelor Aeriene Române au fost transportate în Iraq 30 de cutii mari cu jucării. În colaborare cu căpitanul George Duţă - ofiţerul pentru misiuni civil-militare (CIMIC), corespondentul special al SRR Radu Dobriţoiu a împărţit jucăriile în şcolile din aria de responsabilitate a batalionului românesc de infanterie din regiunea oraşului Nassiriya. Pe 19 aprilie 2006, o subunitate din Batalionul 2 Infanterie “Calugăreni” a distribuit 10 dintre cutiile cu jucării la o gradiniţă din localitatea Al-Fudliyah (Sud-Est de Nassiriya). Comandantul Batalionului 2 Călugăreni, maiorul Daniel Petrescu, i-a însoţit pe militari şi a împărţit personal jucării copiilor iraqieni. Pînă la 1 iunie 2006, de ziua copilului, au fost dăruite copiilor iraqieni şi restul de jucării la şcoli şi grădiniţe din aria de operaţii a Batalionului 2 Călugăreni. Proiectul SRR a fost continuat de Ministerul Apărării ca o componentă a misiunilor CIMIC în următoarele 9 luni. De organizarea acestuia s-au ocupat structurile CIMIC ale batalioanelor ce s-au succedat în aria de operaţii, iar de mediatizarea lui, colegul nostrum Septimiu Roman:
O primă tranşă din ajutoarele pentru copiii iraqieni strînse de Asociaţia soţiilor militarilor aflaţi în teatrele de operaţiuni şi  de elevi din Iaşi au ajuns într-un sat din zona de responsabilitate a Batalionului 151 infanterie “Lupii Negri” din Iaşi, dislocat la Tallil, în sudul Iraqului. Din Baza Americana Tallil, transmite Septimiu Roman:
Reporter: În micul sat Al-Djadeih copiii sînt la şcoală; îi pot auzi în timp ce ne apropiem… Sunt 40 de copii între 6 şi 8 ani; urmează două clase – araba (scris/ citit) şi matematica – aici, în sat -  din cele 6 clase cît are şcoala primară -  restul de clase urmînd să le facă în alt sat, la cîţiva kilometri distanţă – îmi spune unul dintre învăţători, Ahmed, mulţumind, în numele copiilor, pentru cadouri:
Ahmed: Mulţumim poporului român, copiilor români pentru jucăriile trimise copiilor noştri… De asemenea, le mulţumim şi militarilor români că ne ajută – e un lucru important pentru noi!...
Reporter: Copiii, aliniaţi cuminţi pe două rînduri, îşi cercetează darurile primite; şi le arată unul altuia aruncînd, din cînd în cînd priviri furişe  către cei doi dascăli… O fetiţă, Mena, a primit o păpuşă, haine de papuşă şi o maşină de spălat de jucărie… Îmi răspunde monosilabic : “Da, îi plac…”; vrea să le transmită ceva copiilor români?  “Da,-  mulţumesc”; ar vrea să vina în vizită în România? “Da – cu voia Domnului” -  evident, abia aşteptînd să… scape de mine.
Se bucură, dar sînt mai… introvertiţi, pentru că nu au exerciţiul comunicării şi pentru că… aşa e firea lor, îmi spune ofiterul CIMIC (responsabil cu relaţia civili-militari)  căpitanul Dan Crişan, explicîndu-mi că au mai fost în acel sat cu două săptămîni în urmă pentru a iniţia două proiecte: unul – vizînd un drum local, al doilea – pentru reconstrucţia şcolii:
Cpt.Dan Crişan: Azi am fost într-un sat pentru a doua oară. Spuneau, acum două săptămîni, că sîntem primii reprezentanţi ai structurilor militare ale Forţei Multinaţionale de coaliţie care le vizitează satul – în sensul că s-au şi oprit la ei. De data aceasta noi am venit şi cu ajutoare. A fost pentru prima dată că s-au bucurat de aşa ceva… Bineînţeles, au fost fericiţi.
Reporter: Sătucul este sărăcăcios, însă oamenii – ospitalieri. Şeicul, la casa căruia sînt descărcate alte daruri – saci întregi cu îmbrăcăminte pentru localnici – apreciază drept foarte bună colaborarea cu militarii români:
Seicul Qateea Djadeih Mohammad: Le mulţumim militarilor români! Ne rugăm pentru ei, pentru că ajută oamenii săraci…
Reporter: Misiunea a fost un succes. O asemenea reuşită presupune o bună planificare – subliniază maiorul Dascălu, explicandu-mi ce înseamnă acest lucru:
Mr.N.Dascalu: …O bună pregătire, în prealabil, a misiunii; commandant de pluton foarte bine pregătit; comandanţi de grupă foarte bine pregătiţi; tehnică – foarte bine pusă la punct; studiul situaţiei locale din zonă şi, bineînţeles, puţin noroc – că, pînă la urmă, fără noroc nu faci nimic!...
Reporter: Misiunea a fost un succes, iar  efortul este colectiv; ceea ce e important e spiritul de echipă – îmi atrage atenţia căpitanul Crişan:
Cpt.D.Crişan: Astăzi am dat nişte ajutoare… A fost partea vizibilă, partea de... fotografie – să-i spunem aşa. Unii avem misiunea de a fi mai în faţă, alţii sînt mai în spate; cei care se… prezintă nu ar putea face nimic dacă în spate nu ar fi protecţia forţei – spiritul de echipă care te îmbărbătează. Pe de altă parte, în spatele acestei scene sînt nenumărate ore de patrulare în care militarii români au mai dat din porţiile lor de mîncare către populaţia civilă din satele prin care au trecut. Cu toţii au făcut ca fenomenul de prietenie dintre reprezentanţii forţelor româneşti de aici şi populaţia locală să fie sincer/.../ Aş fi un mincinos să spun că nu este un sentiment plăcut să faci acest lucru şi să poţi să fii în poziţia de a putea face acest lucru.          

Am redat integral reportajul difuzat de RRA pentru a demonstra importanţa misiunilor CIMIC şi contribuţia lor la stabilitatea situaţiei dintr-o zonă de conflict deosebit de activă şi periculoasă. De asemenea, am demonstrat, prin proiectul iniţiat, că un "gest mic", care nu implică sacrificii financiare – strîngerea de jucării! – poate avea efecte foarte mari la destinaţie şi poate salva vieţi! Încheierea misiunii din Iraq, după şapte ani, cu doar două victime în rîndul militarilor români poate fi şi rezultatul structurilor CIMIC care au acţionat, în toţi aceşti ani, în Iraq. Poate încercăm ceva similar şi la nivelul SRR...

BĂSESCU NU UITĂ ŞI NU IARTĂ!

Generalul locotenent prof. univ. dr. Olimpiodor Antonescu a fost eliberat din funcţia de inspector general al Jandarmeriei Române, în urma controlului efectuat de către Ministerul de Interne, în legătură cu "încadrările" de la Jandarmerie şi este pus la dispoziţia conducerii ministerului de interne pentru că a fost începută urmărirea penală pentru neglijenţă în serviciu. Cu alte cuvinte, cel mai competent inspector general, sau comandant, sau şef (cum vreţi să-i spuneţi!) al Jandarmeriei Române din ultimii 20 de ani (îmi asum această afirmaţie şi am motive să o fac!) a fost demis din funcţie pentru că un secretar de stat din ministerul care păstoreşte arma a facilitat angajarea a 3 handicapaţi care au dat şpagă pentru posturi, deşi "răul cel mai mic" decretase că nu se mai fac angajări din sursă externă. E cusută rău cu aţă albă! Explicaţia acestei decapitări este că preşedintele Traian Băsescu nu a uitat şi nici nu l-a iertat pe Antonescu pentru faptul că jandarmii nu le-au spart nasurile poliţiştilor care au aruncat cu caschetele în curtea "comandantului suprem". Ministrul de atunci, Vasile Blaga, l-a dojenit doar pe general pentru că jandarmii s-au purtat blînd cu protestatarii, dar nu s-a atins de Olimpiodor Antonescu (în foto, la Chişinău, alături de şeful trupelor de Carabinieri!), comandantul singurei structuri militare de menţinere a ordinii publice în România.

Astăzi, fără Antonescu la cîrma jandarmeriei, vor putea fi îndeplinite, probabil, fără cîrtire, ordinele "comandantului suprem" ori de cîte ori cineva îşi va striga în stradă nemulţumirile. Faptul că lunile trecute în România nu s-a ajuns la confruntări violente de stradă ise datorează în cea mai mare parte generalului Olimpiodor Antonescu! Ministrul de interne, Traian Igaş, executantul servil al ordinelor de la Cotroceni, a sesizat recent Parchetul instanţei supreme în legătură cu modul în care Jandarmeria a deblocat 3 posturi de ofiţer şi a organizat concursul pentru ocuparea acestora, motiv pentru care, repet, Antonescu a fost debarcat! Prea seamănă cu cazul Croitoru!

Sînt PENTRU reformarea radicală, STRUCTURALĂ a societăţii româneşti pe care o consider putredă şi bolnavă. Dar, constat că aşa zisele măsuri de reformă sînt, de fapt, atacuri fără precedent la securitatea naţională, înlocuirea competenţei cu sceleraţii, păstrarea pe funcţii a obedienţilor etc. Clasa politică românească este prima care se identifică cu TRINOMUL securităţii: RISC - AMENINŢARE - VULNERABILITATE la adresa securităţii naţionale. Generalul Antonescu ştia aceste lucruri. Şi, şi-a propus ca respectînd ordinele, să "servească" cît mai puţin, dacă se poate, deloc, această clasă de macaci politici. Pentru asta a plătit cu funcţia! Traian Băsescu e liber să ne-o tragă, pe stradă, în toate poziţiile!

MOLDOVA FEDERALĂ???

Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat că Transnistria pare să fie un test de sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate şi a afirmat că Moscova este gata să facă tot ce este posibil pentru rezolvarea problemei transnistrene. Adică, după cum înţeleg eu această declaraţie, Rusia este gata să pună pe masă, la negocierile de avantaje cu Europa, îngustul bandaj care pricinuieşte bătăi de cap în ultimii 20 de ani. Probabil, UE îşi va creşte influenţa în formatul de negocieri, chiar dacă, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. Este de presupus, în actualul context, că viitorul Moldovei, ca "vecinătate apropiată" a UE, va fi federal! La Chişinău, ministrul de externe, Iurie Leancă, a salutat faptul că problema transnistreană a ajuns pe agenda discuţiilor dintre UE şi Rusia. Discuţiile nu sînt noi. Anul trecut, şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova, Konstantin Kosacev, spunea că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. Conflictul transnistrean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu 5-6 ani - susţinea şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova. Aflat la Bruxelles, Konstantin Kosacev a subliniat că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. O declaraţie similară a făcut şi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la o întâlnire cu diplomaţi germani, francezi şi polonezi legată de negocierile în format 5+2 privind conflictul transnistrean.

Vara trecută, experţi din 15 ţări au discutat, timp de două zile, la Chişinău, despre arhitectura de securitate în vecinătatea estică a Uniunii Europene. Dezbaterile, la care am luat parte, au fost cu atît mai interesante cu cît în acele zile, potrivit publicaţiei ruseşti NEZAVISIMAIA GAZETA, Germania condiţionase ratificarea proiectului rusesc al unui nou sistem de securitate europeană de retragerea trupelor din Transnistria!

Transnistria rămîne principala ameninţare de securitate a Republicii Moldova şi principalul obstacol în drumul său spre integrarea europeană. Cu acest enunţ au fost de acord toţi experţii în securitate prezenţi la Chişinău. Cu cît evoluţia economică spre Europa devine mai pronunţată, cu atît devine mai evident faptul că neutralitatea constituţională a ţării este o frînă de mînă în calea eforturilor susţinute ale Chişinăului. Profesorul universitar Dan Dungaciu, fost consilier al preşedintelui Mihai Ghimpu, afirma clar că neutralitatea Republicii Moldova nu a făcut altceva decît să păstreze ţara într-o sferă de influenţă rusă şi să o împiedice să adere la structurile europene. Analiştii moldoveni sînt mai sceptici. Arcadie Barbăroşie spune că în actualul context politic, neutralitatea constituţională nu poate fi pusă în discuţie. "Dacă nu o discutăm acum, poate mîine, cînd va fi evident faptul că dacă doreşte integrarea în structurile europene, Moldova va trebui să devină parte şi a arhitecturii comune de securitate" spunea şi analistul independent Vlad Lupan.

Pentru Republica Moldova o reformă credibilă a sectorului de securitate este obligatorie. În acest context se poate înscrie inclusiv constituirea batalionului mixt româno-moldovenesc, un proiect lansat deja la Bucureşti de către ministrul moldovean al apărării, care ar spori gradul de interoperabilitate a armatei moldovene cu structurile militare europene. Aceasta este şi părerea directorului Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, Iulian Chifu.

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. În acest context, găsirea de soluţii paşnice pentru soluţionarea acestui diferend este o prioritate atît pentru Republica Moldova, dar şi pentru Uniunea Europeană şi Rusia, care doresc relaţii bilaterale solide. Dovada corectitudinii afirmaţiilor mele vine, şi de această dată, de la Berlin: Germania cerea Rusiei să îşi retragă trupele sale din Transnistria şi abia atunci Berlinul va susţine iniţiativa preşedintelui Dmitri Medvedev privind crearea unui nou sistem de securitate europeană, scrie, după cum spuneam la începutul acestui articol, în ediţia din 22 iunie 2010, publicaţia "Nezavisimaia Gazeta", cu referire la surse confidenţiale. Cotidianul moscovit nu suflă o vorbă despre o posibilă înlocuire a trupelor ruseşti cu căşti albastre europene ş aplicarea celor 3 paşi de bază în pregătirea păcii: retragerea şi controlul armelor mici şi mijlocii, unificarea financiară şi controlul frontierelor.

Pînă atunci, în mod tradiţional, pe 2 martie, participanţii la conflictul armat din 1991-1992, în comun cu autorităţile publice centrale şi locale, continuă să organizeze acţiuni de comemorare a eroilor acestui conflict. 29 de mii de persoane au participat la acest conflict, iar 386 de persoane au decedat. Alte 289 de persoane au rămas invalide de gradul I, II şi III în urma rănilor primite.

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

De la încheierea ostilităţilor, zeci de întîlniri, negocieri, discuţii, au avut loc, sute de tratate şi angajamente, toate structurile trans-naţionale importante (ONU, NATO, OSCE, Crucea Roşie, CSI etc) au fost implicate, fără succes, în soluţionarea problemelor acestui spaţiu, o zonă gri, în care foarte multă lume are interese din cele mai diverse. Mii de declaraţii contradictorii au fost înregistrate de către jurnalişti şi sute de manevre militare, provocări, schimbări ale raporturilor de forţă şi influenţe au balansat firav, într-o parte, sau în cealaltă situaţia din regiune. Ca de exemplu, declaraţia liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov, făcută în aprilie 1997 şi redată în cotidianul „Kievskie Vedomosti” - „Noi ardem de dorinţa să ne unim cu Ukraina!” De ce nu ar fi luate în serios declaraţiile liderului separatist, de atunci, aflat în căutarea unui „tutor”, mai ales dacă ne gîndim că o treime din populaţia Transnistriei e formată din ukrainieni? Sau era, la momentul acela, o propunere voalată din partea Moscovei, de cedare a Transnistriei contra Sevastopol unde ancorează flota rusă la Marea Neagră...Cert este că de la acea declaraţie, Kievul începe să aibă un rol tot mai activ în încercarea de soluţionare a diferendului.

De 18 ani, situaţia a rămas aceeaşi. În pofida dezbaterilor şi conferinţelor OSCE, a devenit evident că Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria. Strategia politică de ocolire a deciziei OSCE s-a bazat cu precădere pe liderii comunişti de la Chişinău.
Nedorind executarea reală a acestui angajament, Federaţia Rusă şi-a asigurat o conducere politică în Republica Moldova, care să-i asigure legalizarea prezenţei militare în Moldova. Vladimir Voronin a fost garantul ducerii la îndeplinire a unui proiect rusesc în care, sub pretextul soluţionării conflictului transnistrean, Republica Moldova ar deveni un fel de „stat comun”, o confederaţie cu doi membri (Chişinău, Tiraspol), sau chiar trei (dacă se adaugă şi Comratul) subiecţi egali în drepturi. Au fost elaborate diverse mecanisme de garantare a înţelegerilor dintre Chişinău şi Tiraspol care fixau rolul Moscovei şi calitatea de arbitru în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost pretextul constituirii „mecanismului de garantare”. Căderea comuniştilor la Chişinău şi amplasarea elementelor scutului anti-rachetă în România reîncălzesc conflictul îngheţat de pe Nistru. Provocările, declaraţiile belicoase ale lui Smirnov, isteria panicardă a comuniştilor de la Chişinău şi problemele economice şi sociale cu care se confruntă actualii lideri moldoveni, fac ca problema transnistreană, deşi declarată „prioritate naţională” să rămînă în amorţire. Nu este exclus ca statutul de „gaură neagră” al acestui teritoriu să alimenteze, încă, interesele directe ale unor grupuri interesate în păstrarea incertitudinilor, în întregul spaţiu de negociere (Moldova, Ucraina, Rusia, Uniunea Europeană).

Ce este Transnistria şi de ce este ea atît de disputată?

Transnistria este o regiune geografică din Republica Moldova, situată pe malul stîng al rîului Nistru. Numele de Transnistria desemnează aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, regiune separatistă aflată de jure în componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale Republicii Moldoveneşti Nistrene controlează teritoriul Republicii Moldova aflate la est de rîul Nistru, cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două comune la vest de Nistru. Regiunea are o populaţie majoritar slavă, care se teme de reunificarea cu România.
Populaţia regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori. La recensămîntul din 2004, procentele de populaţie în fîşie arătau astfel: moldoveni (români): 32%; ucrainieni: 29%; ruşi: 30%; bulgari, găgăuzi, evrei, germani, belaruşi, polonezi şi alţii: 8%. Transnistria are 147 localităţi dintre care 1 municipiu, 9 oraşe, 69 comune şi 68 sate. Suprafaţa regiunii este de 3362,33 km², iar PIB-ul este de 1,182 miliarde USD, adică 3.030USD pe cap de locuitor.

Rolul militar al regiunii transnistrene este, în general, mult diminuat, faţă de 1992, cînd unităţile ruseşti din Transnistria reprezentau capul de pod al Rusiei spre Balcani. Multă tehnică militară a fost retrasă, multă a dispărut. Un singur exemplu - protocolul şedinţei de lucru al experţilor ministerelor Apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, cu privire la aspectul tehnic al retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, din 27 aprilie 1994, a determinat volumul total de vagoane/platforme necesare pentru această operaţiune de amploare- 11.233 unităţi (inclusiv 1485 vagoane pentru retragerea muniţiilor). După şase ani, în cadrul Summit-ului de la Viena, din iulie 2000, reprezentantul Federaţiei Ruse a declarat oficial că pentru retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova sunt necesare 3000 vagoane grupate în 177 transporturi militare. Rezultă că între timp, din 1994 pînă în 2000, au dispărut 7000 de vagoane.

În ceea ce priveşte trupele, evaluările arată că potenţialul forţelor militare din Transnistria este identic cu cel din 1992, operîndu-se doar schimbări de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unităţilor transnistrene, precum şi a tehnicii din dotare la înzestrarea acestora. Ca să nu fie nici un dubiu, astăzi, în caz de necesitate, autorităţile Transnistriei sunt apte să pună sub arme peste 20 mii de oameni, la care se mai pot adăuga şi 7-8 000 de membri ai unităţilor de cazaci din Rusia. „Ministerul Apărării" de la Tiraspol dispune de tancuri T-64 - 18 bucăţi; TAB (diferite tipuri) - 69 bucăţi. tunuri "Gaubits-122" – 18; tunuri 85mm – 12; "Alazan" – 3; lansatoare de mine – 69. Aviaţia include: 6 elicoptere MI-8T, 2 - MI-2, un avion AN-26, 2 - AN-2, două - IAK-18. Elicopterele MI-8T sînt dotate cu lansatoare de rachete.

În ceea ce priveşte „importanţa” economică, principalele uzine de interes sînt:

Uzina mecanică din Bender
Produce în serie, din anul 1995, sisteme de lansare a proiectilelor reactive cu 20 de ţevi (montate pe caroserii de automobile); aruncătoare de grenade antitanc pe afet (din anul 1995); aruncătoare de mine (de calibrul 82-mm, 120-mm, din anul 1996); aruncătoare de grenade antitanc portative (din anul 1996); pistoale de calibrul 5,45 mm; instalaţii de lansare a proiectilelor reactive de tip „Grad".

Uzina metalurgică din Rîbniţa şi cele afiliate
Din 1997, a fost începută producerea aruncătoarelor de mine de calibrul 82-mm. Testarea primelor aruncătoare şi tragerile de control au fost efectuate la 17 mai 1997. Tot în 1997, la uzină a fost produs primul lot experimental (100) de mine antipersonal în carcasă de lemn. Ulterior s-a trecut şi la producerea minelor antitanc.

Uzina de pompe
Produce aruncătoare de grenade antipersonal (cu fixare sub ţeavă) GP-25 de calibrul 40-mm.

Uzina “Electromas” (Tiraspol)
Produce în serie: - pistoale mitralieră de 9-mm, pistoale Macarov de 9-mm, pistoale de 5,45-mm, arme de vânătoare şi arme de luptă speciale fabricate în baza acestora. Partenerii principali sunt agenţi economici din Europa occidentală.

Nerecunoscută pe plan internaţional, enclava separatistă s-a înarmat pînă în dinţi şi a devenit o placă turnantă pentru traficul ilegal de arme către Abhazia, Cecenia, fosta Yugoslavie, Orientul Mijlociu, unele regiuni de pe continentul african. După cum am descris anterior, sursa acestui trafic cu arme o reprezintă atît arsenalul militar al Armatei a 14-a, cît şi uzinele care produc lansatoare pentru „Ciornaia Akula”, KA-50.