Personal, sînt un
tip principial, conservator şi independent. Am idei puţine şi
fixe! Acestea sînt "păcatele" mele, pe care le duc în
spate şi de care nu mă dezic! Anul acesta, trei aniversări
importante se derulează în "spaţiul meu de confort": 100
de ani de la Marea Unire - aniversare care mă înspăimîntă!, 90
de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Radiodifuziune -
care mă emoţionează, şi 30 de ani de cînd zi de zi, cu stiloul
în mînă, îmi cîştig existenţa ca jurnalist. Dintre aceştia,
în 2018, probabil 15 ani sînt trudiţi în Radio România
Actualităţi, cea mai importantă instituţie media din România, o
adevărată "stea polară" a jurnalismului. În scrierile
mele mi-am expus public nemulţumirile legate de administraţie şi
aparatcikii care o slugăresc! OAMENI apropiaţi mie, care lucrau cu
NEBILET-ul pe masă, s-au simţit loviţi direct nu de vreo “deviaţie
comportamentală”, ci de o lipsă de comunicare sau, poate, de
orgolii.
Pentru cei 30 de ani de jurnalism, fără sinecuri în relaţiile publice de partid, fără alte instituţii, trebuie să mulţumesc, de cîte ori am ocazia, unor Oameni, pe care îi consider, într-un fel, "creatorii" mei, oameni care şi-au pus amprenta, în decursul timpului, asupra mea şi m-au influenţat, OAMENI care vor rămîne în sufletul meu, indiferent de reacţii şi de care NU MĂ VOI DEZICE NICIODATĂ, chiar dacă unii au găsit de cuviinţă să se îndepărteze! Îi voi numi, chiar dacă foarte mulţi sînt astăzi "decăzuţi" şi este un păcat să vorbeşti despre ei: Timotei Jurjica, Gheorghe Jurma şi Petru Buzzi, ziarişti comunişti de un profesionalism pe care astăzi nu-l mai întîlneşti, Nicolae Pârvu, Bogdan Herzog şi Mihai Anghel, datorită cărora am rămas ataşat radioului, Dan Preda, Nicu Popescu şi Dragoş Şeuleanu, în mandatul căruia RRA a avut cea mai pozitivă expunere internaţională din istoria instituţiei! Un loc aparte în sufletul meu au: Nicolae Irimia, Dorin Corpade, Ştefan Daraban şi Cristina Dumitrescu. Nimeni nu-i poate lua locul lui Septimiu Roman!
Pentru cei 30 de ani de jurnalism, fără sinecuri în relaţiile publice de partid, fără alte instituţii, trebuie să mulţumesc, de cîte ori am ocazia, unor Oameni, pe care îi consider, într-un fel, "creatorii" mei, oameni care şi-au pus amprenta, în decursul timpului, asupra mea şi m-au influenţat, OAMENI care vor rămîne în sufletul meu, indiferent de reacţii şi de care NU MĂ VOI DEZICE NICIODATĂ, chiar dacă unii au găsit de cuviinţă să se îndepărteze! Îi voi numi, chiar dacă foarte mulţi sînt astăzi "decăzuţi" şi este un păcat să vorbeşti despre ei: Timotei Jurjica, Gheorghe Jurma şi Petru Buzzi, ziarişti comunişti de un profesionalism pe care astăzi nu-l mai întîlneşti, Nicolae Pârvu, Bogdan Herzog şi Mihai Anghel, datorită cărora am rămas ataşat radioului, Dan Preda, Nicu Popescu şi Dragoş Şeuleanu, în mandatul căruia RRA a avut cea mai pozitivă expunere internaţională din istoria instituţiei! Un loc aparte în sufletul meu au: Nicolae Irimia, Dorin Corpade, Ştefan Daraban şi Cristina Dumitrescu. Nimeni nu-i poate lua locul lui Septimiu Roman!
Cum nu mă voi
dezice niciodată de prietenia lui Sorin Frunzăverde!
Aceştia sînt oamenii pe care îi pomenesc ori de cîte ori îmi amintesc de cei 30 de ani de carieră jurnalistică. Şi îi pomenesc chiar dacă nu este "politic corect" să vorbesc despre ei! Pentru că părinţii şi copiii nu ţi-i renegi niciodată! Ticăloasă mi s-a părut mereu pilda biblică a uciderii fiului, în care Avraam / Ibrahim este conform iudaismului, creștinismului și islamului, un model de credincios pentru disponibilitatea lui de a-și omorî fiul Isaac (musulmanii cred că a fost Ishmael) pentru că așa i-a spus Dumnezeu! Nu trebuie să ucizi pe nimeni pentru a-ţi dovedi ataşamentul. Iar dacă uciderea include oameni apropiaţi, fie şi colateral, este o ticăloşie fără margini şi eu, personal, refuz să merg mai departe! Ce rost are Raiul dacă nu e locuit de suflete frumoase?
Aceştia sînt oamenii pe care îi pomenesc ori de cîte ori îmi amintesc de cei 30 de ani de carieră jurnalistică. Şi îi pomenesc chiar dacă nu este "politic corect" să vorbesc despre ei! Pentru că părinţii şi copiii nu ţi-i renegi niciodată! Ticăloasă mi s-a părut mereu pilda biblică a uciderii fiului, în care Avraam / Ibrahim este conform iudaismului, creștinismului și islamului, un model de credincios pentru disponibilitatea lui de a-și omorî fiul Isaac (musulmanii cred că a fost Ishmael) pentru că așa i-a spus Dumnezeu! Nu trebuie să ucizi pe nimeni pentru a-ţi dovedi ataşamentul. Iar dacă uciderea include oameni apropiaţi, fie şi colateral, este o ticăloşie fără margini şi eu, personal, refuz să merg mai departe! Ce rost are Raiul dacă nu e locuit de suflete frumoase?
