RADIO ROMÂNIA POATE FI ÎN AVANGARDA COMUNICĂRII ÎN SITUAŢII EXCEPŢIONALE

 

În ultimii ani, Radio România Actualităţi s-a dovedit principalul canal de informare a publicului în situaţii excepţionale şi de urgenţă. Informaţii corecte, în slujba cetăţeanului, verificate şi corecte, transmise fără panică şi crize de isterie. Pandemia a demonstrat acest lucru!

Odată cu izbucnirea conflictelor din Afghanistan şi Iraq, la nivelul postului s-a creat un nucleu de corespondenţi de război care au transmis, timp de 17 ani, ştiri şi reportaje din locurile cele mai fierbinţi ale planetei. Pentru profesionalismul de care a dat dovadă, pentru corectitudinea informaţiei transmise şi pentru suportul mediatic oferit, nucleul amintit a fost distins cu Medalia de Onoare a Marelui Stat Major General al Armatei.

În anul 2006, s-a format un nou grup, de reporteri speciali, care să acopere situaţiile de urgenţă la nivel naţional. Acest grup a fost prezent în ultimii ani, la toate marile inundaţii care au avut loc pe teritoriul României, chiar pe aliniamentul stîng al Prutului, în satele inundate din Republica Moldova, alături de echipele de salvatori şi Armata Naţională, dar şi alături de detaşamentele româneşti care au intervenit pentru salvarea de vieţi, animale şi bunuri din raioanele Hînceşti şi Cantemir şi la consolidarea de diguri. Ambiţia acestui grup este înfiinţarea oficială, la nivelul structurii radioului public a unei "Forţe de Reacţie Rapidă" în situaţii excepţionale, în parteneriat direct cu IGSU, parteneriat dorit şi de aceştia.

Scopurile anunţate ale acestui QRF mediatic sînt trei: creşterea vitezei de intervenţie la dezastre a reporterilor speciali ai RRA, contracararea mediatică - prin utilizarea jurnalismului multimedia! - a avalanşei de ştiri senzaţionale şi negative promovate de televiziunile de ştiri în cazul situaţiilor de urgenţă, precum şi obţinerea unui spaţiu de emisie în grila de programe pentru o emisiune permanentă de informare şi educare a publicului larg pentru situaţii de urgenţă, precum şi formarea şi promovarea culturii de securitate la nivelul ascultătorului de radio şi utilizatorului de internet.

Într-o lume tot mai tensionată şi plină de situaţii neprevăzute care dau vieţile peste cap, Noul Consiliu de Administraţie al SRR s-ar putea apleca asupra acestui proiect!

Corespondenţii de criză sînt cei care plătesc un preţ mare pentru ca publicul să poată fi informat corect. Mii dintre colegii noştri şi-au pierdut viaţa în ultimii 30 de ani. Aşa stînd lucrurile, corespondenţii depun eforturi de a se profesionaliza, de a dobîndi competenţe în materie de securitate şi apărare, iar conducerea mass-media internaţionale, marile organizaţii de jurnalişti, Institutul Internaţional pentru Protecţia Jurnaliştilor, au elaborat proceduri pentru a asigura securitatea jurnaliştilor trimişi în medii ostile, în măsura în care este posibil, au facilitat accesul la cursuri şi traininguri de specialitate, au achiziţionat materiale de siguranţă pentru reporteri, de la veste de protecţie, la balize de semnalizare şi maşini blindate. În jurul acestei nevoi, s-a dezvoltat o adevărată mică industrie: firme, sau ong-uri specializate în traininguri focusate pentru jurnalişti, firme de pază şi protecţie pentru jurnalişti, maşini şi convoaie de presă, firme sau ateliere care confecţionează maşini blindate, firme şi ateliere care confecţionează veste anti-glonţ şi căşti de protecţie pentru jurnalişti, companii care comercializează aceste protecţii! Responsabilitatea aparţine, însă conducerilor organizaţiilor de media. BBC a întocmit cel mai complet îndrumar pentru astfel de misiuni, preluat şi îmbunătăţit de toate marile corporaţii de media din lume. Acesta conţine observaţii de bun simţ, trecute, de-a lungul multor ani de experienţă proprie în „caietele cu lecţii învăţate”. Este clar că activitatea de reporter, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război. Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate.

Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!

 

FRICA ŞI MEDIA PUBLICE DE AZI

 

Astăzi, mi-am propus să vorbesc despre frică şi media publice, radioul şi televiziunea. Nu ştiu dacă va interesa pe cineva, cu atît mai puţin pe şefii noştri, dar eu îmi voi re-alimenta orgoliul de a putea vorbi calm despre frică! Pentru că, după toate cele trăite şi văzute în ultimul an, în media publice din România, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecăruia dintre noi: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”!

Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar.

România este un mediu propice propagării zvonurilor. Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală.

Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul jurnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”. Este, însă, mult mai comod şi mai spectaculos să scrii o ştire despre chiloţii vînzătoarei din colţ, decît despre promovarea culturii de securitate.În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească. 

Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Radio România Actualităţi ar putea fi una dintre extrem de puţinele instituţii de media din ţară care ar putea investi în crearea unui „corp propriu” de „afgani arabi”, jurnalişti de criză, de reportaj şi anchetă, cu atitudine şi echidistanţă!

Radioul public (SRR) este singurul care acoperă complet întregul teritoriu al României şi este de importanţă strategică, dată fiind transmisia prin relee şi în mai multe lungimi de undă. Dar, ce ne facem că vine peste noi digitalizarea care răspunde direct noilor tendinţe de ascultare din piaţă! Un serviciu public media joaca un rol important in discursul democratic în toate ţările europene şi reflectă maturitatea democraţiei. Strada îşi caută vocea, îşi încearcă forţele, caută să recupereze mesajul critic după decenii de somnolenţă. Piaţa informaţiei de interes public de la noi este în criză şi asistăm la o degradare a informaţiilor din spaţiul public sufocat de propagandă şi PR.

Editorii se bucură de suficientă independenţă numai atîta timp cît protejează interesele managerilor lor, unii obscuri şi instalaţi în funcţii pe alte criterii decît cele profesionale, şi ale partenerilor acestora. Mai multă audienţă nu înseamnă tabloidizare! Lipsa resurselor financiare pentru jurnalismul de investigaţie însă, reduce sever independenţa posturilor publice. Publicistic vorbind. Administrativ, concursurile pentru ocuparea posturilor cheie sînt, uneori amînate cît de mult posibil, pentru că o persoană cu o poziţie interimară este mai uşor de controlat. Cu toate acestea, simpla înlocuire a conducerii, fără adoptarea unei noi legi privind serviciile publice de radio şi televiziune, nu va aduce îmbunătăţiri majore. Din dorinţa de a face audienţă şi de a concura cu posturile private, în detrimentul serviciului public, din decizie managerială s-a pus toată publicistica produsă de media publică – mă refer la documentar, reportaj, investigaţii, emisiuni informative – pe plan secundar. Asta e o problemă pentru că publicul te votează pentru content şi nu pentru cum ştii tu să pupi dosul superiorilor pentru obţinerea de buget.

În pofida Statutului Jurnalistului din cele două instituţii publice şi a contractelor colective de muncă care garantează drepturile angajaţilor, profesionişti respectaţi au fost eliminaţi pentru ca au refuzat să cedeze presiunilor de tot felul la care au fost supuşi în interior. Atmosfera s-a deteriorat grav. Acest mediu degradat, caracterizat de suspiciune, tensiuni şi teamă este una dintre “realizările” politice şi sindicale din media publice. Frica(de reformă?) păzeşte bostănăria!

SĂ SPUNEM LUCRURILOR PE NUME

 

Radioul şi Televiziunea publice se află într-o situaţie fără precedent. Mii de profesionişti oneşti, aflaţi în slujba publicului se află în pericol de a nu-şi primi salariile. Asta nu pentru că nu ar exista bani în cele două bugete, ci pentru simplul fapt că nu are cine să semneze pentru ei. Cele două instituţii nu au conducător! Cele două instituţii, de importanţă deosebită pentru siguranţa naţională au fost abandonate. Pentru rezolvarea acestei situaţii ar pute fi convocat (în extremis!) un CSAT! Dar, cine să-l convoace? Cine a convocat un CSAT pentru pandemie? Tot la fel va fi şi cu SRR şi SRTV!

Vina o poartă clasa politică conducătoare care timp de mai multe luni a interpretat un balet greţos cu funcţiile de conducere în cele două instituţii, prelungind interimatele la nesfîrşit. Amestecul politicului în instituţiile media de stat, timp de zeci de ani, a dus şi la apariţia sinecurilor şi obedienţei, la conservarea cu orice preţ a privilegiilor unora, la sindicate mediocre şi trufaşe care au mimat ani de zile lupta sindicală pînă la “rezolvarea” unor salarii de mizerie la marea majoritate a angajaţilor. Acest amestec instituţional nu se mai poate opune, nu mai poate fi o voce de luat în seamă în dialogul cu politicienii şi acceptă orice mojicie venită de sus în jos.

Sindicatele au mimat lupta. Opoziţia faţă de puterea politică a fost mimată prost, atunci cînd nu a lipsit cu desăvîrşire, posturile teritoriale s-au întrecut în PR politic şi administrativ, abandonînd jurnalismul. În aceste condiţii, politicienii ne-au călcat pe gît cum au ştiut mai bine! Este un fel de război de tatonare între mass-media de stat şi politicieni. Ei se prefac că sînt preocupaţi, noi, ca instituţii, ne prefacem că vrem să evoluăm. Nu, nu vrem! Pentru că transformarea şi evoluţia pot însemna, de cele mai multe ori, Revoluţie!

Jurnaliştii oneşti nu au timp de propria persoană şi de propriile interese. De-a lungul timpului, între profesionişti s-au strecurat şi curve, hoţi, profitori şi escroci care aveau nevoie de statut social şi şi-au asociat numele cu instituţiile publice. Ei sînt acum deosebit de vocali, pentru că duc acasă salarii de două-trei ori mai mari decît un realizator onest şi profesionist. Umilinţa şi bătaia de joc a politicienilor faţă de instituţiile noastre l-i se datorează în foarte mare măsură. Alături de claunii ăştia din viaţa noastră politică, ei sînt cei care nu doresc reforma instituţiilor media de stat. Ei sînt cei care stau ascunşi, sau urlă din toţi bojocii în numele salariaţilor, cu gîndul la bancomat! Ei sînt cei care acceptă fără să riposteze tot simulacrul de modificare a Legii 41. Cred că ar trebui ca profesioniştii adevăraţi, cu experienţă să propună propriul NOSTRU proiect de lege. Şi să ne batem să-l obţinem! Putem pune o presiune incredibil de mare pe clasa politică prin propriile noastre mijloace! Dacă ne dorim!

Eu nu sînt parte din nici un sindicat. M-am retras în urmă cu mulţi ani cînd am constatat că sindicatul în care am aterizat nu era decît un grup de interese pur personale, condus de nişte profitori şi oportunişti (Dar, există manageri care sînt membri de sindicat!). Nu deţin nici un privilegiu. Nu am salariu de merit. Am deţinut pentru doi ani şi jumătate o funcţie de redactor şef cu delegaţie, care mi-a deschis ochii larg, dar nu mi-a închis gura. Nu pot să accept să mă prefac că nu se întîmplă nimic doar pentru a nu expune public instituţia în care lucrez! Cum nu sînt deacord cu simulacrul de protest de astăzi, cu pahare cu apă rece, ascunşi pe străduţe lăturalnice. E doar un mijloc de a bifa o acţiune care să justifice “lupta sindicală” şi trebuie să fii extrem de conectat la problemă să bagi de seamă astfel de glume. În ultima videoconferinţă, Liviu Popescu a rostit nişte adevăruri. Mulţi l-au luat în “balon” pentru că au convingerea fermă că nimic, dar nimic nu se va schimba!

Dar, probabil, nu a ajuns cuţitul la osul profesioniştilor oneşti…