UN NOU FRONT JIHADIST

Am spus şi am scris de mai multe ori că jihadul se află, deja, la a doua generaţie de mujahedini! Dacă nu a treia! Născuţi şi crescuţi pentru a înfrînge armata sovietică în Afganistan, jihadul s-a răspîndit în întreaga lume musulmană şi în comunităţile acesteia din occident. După obţinerea victoriei, „arabii afgani” au putut fi reîntîlniţi în Bosnia, Kosovo, Cecenia sau Iraq, „exportînd” cu succes jihadul şi propăvăduind „Noul Califat”. Jihadul a devenit un ţel în viaţă, iar mujahedinul un mod de viaţă. Studiile arată că mujahedinii sînt la a treia generaţie, luptători crescuţi şi educaţi în spiritul jihadului. În contextul extinderii, Somalia ar fi pe cale să devină un nou front al Jihadului mondial, iar semnalele alarmante în acest sens se înmulţesc, avertizează diverşi experţi politici şi militari, reamintind că zona Cornului Africii era în anii '90 un teren dificil de cucerit de către Al-Qaida, se afirmă într-un amplu comentariu transmis vineri de AFP. „Influenţa Al-Qaida sporeşte în Somalia”, ţară care ar putea deveni în curînd „un nou Afganistan”, a avertizat la sfîrşitul lunii trecute comisarul european pentru dezvoltare Karel de Gucht. Aflat în vizită la Londra, premierul somalez Omar Abdirashid Sharmarke a apreciat că ţara sa a devenit un „refugiu” pentru combatanţii islamişti. „Se antrenează şi pregătesc operaţiuni împotriva proprietăţilor noastre. Somalia le serveşte drept loc ideal pentru a se regrupa şi relansa”, a explica în cursul acestei săptămîni premierul somalez.
Influenţa Al-Qaida este într-o incontestabilă ascensiune în Somalia, existînd riscul „internaţionalizării” conflictului local, apreciază într-un recent raport şi Institutul pentru strategii politice din Australia. Organizaţia remarcă „o tendinţă de transformare a teritoriului somalez în teatru de luptă al Jihadului”, în timp ce insurgenţi islamişti shebab, care luptă împotriva guvernului de tranziţie somalez, au depus jurămînt de credinţă reţelei teroriste conduse de Osama Ben Laden. Sute de voluntari străini luptă alături de shebabi utilizând metode testate deja în Iraq: atentate sinucigaşe şi atacuri cu dispozitive capcană.
Ben Laden, care de la începutul acestui an a consacrat trei mesaje Somaliei, a declarat că intenţionează să transforme această ţară într-un nou front al Jihadului împotriva Occidentului. Al-Qaida nu a reuşit să se implaneze în Somalia, în anii 1993 sau 1994, pentru a coagula lupta islamiştilor locali împotriva Căştilor albastre desfăşurate în regiune. „Deşi a reprezentat un obstacol pentru organizaţiile occidentale, aparenta anarhie care domneşte în Somalia, despre care mulţi susţin că serveşte intereselor Al-Qaida, s-a dovedit un obstacol în calea implantării organziaţiei teroriste în regiune”, menţionează un raport al Centrului pentru combaterea terorismului, al academiei militare americane West Point. Aceste condiţii „impun constrîngeri şi pericole” atît pentru organizaţiile neguvernamentale umanitare, cît şi pentru „celuele teroriste”. Teritoriul somalez a fost utilizat de către Al-Qaida „drept un loc de trecere şi de refugiu temporar”, „izolarea şi asprimea acestei ţări fiind un obstacol în calea creării unui avanpost sigur” al reţelei în zonă, insistă CTC.
După refugiul în statul vecin Sudan între 1991 şi 1996, Al-Qaida s-a confruntat în Cornul Africii cu „mari probleme financiare şi logistice”, rezumă Jean Pierre Filiu, profesor de ştiinţe politice în Franţa, autor al cărţii „Neuf vies d'al-Qaida”,editată de Fayard. Misiunea combatanţilor islamişti s-a lovit de „naţionalismul voluntarilor xenofobi din miliţiile somaleze” şi a „scos la lumină greutăţile întîmpinate de Al-Qaida în a se grefa într-un mediu nearab”, conform aceleiaşi surse.
Somalia contemporană „este lipsită de guvern, dar nu este neguvernată”: ostilitatea clanurilor tradiţionale şi puterile locale au afectat semnificativ sarcina Al-Qaida, în interiorul unei societăţi pastorale, în mod tradiţional greu de mobilizat, subliniază studiul West Point. „Contextul somalez a avut tendinţa generală de a inhiba şi constrînge progresul Islamului radical”. „Islamul local este în mod tradiţional moderat, fiind puternic influenţat de sufism, curent musulman cu caracter anticlerical şi ascetic, în timp de wahabismul, mişcare politico-religioasă musulmană din Arabia Saudită, avînd ca scop restaurarea Islamismului în puritatea sa originală, practicat în Peninsula Arabică şi revendicat de shebabi, motorul Al Qaida, este considerat diferit de cultura locală”.
În schimb, noi factori - refugiul societăţii, urbanizarea rapidă şi cei 18 ani de război civil - au condus societatea somaleză la radicalizare, făcînd-o vulnerabilă la retorica bombastică a Al-Qaida, conchide AFP. Şi, aş adăuga eu, prezenţa piraţilor somalezi şi un interses sporit pentru rezervele de petrol şi gaz din sudul ţării încep să transforme interesul pentru, cîndva, „Văgăuna lui Aidid”!

Marian Lupu, urmează să se întîlnească, astăzi, la Moscova, cu conducerea formaţiunii Rusia Unită

Preşedintele Partidului Democrat, Marian Lupu, începe astăzi o vizită de lucru la Moscova, la invitaţia partidului rus de guvernământ Edinaia Rossia. Potrivit informaţiilor, Lupu urmează să discute cu conducerea partidului Edinaia Rossia, printre care preşedintele parlamentului, Boris Grîzlov, şi preşedintele Comitetului pentru politică externă a Dumei de Stat, Dmitri Cosacev. Marian Lupu spune că a fost invitat de partidul puterii, condus de Vladimir Putin, şi că prezidenţialele din Moldova ar putea fi pe agenda discuţiilor.
Marian Lupu: Mi-ar fi foarte greu să vă spun cum un asemenea subiect ar fi evitat din paleta subiectelor de discuţie...
Reporter: Ieri şi preşedintele Partidului Comuniştilor, Vladimir Voronin, s-a aflat pentru câteva ore în capitala Rusiei. Nu există informaţii referitoare la întâlnirile avute de fostul preşedinte moldovean. Întrebat dacă cele două vizite fulger la Moscova sunt întâmplătoare sau au vreo legătură între ele, Marian Lupu a răspuns:
Marian Lupu: La această întrebare voi fi în capacitate să ofer un răspuns la întoarcere, din momentul în care vor fi deja bine cunoscute subiectele ce vor fi puse în discuţie în cadrul vizitei pe care o voi întreprinde eu.
În Parlamentul de la Chişinău a fost introdus proiectul care modifică legea alegerii preşedintelui. Documentul, care a fost votat vineri, va permite o singură candidatură pentru această funcţie. Deocamdată însă, în Republica Moldova, criza politică legată de alegerea unui nou preşedinte pare să nu-şi găsească un final acceptabil pentru toate părţile implicate. Se vehiculează în consecinţă ideea inevitabilităţii alegerilor anticipate anul viitor. Comuniştii îşi condiţionează votul pentru un nou şef al statului de alegerea unui candidat care să nu fie propus de Alianţa pentru Integrare Europeană. Candidatul democrat la funcţia supremă în stat, Marian Lupu, el însuşi plecat de la comunişti, a încercat să-l convingă pe liderul comunist Vladimir Voronin că este nevoie să fie ales un preşedinte pentru a fi deblocată criza politică. Între timp, Statele Unite au transmis un nou mesaj de susţinere a guvernului pro-occidental de la Chişinău.
Reporter: Preşedintele Partidului Democrat din Moldova, Marian Lupu, respinge zvonurile despre formarea unei coaliţii cu Partidul Comuniştilor. El a confirmat că a avut o întrevedere cu preşedintele comuniştilor, Vladimir Voronin. În ultimele zile, la Chişinău se vorbea de faptul că Partidul Comuniştilor nu-l va vota niciodată pe Marian Lupu în funcţia de preşedinte al ţării, fiind considerat un trădător care a părăsit PCRM pentru a se alia cu forţele de dreapta. Marian Lupu însă respinge categoric o altă variantă de candidatură pentru forul suprem în stat. Dacă şeful statului propus de Alianţa pentru Integrare Europeană nu va fi ales cu participarea comuniştilor, în Moldova vor avea loc alegeri anticipate, nu mai devreme însă de 16 iunie 2010, adică după un an de la precedentele alegeri anticipate.
Marian Lupu: Dacă asta va fi situaţia şi PCRM nu va accepta să voteze pentru candidatura propusă şi în acest context va fi determinată situaţia alegerilor anticipate, ce pot să spun? Este o decizie asumată, este o decizie cu responsabilitate, la fel asumată. Ar însemna că de fapt toată ţara, dar şi toată clasa politică va trebui să meargă pe calea acestor consecinţe economice, sociale, politice.
Reporter: Patru partide necomuniste au format Alianţa pentru Integrare Europeană, care a preluat conducerea Republicii Moldova după opt ani de guvernare comunistă. Alianţa, însă, nu deţine suficiente voturi pentru a-l alege pe preşedintele ţării, procedură pentru care mai sunt necesare opt voturi din partea Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.

Mega atentat la Baghdad

Peste 100 de morţi şi aproape 700 de răniţi, aproape 1000 de oameni loviţi de manifestări de violenţă extremă! Colosal şi sinistru! Spectaculos şi înfricoşător!
Bilanţul morţilor în urma dublului atentat care a avut loc duminică dimineaţa la Bagdad a crescut la 136, au anunţat oficiali din cadrul instituţiilor medicale şi de securitate din Iraq, citaţi de agenţia Associated Press.
Exploziile - notează sursa citată - au avut loc la un interval de mai puţin de un minut una de alta, în locuri de parcare din apropierea Ministerului iraqian al Justiţiei şi a sediului administraţiei provinciale a Bagdadului.
În urma exploziilor, aproximativ 600 de persoane au fost rănite.

DIN NOU DESPRE BLACKWATER

AFGANISTAN: ZĂPADĂ ŞI PREŞEDINŢI!

După ce preşedintele Hamid Karzai a acceptat organizarea unui al doilea tur de scrutin prezidenţial, în 7 noiembrie, mulţi analişti occidentali se îndoiesc că aceste alegeri vor avea loc, printre altele şi din cauza instalării teribilei ierni afgane. Hamid Karzai a cedat cu greu puternicelor presiuni internaţionale de a recunoaşte concluziile celor două comisii electorale naţionale, care au anulat aproape un milion de voturi în favoarea sa. Preşedintelui afgan i-au rămas 49,67% din sufragii, cu 0,33 procente sub pragul care i-ar fi asigurat victoria din primul tur. Vizibil indispus şi neimpresionat de laudele care i-au fost adresate de diplomaţii occidentali, Karzai a admis public că rezultatele finale sunt „legitime, legale şi conforme constituţiei Afganistanului“.
Preşedintele în funcţie, Hamid Karzai a apreciat, zilele trecute, că al doilea tur al alegerilor prezidenţiale afgane reprezintă „un progres pentru democraţie“. „Nu este un moment bun să discutăm despre anchete, este momentul să progresăm spre stabilitate şi unitate naţională“, a spus el. „Cer naţiunii noastre să profite de ocazia de a ne spori determinarea, de a merge înainte şi a participa la al doilea tur al alegerilor“, a spus preşedintele în exerciţiu. Şeful statului afgan a adăugat că „peste 14 zile“ cetăţenii ţării sale se vor prezenta din nou la urne pentru a-şi alege preşedintele, idee acceptată şi de principalul său contracandidat, Abdullah Abdullah. Problema este că al doilea tur de scrutin prezintă o dificultate în plus faţă de primul, din august: pe lîngă ameninţările talibanilor şi alte posibile fraude, în Afganistan a venit iarna. Unele zone ale ţării sînt deja, sau vor deveni, inaccesibile oficialilor electorali. La 7 noiembrie, o bună parte a ţării se va vedea încremenită sub nămeţi.
La rîndul lor, talibanii au făcut o serie de declaraţii belicoase, ameninţînd cu şi mai multe atacuri decît în timpul alegerilor din august. „Vom fi pregătiţi şi vom folosi tehnici diferite de întrerupere a scrutinului“, a spus un purtător de cuvînt taliban, Zabiullah Muhajid. În pofida declaraţiilor lui Karzai şi ale lui Abdullah, nici afganii, nici occidentalii nu sunt convinşi că turul doi va avea loc. Diplomaţi şi oficiali electorali deopotrivă bănuiesc - sau chiar speră - că dr. Abdullah se va retrage din competiţie, fie prin recunoaşterea victoriei adversarului său, fie prin intrarea într-un guvern de uniune naţională.
Echipa electorală a liderului din opoziţie susţine însă că al doilea tur este cea mai bună opţiune pentru Abdullah. „Nimeni nu vrea o nouă rundă de alegeri. Acestea ar fi scumpe, sîngeroase şi probabil fraudate“, a declarat pentru „The Times“ un diplomat occidental. „Dacă Abdullah se retrage invocînd interesele Afganistanului, va fi lăudat ca şi Karzai, ca mare om de stat“, a adăugat el. Fostul ministru de Externe Abdullah Abdullah, clasat pe locul doi la alegerile prezidenţiale afgane, a primit 30,59% din voturi, a anunţat ieri Comisia electorală independentă, IEC. Rezultatele provizorii îi dădeau 27,8% din voturi lui Abdullah, dar acestea au fost modificate în urma numeroaselor anchete pentru fraudă. „Campionul luptei anticorupţie“, Ramazan Bashardost, s-a clasat pe locul trei cu 10,46% din voturi, urmat de fostul ministru de Finanţe Ashraf Ghani, cu 2,94%.

Zeci morţi în rîndul armatei pakistaneze de la declanşarea ofensivei anti-talibane

Liderii armatei pakistaneze au declarat că în urma ofensivei declanşate în urmă cu o săptămînă împotriva talibanilor din provincia Waziristan, au fost ucişi 60 de „terorişti". Pe de altă parte, trupele antiguvernamentale, susţin că numai în ultima zi de confruntări au anihilat 68 de soldaţi pakistanezi, anunţă CNN, preluat de BI Group. Purtătorul de cuvînt al talibanilor din Pakistan, Azam Tariq, a declarat că doar un luptător taliban a fost ucis şi alţi trei răniţi în ultima luptă. Acesta a precizat că forţele anti-guvernamentale folosesc arme obţinute în urmă cu circa 20 ani în urma confruntărilor cu armata sovietică, în Afganistan. Armata pakistaneză a lansat în urmă cu o săptămînă o puternică ofensivă terestră şi aeriană împotriva talibanilor din sudul provinciei Waziristan. Peste 28.000 de soldaţi pakistanezi au fost trimişi în zona de control a talibanilor pentru anihilarea acestora. Oficialii de la Islamabad au declarat că militarii nu vor interveni împotriva populaţiei civile.
"În unele zone, populaţia a ridicat steaguri albe, astfel că a fost lăsată în pace", se arată într-un comunicat al administraţiei pakistaneze, citat de Frontline-news.
Un oficial din armata pakistaneză a declarat că trupele guvernamentale au preluat controlul satului natal al liderului taliban Hakimullah Mehsud.
În prima zi de luptă patru soldaţi pakistanezi şi-au pierdut viaţa, iar alţi 12 au fost răniţi, potrivit aceleiaşi surse.
Potrivit oficialilor de la Islamabad, în sudul provinciei Waziristan se află circa 10.000-15.000 de militanţi Al Qaeda sau susţinători ai talibanilor. În urmă cu doar câteva zile, preşedintele american Barack Obama a decis suplimentarea ajutorului acordat Pakistanului în următorii cinci ani cu 7,5 miliarde de dolari. Deşi controversată, ofensiva anti-talibană a fost dictată de necesitatea obţinerii de noi ajutoare financiare din partea SUA, pentru care Pakistanul trebuie să rămînă aliatul loial al Americii în lupta împotriva talibanilor.

TALIBANII, ALTFEL!

TEMĂ DE CAMPANIE PREZIDENŢIALĂ!

Consider ca astăzi ne aflam la un moment de răscruce pentru cei care conduc gloata asta dezorientată numită generic poporul român! Bătălia politică fanariotă şi bătălia din spatele bătăliei politice pentru a controla total resursele, minţile şi sufletele românilor, au stors de vlagă un popor care păşea, în 1989, în faţa Neştiutului, inocent, ca într-o cruciadă a copiilor! Interesele grupurilor de interese, numite pompos „interese naţionale”, au periferizat economia ţării, au izolat-o, restricţionat-o, înglodat-o în datorii! Unii au vegheat ani de zile pentru ca Ţara, care în 1989 avea datorii „0”, să fie înrobită Finanţei Mondiale cu peste 70 de miliarde de euro acum. Privită de la distanţă, România pare un organism paralizat, după ce afost muşcat de păianjăn, iar acum este devorat de miloane de arahnide şi lipitori hulpave! Şi, culmea, mai vrea şi preşedinte! Preşedinte peste un cadavru! Şi totuşi...
Dincolo de declaraţiile politice, de seminarii sau cursuri în străinătate, rămîne cel puţin o întrebare care solicită un răspuns grabnic şi bine fundamentat din partea candidaţilor la funcţia de preşedinte al românilor: este pregatită România să-şi gestioneze unitar şi performant securitatea naţională? Securitatea este un concept relativ. Mai ales în ultimii ani! Nimeni nu este absolut sigur! Oricine este expus, în diferite intensităţi, e adevărat. Lipsa de informare a cetăţenilor români le creşte gradul de vulnerabilitate în faţa tuturor ameninţărilor de securitate, individuală, în primul rînd, dar şi colectivă şi naţională. De aceea, cred că promovarea culturii de securitate în România, nu la nivel academic, ci al publicului larg este absolut necesar! Este, de altfel, şi un angajament al României la intrarea în NATO! Dar cîte angajamente nu ne-am luat, şi cîte am încălcat... Statele-naţiune nu mai sînt cucerite prin acţiuni militare ci le sînt subjugate centrele lor de decizie, capabilităţile economice, resursele naturale, educaţia şi sistemul sanitar. Prin promovarea consumatorismului unele naţiuni devin simple pieţe de desfacere iar creativitatea şi interesul pentru plus valoare este periferizat prin manipulări de imagine şi de PR. Scara valorilor este adaptată intereselor noilor colonialişti, iar munca nu mai este suportul fundamental al bunăstării naţionale. Sistemele de valori naţionale care conferă identitate unei naţiuni sînt ridiculizate şi chiar blamate public, iar cultura naţională devene cenuşăreasa oricărui proiect de buget al statului. Idealurile cetăţenilor sînt tot mai detaşate de valorile perene ale fiinţei naţionale, iar patriotismul şi naţionalismul devin noţiuni hulite şi periculoase. Acţiunea este înlocuită cu retorica lipsită de conţinut iar clivajele sociale se transformă, treptat, în falii de ruptură între stat şi societate. Acestea sînt realităţi pentru care serviciile de informaţii nu sunt pregătite!
Insecuritatea cotidiană, criza economică şi emoţia provocată de ştiri despre dezastre spulberă două mituri: mitul păcii datorate dreptului internaţional şi mitul suprastatului şi organismelor internaţionale! Deşi chiar Nicolae Titulescu trăgea speranţa că Liga Naţiunilor va pune capăt fărădelegilor planetare, s-a dovedit că ONU NU este o autoritate suprastatală, sau un guvern mondial. Se dovedeşte a fi un simplu ONG, o asociaţie, conform Chartei, formată din popoare pentru a crea „condiţiile necesare stabilirii justiţiei şi respectării obligaţiilor ce derivă din tratate şi din alte documente de drept internaţional”. Asta la modul declarativ! Şi tot declarativ, idealul omenirii este „pacea eternă”!
Ideea că mai multă civilizaţie înseamnă mai multă pace este dificil de susţinut. Cum nici democraţia nu merge mînă în mînă cu economia de piaţă. De cele mai multe ori, aceasta din urmă este adusă pe tancuri de promotorii Şcolii de la Chicago! Din 1945 pînă în 2000 lumea acunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile!
Sigur, astfel de statistici aduc mereu în discuţie eficienţa dreptului internaţional umanitar. Emoţia este cea care marchează puternic acţiunile umanitare. În conformitate cu definiţia dată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, prin expresia „drept internaţional umanitar aplicabil în conflicte armate” se înţeleg „regulile internaţionale de sorginte convenţională sau cutumiară destinate expres reglementării problemelor umanitare derivate nemijlocit din conflictele armate, internaţionale sau noninternaţionale şi care restrîng, din raţiuni umanitare, dreptul părţilor aflate în conflict, de a folosi, la alegere, metode şi mijloace de război sau care protejează persoanele sau bunurile afectate sau care ar putea fi afectate de conflict”. Ca să revin scurt în istorie, e bine de ştiut că dreptul umanitar modern s-a născut la propunerea lui Henry Dunant, participant în iunie 1859, în nordul Italiei, la bătălia de la Solferino. În 1862 publică „O amintire de la Solferino”. Pe 19 octombrie 1862, gen. Henri Dufour îi scrie lui Dunant: „Numai exemple atît de elocvente, precum cele pe care le prezentaţi, pot da dimensiune preţului, măsurat în chinuri şi lacrimi, pentru gloria obţinută pe cîmpul de luptă”. De altfel, acest pasaj din scrisoarea generalului a devenit justificarea propunerilor intervenţiilor umanitariste de către politicieni! Mostră de ipocrizie a discursului ONU! Pentru că, Francois Mitterand spunea, în 1981, în celebrul său „Discurs din Mexic”: „În materie de drept internaţional, nonasistenţa popoarelor aflate în pericol nu constituie încă un delict”!, adică se recunoaşte că dreptul umanitar şi asistenţa umanitară sînt utilizate discreţionar, preferenţial şi politic! Abia pe 8 decembrie 1988, Adunarea Generală a ONU adoptă: 1) „reafirmă importanţa asistenţei umanitare pentru victimele catastrofelor naturale şi ale stărilor excepţionale de acest gen” şi 3) „subliniază contribuţia importantă pe care o au, în domeniul acordării asistenţei umanitare, organizaţiile interguvernamentale şi ONG-urile care acţionează în scop strict umanitar”. Nu la fel de fermă este ONU atunci cînd vine vorba de deschiderea culoarelor de urgenţă, în cazul cărora foloseşte exprimarea ambiguă „ia cunoştinţă cu satisfacţie”. Se dovedeşte că Aplicarea solidă a dreptului internaţional umanitar nu poate fi garantată suficient prin sprijinul acordat de Consiliul de Securitate şi de Cap. 7 al Chartei ONU. Consiliul de Securitate are putere discreţionară de a cataloga anumite situaţii ce comportă un grad de periculozitate suficient de ridicat pentru a determina activarea mijloacelor coercitive prevăzute în Cap.7. Membrii Permanenţi ai CS sînt şi cei care au din ce în ce mai mari interese în alte zone ale globului. De aceea, aproape de fiecare dată, asistenţa umanitară este cea mai frecventă motivaţie pentru justificarea unei intervenţii militare autorizate! Cum orice dominaţie naşte violenţă, ca o formă de apărare, în ultimul timp, asistenţa umanitară şi presa sînt parte în conflict! Cu fiecare criză, situaţie de urgenţă sau conflict armat care se declanşează oriunde în lume, tributul plătit de corespondenţii de presă creşte îngrijorător. Într-un raport al organizaţiei Reporteri fără Frontiere se arată că între 1992 şi 2002, 531 de jurnalişti şi-au pierdut viaţa în timpul exercitării profesiei, dintre care mai mult de jumătate în zonele de război. 73% au fost omorîţi în timpul unei misiuni periculoase, fiind luaţi deliberat în vizorul armelor. Cele mai multe victime, 61%, au fost înregistrate în rîndul ziariştilor din presa scrisă. Ziariştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi. Conform INTERNATIONAL NEWS SAFETY INSTITUTE, pînă în 18 octombrie 2009, fuseseră ucişi 58 de jurnalişti în acest an! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă la nivelul României, dar şi poziţia geo-strategică a ţării - frontiera de Vest vecină cu Balcanii de Est, Zona Moldovei aproape de Conflictul din Transnistria, centrul ţării marcat de tendinţele secesioniste din secuime, iar întreg teritoriul industrial şi agricol afectat de recesiune poate deveni un focar de tensiune socială – impune formarea profesională continuă a jurnaliştilor din presa locală pentru lucrul în medii ce pot deveni ostile în orice moment. Organizarea unui curs de 4 zile, o dată pe lună, în fiecare judeţ din ţară poate creea, în 5 ani, un corp professional calificat în munca în medii ostile, la nivelul presei locale, extreme de vulnerabilă în acest sector. Cursul, organizat de Asociaţia TUAREG TEAM şi BI Group, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care, potrivit statisticilor prezentate la început, sînt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure. Cursul nu se adresează exclusiv potenţialilor participanţi într-o zonă de conflict ci aduce în scenă situaţii de urgenţă, tot mai multe şi tot mai frecvente, la care jurnalistul este spectator şi actor în acelaşi timp. În toate regiunile lumii, asistenţa umanitară şi jurnalismul sînt puse la grea încercare prin deteriorarea securităţii la nivel global, trăind în umbra terorismului şi a războiului. Dacă vechiul mediu de securitate era determinat de actorii statali, cel actual este caracterizat prin apariţia multor actori non-statali dar, viitorul imediat ne ridică un nou set de probleme: posibilele pandemii şi dezastrele naturale! Aceste amenintari nu sînt determinate de nici o categorie de „actori" dar au o influenţă covîrşitoare asupra evoluţiei noastre viitoare. Mediul de securitate actual, bazat pe asimetria ameninţărilor şi pe adversari non-statali, dovedeşte ineficienţa modelelor actuale din sfera intelligence-ului. Arhitecturile pe verticală trebuie să fie înlocuite cu arhitecturile pe orizontală, de tip net. Lumea bipolară se lupta cu un balaur, fie el roşu, fie capitalist. Din păcate, astăzi ne confruntăm cu o mulţime de „şerpi” extrem de veninoşi şi imprevizibili ca evoluţie, şi care, din păcate, mulţi dintre ei, populează scena politică românească, sau se află în spatele cortinei, regizînd spectacolul disperării!
Singura ieşire din acest cerc vicios este „pacea pozitivă” adică, renunţarea la modul capitalist de producţie şi dezmembrarea imperiilor, ceea ce este o utopie SF! Cum acest lucru este imposibil, autoapărarea individuală şi a comunităţilor ar trebui să se numere printre priorităţile viitorului imediat! Destructurarea societăţii industriale şi demistificarea statului şi a naţiunii, proliferarea capitalismului dezastrelor, expun societăţile unor riscuri sociale şi tehnice fără precedent. Identificate, riscurile şi crizele asociate sînt: politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie), riscuri de mediu (accidente industriale, poluare), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Ameninţările tradiţionale, specifice societăţii industriale (de tip militar) sînt înlocuite, nu definitiv însă!, de riscurile societăţii post-industriale, în primul rînd terorismul şi încălzirea globală!
Criza guvernării mondiale - determinată de faptul că oamenii sînt tot mai informaţi, liderii sînt tot mai puţin pregătiţi pentru noile familii de probleme iar lumea este tot mai complexă - impune UN NOU SET DE CONCEPTE în domeniul securităţii, despre care NICI UN LIDER POLITIC ROMÂN NU VORBEŞTE DESCHIS, PROPRIULUI POPOR!
Parafrazîndu-l pe dr. Carl Segan, pot spune că ameninţările la adresa securităţii noastre sînt mai aproape decît mîinile şi picioarele. Nu vă bazaţi pe credinţa greşită a românului că nu mi se poate întîmpla mie. Trăim într-o societate destructurată, fără busolă, cu rigla de valori spartă în bucăţi, cu instituţii de forţă umilite şi hăituite, cu ameninţarea prăbuşirii economice, exploziei preţurilor şi şomajului, presiuni corporatiste multinaţionale pentru profit înzecit şi o clasă politică fanariotă, de bîlci ieftin! O sud-americanizare a României este astăzi mult mai posibilă! Cititorule, fii vigilent! Pregăteşte-te din timp!

CURSURI PENTRU JURNALIŞTI? OBLIGATORIU!!!

Jurnalistul Mario Balint, de la Radio România atrage atenţia asupra pregătirii ziariştilor pentru astfel de situaţii
Ziaristul reşiţean Mario Balint, corespondent special al Radio România, a organizat şi susţinut la sfârşitul săptămânii trecute, prin intermediul Tuareg Team, la sediul Inspectoratului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Caraş-Severin, o instruire HEST pentru jurnaliştii care activează în situaţii de conflict. Au participat jurnalişti, reprezentanţi ai ISU, ai Poliţiei, Jandarmeriei, Garnizoanei judeţene, oameni de afaceri din domeniul tehnicii de securitate.
Mario Balint s-a specializat în Germania în protecţia ziariştilor în zone de conflict sau catastrofe naturale, având, la rândul său, o bogată experienţă în domeniu: Afganistan, Irak, Kosovo, Republica Moldova şi altele. Şi cum în ultimii ani aproape 2000 de ziarişti au fost ucişi în timp ce-şi făceau meseria, specializarea pentru a activa într-o astfel de zonă se impune de la sine. De altfel, Tuareg Team, o oganizaţie neguvernamentală ce-şi propune să dezvolte programe pentru jurnalişti, inclusiv corespondenţi independenţi, a elaborat şi un ghid pentru comportamentul în zone ostile.

„Ziariştii care au căzut la datorie au fost ucişi în timp ce-şi făceau datoria, consideră Mario Balint. Ei au murit pentru că ceea ce au spus sau au scris a deranjat pe cineva, pentru că investigau ceea ce nu se dorea a fi investigat, pentru că anumite persoane nu ageează jurnaliştii sau pur şi simplu cineva s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. E important de spus că, din cei aproape 2000 de jurnalişti ucişi, mai mult de 90 la sută s-au născut şi au crescut în locurile în care au fost ucişi. Majoritatea celor care cad victime sunt corespondenţi locali şi nu străini. Iar când victima este un jurnalist din comunitate, ştirea nu are decât un impact local. Ei sunt mai expuşi. 70 la sută dintre victime sunt freelancer. Ei nu beneficiază de asigurare, echipamentul sau sprijinul pe care le au corespondenţii internaţionali, angajaţi ai unor reţele media consacrate şi beneficiari de cursuri de pregătire. Unele echipe internaţionale obişnuiesc chiar să-şi angajeze ziarişti locali, care să preia riscurile în locul lor, fără a le asigura protecţie. Siguranţa este o calitate, un bun de preţ, nu o obligaţie. Iar menirea jurnalistului este aceea de a relata un eveniment, nu de a deveni el însuşi evenimentul. Expunerea inutilă la riscuri este o atitudine ne profesională.”

Întreg materialul prezentat de Mario Balint, care nu e la prima ediţie a unui curs de asemenea factură, prevede amănunţit pregătirea riguroasă a jurnalistului în medii ostile înainte de plecare, descrierea mai multor tipuri de zone periculoase, cunoaşterea armelor, siguranţa în timpul mişcării, comportamentul în timpul revoltelor civile, dezastrelor, răpirilor, conflictelor armate, războiului contra terorismului, poziţia faţă de interlocutori care pot deveni periculoşi şi multe alte asemenea informaţii utile. Sau, dacă doriţi, chiar vitale, într-un mediu ostil.
DANIEL BOTGROS, MĂSURA

AF-PAK, un concept cu sute de morţi în ultimele zile.

Af-Pak! Afganistan şi Pakistan. Deşi sînt state complet diferite, totuşi, ambele sînt ameninţate de aceeaşi insurgenţă talibană, provenită din centura paştună, teritoriul tribal neguvernat care traversează graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Această realitate ne obligă să gîndim în termenii unui singur teatru de operaţiuni. În ultimele zile, pe fondul intensificării violenţelor şi a intensificării mişcării insurgente, cred că situaţia din Pakistan devine una extrem de periculoasă! Ameninţarea reprezentată de alianţa dintre talibani şi reţeaua Al-Qaeda, nu se mai limitează, de mult, în mod exclusiv la centura tribală: există posibilitatea reală ca aceasta să se extindă în centrul Pakistanului, în Punjab, în marile oraşe, Karachi şi Lahore, afectînd chiar şi Islamabadul.

Paştunistanul, zona tribală desprecare vorbeam, împărţită doar teoretic de linia Durand, oferă în sine o excelentă platformă de recrutare pentru insurgenţa talibană: în jur de 10 milioane de etnici paştuni, dispuşi de o parte şi de alta a unei graniţe imposibil de controlat. În plus, nu trebuie uitat faptul că FATA a constituit, în mod istoric, un spaţiu aparte, guvernat de un sistem de legi tribale, codificat în 1848 şi revizuit în 1901 de către britanici, neintegrat în ordinea juridică a Pakistanului şi subordonat doar formal Islamabadului! Populaţia Pakistanului este de peste 176 de milioane de locuitori, locul 6 în lume. Este formată din mai multe etnii: punjabi 48%, paştuni 15,4%, sindhi 14,1%, sariaki 8,3%, muhagirs 7,5%. Cei mai mulţi dintre pakistanezi sînt musulmani, 95% din totalul populaţiei, dintre care 75% sînt suniţi şi 20% şiiţi. Dacă, în 2001, grupările insurgente controlau doar două „agenţii“, Waziristanul de Sud şi de Nord, în primele luni ale anului 2009, acestea îşi extinseseră influenţa în întreaga FATA, în zone cheie ale provinciei frontierei de nord-vest, precum Valea Swat, avansînd chiar la o distanţă de doar 70 de km de Islamabad! Această intensificare a mişcărilor insurgente ne poate duce la concluzia că liderii locali au devenit extrem de puternici şi... „motivaţi”!
Însă, potrivit analiştilor, departe de a fi o mişcare omogenă din punct de vedere ideologic, insurgenţa talibană reprezintă „o confederaţie dezlînată de alianţe de conjunctură“, aşa cum o numea David Kilcullen, formată în proporţie de 90% din luptători tribali „part-time“ şi cu o agendă majoritar locală. Se estimează că numai 10% dintre luptători formează nucleul ideologic dur al insurgenţei talibane! În acest context, strategii militari de la Pentagon mizează pe faptul că schimbarea echilibrului de putere ar putea determina fragmentarea mişcării talibane. Washingtonul propune sincronizarea, împreună cu armata pakistaneză, a unor ample campanii de contrainsurgenţă al căror scop nu ar trebui să fie doar stăvilirea ofensivei talibane, ci şi preluarea iniţiativei tactice prin modificarea decisivă a balanţei de putere în favoarea Kabulului şi a Islamabadului, în întreaga regiune tribală. Se încearcă o repetare a reţetei folosite de generalul David Petraeus în Iraq prin elaborarea unui regim complex de stimulente, inclusiv financiare!, care să convingă elementele insurgente să abandoneze lupta de gherilă şi să devină parte a sistemului.
După violenţele din ultimele zile, strategia aliată în Af-Pak pare, însă minată de forţa şi charisma unor lideri, capabili să coaguleze în jurul lor forţe revoluţionare ostile atît prezenţei militare străine în zonă, cît şi guvernelor de la Kabul şi Islamabad. Unul dintre aceşti lideri charismatici pare să fie Hakimullah Mehsud.
Mehsud a fost uns, la 24 august, noul şef al Mişcării Talibanilor din Pakistan,Tehreek-e-Taliban Pakistan, TTP. Anunţul a fost făcut de Faqir Mohammed, originar din Bajaur ( zona tribală) şi considerat purtătorul de cuvînt al fostului lider islamist Baitullah Mehsud, ucis de o rachetă americană, la 5 august a.c. El va ocupa a doua poziţie în noua „organigramă” a mişcării.

Cu o armată proprie de 5.000 de oameni, în Bajaur, Maulvi Faqir Mohammed, pe numele lui întreg, coexistă cu grupările ce-i reprezintă pe cei doi lideri Al-Qaida, defunctul Zarqaoui şi Zawahiri. În ceea ce-l priveşte, Hakimullah Mehsud poate conta pe 8.000 de combatanţi. Deocamdată, el domină trei regiuni : Orakzai, Kurram (ambele la frontirea de nord-vest) şi Kyber în zona tribală). Noul purtător de cuvînt al TTP va fi Azam Tariq, ales pe motive sectare, numele său amintind de cel al lui Maulana Azam Tariq. Acesta din urmă, originar din sudul Pendjabului, a fost şeful mişcării teroriste Sipah-e-Sahaba şi cel mai mare „ucigaş de şiiţi”, el însuşi asasinat în 2003, lîngă Islamabad. Alegerea noului purtător de cuvînt al TTP demontrează influenţa regiunii Orakzai, unde războiul religios îl opune pe Hakimullah Mehsud comandantului şiit Hussein Ali Shai şi armatei sale de 7.000 de oameni.

Mehsud are reputaţia de apropiat al lui Baitullah, al cărui şofer a şi fost!, dovadă a încrederii pe care comandantul ucis i-o acorda. Circulă, însă, zvonul că Mehsud nu va fi recunoscut ca lider veritabil pînă cînd nu va demonstra că toate zonele tribale, inclusiv Malakandul, provincia de la frontiera de nord-vest, îi sînt loiale. Nu va întîmpina, în schimb, nici o problemă cu reţeaua de madrasas (şcolile coranice), din restul Pakistanului. Hakimullah Mehsud trece drept un combatant impulsiv, care preferă să ucidă decît să se aşeze la discuţii, şi care nu cedează nimic la masa negocierilor. Este, alături de comandantul Qari Hussein, cel mai feroce dintre luptători, iar respectul său faţă de morala islamică e zero. Autorităţile bănuiesc că el va favoriza activităţile criminale ale TTP, de la Peshawar pînă la Karachi, iar răpirile şi jafurile de băci se vor înmulţi. Toate aceste evoluţii depind, însă, de influenţa pe care va reuşi s-o exercite asupra diverselor elemente teroriste. Iar autoritatea sa va fi consolidată numai dacă va pune mîna pe comoara lui Baitullah. Aceasta este miza! Se pare că Hakimullah nu a reuşit, deocamdată, să acapareze miliardele de dolari ale predecesorului, iar intensificarea violenţelor din ultima vreme sînt o consecinţă, oarecum, firească.
Deşi avem două state diferite, fiecare cu o istorie proprie, cu instituţii politice distincte, totuşi viitorul lor devine din ce în ce mai interconectat, pe fondul unor ameninţări comune generate de alianţa dintre Al-Qaeda şi talibani. Războiul din Afganistan este în mare parte coordonat din Pakistan. În plus, stabilizarea Afganistanului nu poate fi realizată fără stabilizarea Pakistanului, în timp ce stabilitatea Pakistanului va fi mult mai greu de obţinut fără o stabilizare prealabilă a situaţiei din Afganistan.

Italienii, acuzaţi că i-au mituit pe talibani! Unde-i noutatea?

Informaţii date publicităţii de cotidianul britanic „The Times“, referitoare la militarii italieni prezenţi pe teatrul de luptă din Afganistan, au provocat o adevărată furtună ieri în Italia şi în Franţa, precum şi reacţii prompte din partea Alianţei Nord-Atlantice. „The Times“ afirmă că serviciile secrete italiene ar fi oferit zeci de mii de dolari comandanţilor talibani şi liderilor locali pentru a menţine pacea şi liniştea în regiunea Sarubi (aflată la 65km est de Kabul), pe care militarii italieni o aveau în responsabilitate, înainte de a fi înlocuiţi de francezi în vara lui 2008. Mai mult, publicaţia britanică susţine că, din cauza acestei practici, 10 soldaţi francezi au fost omorîţi într-o ambuscadă pentru că nu au evaluat corect nivelul de risc al misiunii lor, deoarece italienii nu i-au avertizat că talibanii erau plătiţi pentru a menţine regiunea „liniştită“.
Dincolo de „spectaculosul” ştirii în sine, cred că se impun cîteva observaţii. 1. „Plata” unor lideri locali, fie ei afgani sau iraqieni, sau somalezi, este larg întîlnită în toate teatrele. Modalităţile de plată, sau de a „te face util comunităţii” sînt diferite de la naţiune la naţiune. Doar cei foarte aroganţi nu înţeleg de prima dată această necesitate! Şi CIMIC-ul este un mod de a cumpăra pacea pentru trupele desfăşurate într-o anumită regiune! 2. Primii care au cumpărat liderii locali au fost americanii. Alungarea talibanilor de la putere din Afganistan, în 2001/2002 s-a făcu cu valize de bani care au cumpărat loialitatea liderilor locali. 3. Cred că „atacurile” francezilor asupra armatei italiene vin odată cu încercările preşedintelui francez de a repoziţiona Franţa în interiorul NATO. Armata italiană este o prezenţă constantă şi benefică în teatrele de operaţii din ultimii ani, în care francezii au lipsit. Dorinţa de a le lua locul este vizibilă şi, de aceea, atacurile din presă nu sînt de mirare. 4. Subiectul, considerat „gras”, demonstrează că se poate face jurnalism la comandă, sau „după ureche”, sau „pe surse din servicii” şi în ţări cu „democraţie consolidată”!

Francezii erau desfăşuraţi doar de o lună cînd, în august 2008, 10 dintre ei au fost ucişi şi 21 răniţi într-una dintre cele mai sîngeroase ambuscade puse la cale de insurgenţii afgani. „The Times“ mai susţine că responsabilii militari occidentali erau la curent cu aceste plăţi clandestine, însă trupele franceze nou venite nu fuseseră informate.

Aceasta ar explica de ce militarii francezi au fost relativ slab echipaţi cînd au fost atacaţi de circa 170 de insurgenţi bine înarmaţi. Reacţiile de la Roma, dar şi de la Paris şi din partea NATO, nu au întîrziat să apară.

Guvernul actual de la Roma şi nici cele anterioare nu au autorizat vreodată nici o formă de plată de bani către membrii insurgenţei talibane din Afganistan, se afirmă într-un comunicat oficial al Executivului italian, dat publicităţii ieri. Documentul mai arată că, în prima jumătate a anului 2008, trupele italiene staţionate în Afganistan au suferit numeroase atacuri, printre care şi unul exact în regiunea Sarubi.
La rîndul său, ministrul Apărării, Ignazio La Russa, a spus că „The Times“ publică din nou „o adunătură de gunoaie“. Contestări au venit şi din partea Alianţei Nord-Atlantice care, printr-un purtător de cuvînt, a declarat că nu deţine informaţii potrivit cărora serviciile secrete italiene i-ar fi plătit pe talibanii afgani.
Multe ţări NATO îi plătesc pe talibani pentru ca militarii lor să nu fie atacaţi, a declarat însă pentru AFP un ofiţer afgan, sub protecţia anonimatului. Acesta mai susţine că practica este răspîndită la scară mare, mai puţin în rîndul britanicilor şi al americanilor.
Cu 3.250 de militari, contingentul italian este cel de-al şaselea ca importanţă în rândul celor 100.000 staţionaţi în Afganistan în cadrul forţelor NATO.

După opt ani de lupte grele, talibanii şi militanţii Al-Qaida sînt mult mai puternici, şi şi-au extins cîmpul de luptă în Pakistanul vecin.

În primul rând este vorba de analfabetismul cronic şi de zecile de ani de guvernare deficitară şi de nedreptăţi. Majoritatea celor analfabeţi formează audienţa clerului care predică Islamul ca panaceu al tuturor relelor, dar şi ca un cod ultim al vieţii. Pentru că nu au cunoscut beneficiile unei guvernări eficiente, religia rămâne utopia şi opiumul lor.

Islamul a rămas spiritul călăuzitor pentru nivelul inferior al armatei, dar a pătruns şi în rangurilor superioare în epoca lui Zia-ul-Haq, pentru care cultivarea tendinţelor jihadiste în rândul oficialilor armatei a fost un mod de luptă împotriva armatei sovietice în Afganistan.

Talibanii au fost creaţi şi susţinuţi de generalul Naseerullah Babar - fost guvernator al Provinciei Frontierei de Nord-Vest (1975-1977), de unde era originar, apoi ministru de Interne (1993-1996) în al doilea guvern al lui Benazir Bhutto - pentru apărarea intereselor pakistaneze din Afganistan împotriva celor indiene şi pentru înlocuirea mujahedinilor. Armata şi agenţiile de informaţii din Pakistan au stimulat apariţia atitudinilor talibane sau jihadiste locale, cu scopul de a crea un instrument prin care să descurajeze orice potenţial avans indian.

Cine doreşte victoria talibanilor?

Poporul analfabet, victima guvernării deficitare şi a nedreptăţilor, doreşte în mod inconştient victoria talibanilor. Mai mult, părinţii săraci, care nu-şi pot hrăni copiii, îi trimit în şcolile religioase, iar aici sunt transformaţi în adepţi ai jihadului, loiali unor învăţători precum Maulana Sami-ul-Haq, Shamizai etc. De vreme ce prezenţa jihadiştilor la conducere le poate permanentiza interesele şi agenda, fundamentaliştii precum Maulana vor ca numărul acestora să sporească.

Nici măcar tineretul educat nu-şi găseşte alinarea sau dreptatea pe fondul guvernării deficitare şi nu are altă alternativă decât să îi sprijine pe talibani, satisfăcuţi de rapiditatea cu care aceştia împart dreptatea.Tinerii se consolează prin ideea că, de vreme ce în lumea aceasta nu se pot bucura de recompensele vieţii, ar trebui să poarte jihadul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor, îmbrăţişarea martiriului putând aduce plăcerea bunătăţilor lumeşti.

Dictatura paştunilor

O mişcare talibană non-paştună este de neimaginat. Talibanii provin din etnicii paştuni, reprezentând o expresie a răzbunării şi furiei paştune împotriva nedreptăţilor rezultate pe fondul unei guvernări deficitare sau al incapacităţii de a beneficia de plăcerile vieţii. Imediat după atentatele sinucigaşe, structurile de implementare a legii au arestat în mare parte numai paştuni, mai ales membri ai triburilor din Punjab.

Originea fenomenului constă în faptul că banii contribuabililor alocaţi pentru a diminua sărăcia paştunilor nu ajung la aceştia, sifonaţi de o birocraţie incompetentă şi coruptă. Acest lucru generează intoleranţă şi sentimente de revoltă împotriva guvernărilor deficitare. În absenţa unui leadership charismatic, chiar şi tineretul este atras de conducătorii talibani, care reuşesc să le satisfacă setea de eroism.

Toate revendicările politice legitime ale paştunilor, atât în Afganistan cât şi în Pakistan, au fost suprimate cu brutalitate. Mişcările lor politice naţionale, comuniste sau religioase au fost într-un fel sau altul strivite fără milă. Paştunii sunt singura naţiune din lume în întregime musulmană al cărei profil politic a rămas tot timpul secular.

Eşecurile naţionalismului şi comunismului au păstrat însă intact nivelul de sărăcie al paştunilor, ceea ce a permis mişcărilor religioase să câştige teren şi să se consolideze. Conducerea paştunilor din Afganistan şi Pakistan a rămas seculară în ciuda atributului său profund musulman. Vedem însă foarte clar în istoria paştunilor de ce este atât de uşor să fie minţiţi în numele religiei - sub sistemul secular nu au cunosct niciun fel de dreptate sau beneficiu.

Revolta talibanilor împotriva facţiunilor mujahedine din Afganistan a unificat Afganistanul sub conducerea Kabulului - cu excepţia provinciei Panjeer, opusă talibanilor pe motive etnice şi nu religioase. Dar au fost striviţi brutal de către aliaţi.

Talibanii au reprezentat singurul regim din istoria Afganistanului care a eliminat complet culturile de mac şi a dezarmat societatea afgană, lucru altfel de neconceput. Promisiunea reală a securităţii i-a convins pe afgani să aibe încredere în talibani. Afganii îşi amintesc şi acum zilele paşnice din vremea regimului taliban. Iar asta chit că talibanii au decis închiderea femeilor între cei patru pereţi ai casei - după cum spune codul paştun al vieţii, conform căruia femeile sunt destinate să locuiască fie în casă, fie în mormânt.

G. Khan este pseudonimul unui jurnalist pakistanez. Extras din articolul publicat în nr. 11 al revistei Foreign Policy România.

Lupta de ochii lumii

Armata şi serviciile de informaţii din Pakistan îi sprijină în mod tacit pe talibani pentru a-i folosi şi portretiza ca o ameninţare potenţială atunci când trebuie împotriva Indiei şi Vestului. Pe fond, nici nu îi lasă să se dezvolte complet, dar nici nu-i elimină.

Comandamentul integrat al forţelor armate pakistaneze afirmă la fiecare conferinţă de presă că talibanii sunt sprijiniţi din afara ţării, deşi armata este cea care asigură securitatea graniţelor. Cu alte cuvinte, armata recunoaşte singură că este fie incompetentă în asigurarea securităţii graniţelor, fie că permite talibanilor să obţină sprijin din afara ţării.

Sentimentele faţă de India în cadrul armatei şi al serviciului de informaţii pakistanez sunt în mod conştient construite, în timp ce atitudinea societăţii este inconştientă. Militarilor li s-a explicat că India este inamicul numărul unu al Pakistanului, în timp ce asupra maselor s-a proiectat un discurs religios extremist, pentru a li se inocula ideea că India necredincioasă este cel mai mare duşman al ţării.

O altă dovadă a sprijinului tacit acordat de armată este eşecul de a-i captura pe liderii talibanilor din valea Swat şi din celelalte zone. În pofida acţiunilor militare, comandanţii militanţi continuă să dicteze regulile în regiunile tribale, chiar sub nasul administraţiei. Dincolo de afirmaţiile armatei că deţine controlul în valea Swat, conducerea talibană este încă în libertate, iar recompensa stabilită pentru informaţii care să ducă la capturarea ei are o valoare infimă.

Irakul, la mila petroliştilor şi a FMI

Deşi iniţial a organizat licitaţii televizate, guvernul irakian a recurs la negocieri bilaterale cu marile companii petroliere, care au acceptat în cele din urmă profituri de şase sau chiar zece ori mai mici decât cele cerute iniţial pentru exploatarea câmpurilor petrolifere, relatează Associated Press, reluată de Cotidianul Adevărul. Este exact ceea ce echipa Radio Romania spunea în fiecare săptămînă, în transmisiunile din Irak!

După discuţii în spatele uşilor închise, ministrul irakian al Petrolului, Hussain al-Shahristani, a încheiat un acord cu compania italiană ENI, americanii de la Occidental şi cu sud-coreenii de la KOGAS pentru exploatarea pe 20 de ani a zăcământului de 4 miliarde de barili de la Zubair. Companiile au acceptat un profit de 2 dolari pe barilul extras, faţă de cei 4,8 dolari pe care i-au cerut la licitaţia din iunie.

Consorţiul s-a angajat să sporească producţia de la Zubair de la 200.000 la peste un milion de barili pe zi. În mod similar, americanii de la ConocoPhillips şi ruşii de la Lukoil vor exploata câmpul petrolifer Qurma, cu rezerve de 8,7 miliarde de barili, pentru 1,90 dolari pe baril, faţă de 6,49 dolari ceruţi în iunie.

Guvernul de la Bagdad a scos pentru prima dată la licitaţie câmpurile petrolifere pe 30 iunie, odată cu retragerea militarilor SUA şi la aproape 40 de ani de la naţionalizarea din 1972. Doar British Petroleum a acceptat atunci condiţiile financiare ale Bagdadului, considerate mult prea protecţioniste.

Pentru premierul Nouri al-Maliki, atragerea petroliştilor şi împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială par singurele speranţe pentru refacerea economiei irakiene, care se bazează în proporţie de 90% pe veniturile din petrol. Bugetul prezentat de al-Maliki se bazează pe un preţ de 50 de dolari pe barilul de petrol, faţă de 150 de dolari în 2008, iar analiştii apreciază că bugetul este cu 15 miliarde sub necesităţi. Lipsa fondurilor amână echiparea armatei naţionale irakiene cu tehnică de luptă şi construirea unei infrastructuri de aprovizionare a trupelor, iar oficialii irakieni au cerut prezenţa unor trupe britanice în porturile din sud, esenţiale pentru exportul petrolului.

Marea problemă a executivului o constituie degradarea instalaţiilor petroliere, în urma celor două războaie de după 1990, şi lipsa fondurilor pentru deschiderea unor noi exploatări. Astfel, Irakul se află abia pe locul 13 în topul statelor producătoare de petrol, deşi are a treia rezervă mondială.

Marile companii petroliere nu se grăbesc totuşi să investească în Irak, unde industria petrolului face în continuare obiectul unor mari acte de corupţie şi al disputelor interetnice. Miercuri, regiunea autonomă Kurdistan, unde companiile din SUA şi Rusia au investit mai mult decât în restul Irakului, a încetat exporturile de petrol pentru că nu a acceptat să transfere veniturile către Bagdad. Guvernul central ar urma să ofere Kurdistanului doar 17% din buget, mult prea puţin faţă de pretenţiile kurzilor. În replică, Bagdadul a ameninţat că va considera ilegale toate contractele semnate de Kurdistan peste capul guvernului central. Aceste dispute sunt potenţate de inexistenţa unei legi a petrolului şi a unei companii naţionale, iar analiştii consideră că acestea vor apărea abia după alegerile legislative din ianuarie 2010. Până atunci, Parlamentul de la Bagdad susţine că are drept de veto asupra acordurilor energetice încheiate de guvern

VA RUGAM AJUTATI-O PE ANAMARIA

Eleva Boca Anamaria, de 10 ani, din clasa a III-a B, de la Scoala Generala Nr. 6 Hunedoara, are cancer la oasele piciorului, în forma avansata si galopanta, si necesita o operatie urgenta la un spital din Viena. Recomandarea medicului este ca în maxim 14 zile copilul sa fie operat. Pentru aceasta, conducerea Scolii Generale Nr. 6 Hunedoara, împreuna cu Dîsca Tiberiu, învatatorul clasei, au pornit o campanie de strângere de fonduri necesare operatiei (suma finala necesara fiind de minim 20.000 Euro).

Oricine vrea sa o ajute, poate dona bani în conturile:



Banca Transilvania Hunedoara

În Lei: RO 61BTRL06301201U10990XX

În Euro: RO 36BTRL06304201U10990XX



Banca Comerciala Romana Deva

În Lei: RO 19RNCB0160112281640001
În Euro: RO 89RNCB0160112281640002



Pentru orice relatii, sunati la 0746115665

0741084430

ISLAMUL VAGABOND

Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi purtătorul său de cuvînt! Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. El propune o întoarcere la tema „epocii de aur”, la nostalgia pentru o vîrstă pierdută a umanităţii a cărei replicare astăzi ar readuce un set de valori liniştitoare, certitudini simple şi soluţii universale. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor .... globalizarea.
Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. Această „destructurare” pe fondul globalizării se simte, deja, la nivelul fenomenului terorist odată cu apariţia „religiei” Al-Qaida. Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună! Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz - Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.
Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008

A TREIA CALE

În lumea asta, a datului cu părerea, competenţele şi rivalităţile se amestecă periculos. Oricine, poate spune orice, poate formula întrebări tîmpite fără să aştepte răspunsul celor în drept să formuleze răspunsuri, numai aşa, de dragul de a se auzi, grasiat pe posturile naţionale de televiziune. O importanţă bezmetică şi stridentă, autosuficientă şi auto-indusă care nu-i lasă să vadă, pe aceşti aşa-zişi formatori de opinie, moderatori sau jurnalişti incisivi, că sînt la fel de vinovaţi pentru dezastrul în care ne aflăm, ca aceeia pe care se prefac că-i critică!
Exilat la Chişinău, departe de deşerturile din Iraq sau Afganistan, urmăresc ce se întîmplă în „deşertul” de acasă. Asta nu pentru că Republica Moldova nu ar fi mai puţin interesantă decît pasdaranii lui Carmen Gavrilă, de exemplu! Nu, ci pentru simplul fapt că lucrurile se petrec aici tot „pe româneşte”, iar ţărişoara asta, într-o echilibristică permanentă între spaţiul rus şi o Românie fanariotă, va cunoaşte, din păcate, din plin „beneficiile” capitalismului multilateral dezvoltat, foarte curînd! Un spaţiu paradoxal, care nu face parte din „Europa”, dar cu cetăţeni care, în proporţie impresionantă, deţin cetăţenie europeană. Un spaţiu cu oameni blajini, care furnizează specialişti în securitate şi tehnică militară din munţii Afganistanului pînă în jungla africană. Un spaţiu care se revendică din Doina eminesciană, dar este tablă de ţintar pentru marile puteri!
Regret vremurile în care făceam fotografii pe marginea traseelor de raliu sau viteză în coastă şi cînd revista „rally-racing magasin” îmi dădea libertatea să nu mă gîndesc la lucruri urîte. Îl invidiez pe Dan Beşliu care a ştiut să construiască un „freelancer” departe de incertitudinile politicului. Îl invidiez pe Victor Ponta, care în ziua în care miniştrii PSD făceau ce le plăcea mai puţin, demisionau din Guvern, el făcea ce-i plăcea mai mult, adică alerga în Raliul Spaniei, etapă în WRC! Regret că proiectul „Reporter Special”, deşi se derulează de doi ani la Radio România Actualităţi, se face pe burtă, fără nici un fel de sprijin din partea conducerii SRR, deşi proiectul se bucură de audienţă, iar formate asemănătoare, în Europe, beneficiază de sume consistente şi îmbunătăţiri an de an.
Regret că de fiecare dată cînd vorbesc cu tatăl meu trebuie să-l lămuresc că ţara despre care vorbeşte atît de frumos, nu a mai rămas decît în cărţi, că adevărata Românie nu mai este decît o coajă, goală de conţinut, un spaţiu inert care, oricum, nu ne mai aparţine! Poate de aceea, nici emisiunea RS nu trebuie să meargă mai departe. RS a arătat ascultătorului o altă faţă, o Românie profundă, menită să ridice întrebări, să trezească conştiinţe, scuzaţi cacofonia!
În spaţiul virtual al datului cu părerea, în contradicţie cu istericii mei confraţi, voi spune din nou, ceea ce nici o „realitate” nu vă va spune în „fabrică” şi nu va deschide lumea niciodată cu astfel de afirmaţii! România de astăzi nu mai este o „ţară pe care tatăl meu o recita”! Este un nod, un punct de întîlnire, un ghem, unde se întîlnesc şi se împletesc reţele de colonizare: culturală, ideologică, economică şi informativă. Am scris de mii de ori că România se află în plin război de 20 de ani. Specialiştii militari îl numesc „război permanent”, care înlocuieşte bocancul militarilor cu enunţurile sforăitoare ale think-tank-urilor, regulile multinaţionalelor, îndoctrinarea democratică a mass-media. În această viermuială, să nu-şi închipuie Badea Gheorghe, omul României de la firul ierbii, o regiune destructurată şi tot mai mult fără identitate, că sintagma „interesele globale ale României” se referă cumva la el, sau la Doda Floarea! Din potrivă! Nu înseamnă nimic altceva decît interesele acestor reţele interconectate pe un teritoriu care acum nu-i mai aparţine, dar este aburit de agenţii şi bufonii actualului sistem! Pentru el, hoarda asta isterică de maimuţe urlătoare, giboni şi babuini nu face nici cît un scărpinat în cur! Cred că e timpul ca Badea Gheo şi doda Floare să nu se mai uite în gurile hulpave ale acestor nenorociţi! Şi dacă nu sînt în stare să pună mîna pe furci şi pe topoare să pornească o răscoală (că de ajutorul armatei să pună de-o revoluţie militară, măcar vreo 12 luni, nici nu poate fi vorba!) atunci să apuce pe a treia cale, cum spun specialiştii! Adică, să privească în jur şi să conştientizeze că nu poţi scăpa de neajunsuri decît în libertate. Ori, liber nu poţi să fii atîta timp cît eşti sclavul sistemului! Capitalismul popular face prozeliţi din Argentina (unde muncitorii au preluat fabricile distruse de moguli) şi pînă în Italia unde sărăntocii nefericiţi de ieri, au devenit prosperii oameni liberi şi autonomi în Val D,Aosta, de exemplu! Cred că e bine să realizăm că e de preferat să ne întoarcem spre tradiţionalismul de bun simţ, aducător de prosperitate, decît să aşteptăm ca politicile economice să fie imaginate la Bruxelles şi montate într-o Românie buimacă şi prea obosită să mai riposteze.
A treia cale este un fel de a riposta! Este gherila micilor proprietari, producători şi beneficiari, a celor mulţi, săraci şi deznădăjduiţi, împotriva războiului continuu pentru dezagregare identitară! Este... o utopie?