AFGANISTAN - EROAREA VIETNAM

Sute de luptători talibani veniţi din Afghanistan au atacat sîmbătă, 27 august 2011, dimineaţa, şapte posturi paqistaneze de frontieră, ucigînd cel puţin 25 de membri ai forţelor paramilitare, a anunţat armata paqistaneză, citată de AFP. Potrivit unui comunicat al armatei, între 200 şi 300 de "terorişti" veniţi din Afghanistan au atacat posturile de frontieră din districtul Chitral, în nord-vestul Paqistanului, în Waziristanul pashtun, zonă tribală liberă, aflată doar formal în componenţa statului paqistanez. Atacatorii au trecut frontiera venind din provinciile afghane Kunar şi Nuristan.
Armata paqistaneză consideră că atacul a fost organizat de liderii insurgenţi paqistanezi care au fost alungaţi din ţară spre Afghanistan în urma ofensivei forţelor de securitate împotriva bastioanelor lor din nord-vestul Paqistanului. Sînt bănuiţi de organizarea atacului, în principal Maulanah Fazlullah, un lider religios extremist din Valea Swat, şi Faqir Muhammad, un comandant taliban din districtul tribal Bajaur. "Teroriştii s-au organizat în provinciile Kunar şi Nuristan, cu susţinerea autorităţilor locale afghane", afirmă comunicatul armatei, ceea ce spune foarte mult despre autoritatea "Guvernului afgan" al lui Hamid Kharzai, dar şi despre capacitatea forţelor NATO de control al securităţii în regiune! Sprijinul acordat luptătorilor talibani, sunniţi, este facilitat şi de faptul că populaţia Afganistanului este atît de etrogenă, încît nu se poate vorbi, cu adevărat, despre un popor Afgan în sensul clasic al cuvîntului. Nici despre stat naţional nu se poate vorbi! Probabil că cel mai nimerit termen ar fi "Confederaţie etnică" bazată pe o comuniune tribală (Tribal Commonwealth), concept promovat intens de către liderii locali, mai ales pashtuni. Hamid Karzai şi-a exprimat public intenţia de a se retrage la sfîrşitul celui de-al doilea mandat, conform Constituţiei, iar acest aspect ameliorează într-un mod foarte sensibil perspectivele politice pentru Afganistan. Karzai, aflat la conducerea Afganistanului de la sfîrşitul lui 2001, a fost reales în 2009, în urma unui scrutin marcat, potrivit comunităţii internaţionale, de fraude masive, majoritatea comise în favoarea şefului statului. De altfel, potrivit comunicatului, "slaba prezenţă a forţelor NATO şi a armatei naţionale afghane", de-a lungul frontierei, a permis atacatorilor să construiască "zone sigure" pe teritoriul afghan, care le servesc drept baze pentru a ataca teritoriul paqistanez. Totuşi, e important de spus că dezordinea şi luptele necontenite din Afganistan au reprezentat şi reprezintă un interes important al Paqistanului, care este, de departe, cel mai interesat de perpetuarea acestui conflict. Pentru Paqistan războiul afgan, a fost o sursă importantă de venituri, influenţă politică şi "bunăvoinţă" americană. Acest episod recent de la frontieră demonstrează fragilitatea construcţiei de securitate din Afganistan, spaţiu pe care NATO şi Statele Unite se pregătesc să-l părăsească în 2014, la fel de penibil cum au părăsit şi Vietnamul, dar şi legătura, aproape ombilicală, între Paqistan şi forţele insurgente. Situaţia actuală din Afganistan, după 10 ani de război împotriva talibanilor demonstrează, încă o dată, că recurgerea la superioritatea militară pe cîmpul de luptă nu se traduce, automat, într-un rezultat politic favorabil, iar pentru ca rezultatele din teren să fie vizibile, aria de operaţii CORECTĂ este Af-Paq-ul! Vietnamul şi, mai recent, experienţa Iraqului au demonstrat-o cu prisosinţă: marile armate ale Vestului împotmolindu-se în războiul de contrainsurgenţă!

Pentru Europa în special, dar şi pentru Statele Unite ale Americii, există o certă nostalgie pentru perioada colonială cînd intervenţia militară a fost eficientă, triumfală şi vizibilă, recompensată cu prestigiu, pieţe, şi acces la resurse. Amintiţi-vă doar de frenezia belicoasă a preşedintelui francez cu care s-a angrenat în războiul libian! Persistă în Occident ideea că trebuie să existe o modalitate de a restabili acele zile fericite la nivel mondial, în ciuda dispariţiei oficiale a statului colonial. În strînsă legătură cu acest imperialism rezidual, susţinut de globalizarea economică, persistă convingerea că puterea militară continuă să modeleze istoria lumii. În contrast cu aceste convingeri, intervenţiile militare occidentale de la începutul secolului 21 au fost întîmpinate peste tot cu o rezistenţă violentă şi perseverenţă naţională, elemente care, din punct de vedere militar, ar fi trebuit eliminate în cazul în care stabilitatea în spaţiile vizate ar fi fost restaurată şi o parte importantă a populaţiei locale ar fi fost "eliberate"! Din punct de vedere politic, însă, soluţia enunţată ar fi UN DEZASTRU! Marea greşeală făcută de către decidenţii politici din Vest, în perioada post-colonială, extrem de vizibilă, în prezent, în Afganistan şi Libia, şi deja prezentă în Iraq, este de a reuni două tipuri de situaţii de conflict. Specialiştii militari identifică corect "Sindromul Vietnam" ca fiind "războiul de contrainsurgenţă", mereu problematic, în care efortul de a realiza schimbarea de regim, pe baza unei intervenţii militare nu ţine seama, niciodată, de dinamica auto-determinării locale. Militarismul elitelor politice - tradus prin încrederea oarbă în hard power-ul militar şi dependent de acesta - trebuie ţinut departe de puterea militară, care poate fi utilizată raţional, pentru atingerea unor obiective, în anumite condiţii. De cele mai multe ori, militarismul decidenţilor politici produce o încredere supraevaluată în eficienţa puterii militare, pe care o finanţează în exces şi îi pretinde rezultate în teren, fără să ţină seama de diferenţele majore între cele două tipuri de războaie.

Aceasta pare să fie o imagine din perioada de declin a colonialismului european şi a efortului american de preluare a sarcinii de a proiecta puterea Vestului, la nivel global, în ultima jumătate de secol, pe care le trăim cu toţii. Cele două faze ale războiului din Iraq sînt elocvente. Prima fază a implicat victoria pe cîmpul de luptă, rapidă, asupra forţelor iraqiene, căderea Bagdadului şi răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, în piaţa centrală a oraşului. George W. Bush a sărbătorit această aparentă victorie, în mai 2003, pe puntea unui portavion, vorbind trupelor americane şi arborînd banner-ul cu inscripţia: "misiune îndeplinită". Am şi eu un tricou cu aceeaşi inscripţie! Din acel moment a intervenit a doua fază a războiului, cea de restructurare politică şi economică a Iraqului, sub influenţa neoliberală şi ocupaţia militară. Din acel moment s-a făcut simţit "Sindromul Vietnam", iar rezistenţa indigenă la ocupaţia străină a neutralizat în mod semnificativ impactul superiorităţii militare, iar mişcarea de autodeterminare naţională s-a bucurat de suportul politic şi moral al opiniei publice mondiale.

Deşi schimbat din funcţie de Obama pentru analizele şi declaraţiile sale prin care arăta "semnele" că SUA pierd războiul în Afganistan - taman în perioadă electorală! - Generalul David Petraeus rămîne cea mai influentă figură militară americană din ultimul deceniu. El este şi autorului Manualului de Contrainsurgenţă al Armatei Americane, în care a aplicat lecţiile învăţate de armata americană în războiul din Vietnam şi nu "impresiile" decidenţilor politici de la Casa Albă despre combaterea insurgenţei şi rezistenţei naţionaliste cu forţa armatei convenţionale de ocupaţie. Petraeus a încurajat sensibilitatea faţă de cultura indigenă, respectul pentru drepturile omului, precum şi promovarea dezvoltării economice. Şi totuşi, există o eroare, imposibil de identificat de ilustrul strateg: violenta intruziune imperială rămîne la fel de neplăcută pentru populaţiile ocupate ca în perioada sec. IX - XX! Şi în Af-Paq acest resentiment este identificat direct cu Imperiul Britanic, de care Statele Unite nu este complet străin! Afganistan înseamnă, cuvînt cu cuvînt, "Ţara afganilor" şi s-a întemeiat la începutul secolului 19. Englezii au introdus primii denumirea "ţară afgană", transformîndu-se în Afganistan, denumire preluată şi de afgani. Afgan, de altfel, nu înseamnă cetăţean al Afganistanului, ci se referă îndeosebi la poporul paştunilor (fiind denumiţi afgani numai în Persia şi India). O "mostră" de colonialism!

Doborîrea unui elicopter american Chinook CH-47, pe 6 august a.c., care a costat viaţa a 38 de persoane, inclus 22 Navy SEAL din unitatea specială de elită, forţa care l-a ucis pe Osama Bin Laden în luna mai!, este semnificativă. În loc să ia atacul ca un semn calar că războiul din Afganistan se află în faza de contrainsurgenţă şi se apropie de un "final Vietnam", Washingtonul a numit incidentul unul de tipul: "un incident de one-off", şi nu o tendinţă. Un purtător de cuvînt al Pentagonului, colonelul Dave Lapan, chiar a insistat, "Avem în continuare talibanii pe fugă." Liderii civili au clamat în aceeaşi notă. Secretarul Apararii, Leon Panetta, a declarat: "Vom menţine cursul pentru a finaliza această misiune." Iar Barak Obama a mers în aceeaşi direcţie, optimistă: "Vom reuşi! Ţineţi-i sub presiune". Informaţiile din teren par să-i dea dreptate lui Lapan: într-adevăr, există talibani pe fugă, însă atacînd şi cucerind şapte posturi de frontieră cu Paqistanul, în încercarea de a consolida o forţă considerabilă în Whaziristan. Potrivit unor informaţii, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong.

Potrivit analiştilor, anul 2011 este hotărîtor pentru soarta războiului din Afganistan. Deşi toată lumea este de acord că ISAF a preluat iniţiativa pe teren (nu pentru că talibanii ar fi fost învinşi, ci pentru că aceştia s-au retras efectiv de pe teren!), potrivit informaţiilor, inclusiv din surse HUMINT gestionate de români!, talibanii vor încerca să preia controlul provinciilor Kandahar şi Helmand. Potrivit unui general muntenegrean, care a luptat în primul război modern de guerilla, luptătorii de guerillă se bucură de sprijinul populaţiei şi ei se pot "lăsa la vatră" şi reintra în luptă oricînd! Sprijinul popular faţă de talibani este confirmat şi de lucrătorii umanitari din Afganistan. "Mulţi oameni percep acum ISAF ca o forţă de ocupaţie", a spus Anne Jones, un activist umanitar care a trăit în Afganistan". Ei nu mai fac parte din soluţie, ci au devenit problema! Pe de altă parte, insistenţa cu care se vehiculează retragerea trupelor NATO în 2014, pot oferi talibanilor un target pînă la care să reziste, deci, încă 18-24 de luni. Părerea mea!

OSSO ÎNTRE MOESLER ŞI QUARTERBACK.

Managementul riscurilor are la bază analiza şi selectarea de soluţii optime în vederea protejării unui obiectiv, iar METODA MOESLER măsoară frecvenţa, magnitudinea şi efectul unui posibil dezastru şi are la bază analiza şi clasificarea pericolelor pe clase de risc, în funcţie de magnitudinea fiecăruia. Personal, consider metoda indispensabilă (asta şi pentru că întotdeauna "drumul cel mai scurt e aela pe care-l ştii!). În analiza informaţiilor, METODA QUARTERBACK se concretizează printr-o abordare sistemică a colectării de informaţii la conferinţe, seminarii, expozitii, simpozioane, ateliere etc. Prin această metodă, pe care eu o găsesc extrem de aproape, culegerea informaţiilor este facilitată de concentrarea deosebită de specialişti, de dezbaterile şi confruntările ştiinţifice, de multitudinea documentaţiei, pliantelor, imaginilor etc. Principalul atu al culegerii de date în astfel de situaţii îl constituie confruntarea, considerată, de fapt, o autentificare a informaţiilor prezentate şi, deci, o garantare a veridicităţii acestora. Romantismul culegerii de informaţii prin această metodă este dat de încadrarea în strategia generală de competiţie a inteligenţei, precum şi de sistemica culegerii informaţiilor. În acest fel, se realizează o dublă comparare despre mai multe organizaţii din acelaşi domeniu, pe de o parte, precum şi informaţiile despre aceeaşi organizaţie în diferite momente de viaţă, pe de alta parte.

Moesler şi Qarterback sînt metodele de lucru preferate ale BIG, într-o perioadă în care Intelligence-ul devine tot mai domestic!

Intelligence-ul devine tot mai mult o activitate bazată mai ales pe analiza informaţiilor deschise şi pe utilizarea unor specialişti în modelarea societală. Cetăţenii, ca şi decidenţii politici, se uită tot mai des la ofiţerii de intelligence atunci cînd fenomene economice sau financiare induc turbulenţe societale care vulnerabilizează la nivele critice statele-naţiune, cam cum se întîmplă în ultimul timp în Europa. Dezvoltarea societăţii actuale de la societatea tehnologizată către societatea informaţională şi, în viitor, către societatea bazată pe cunoştinţe, impune apariţia şi dezvoltarea companiilor private de intelligence în 3 direcţii de interes: -dezvoltarea informaţională către cea a cunoştinţelor, cu un ritm superior tuturor celorlalte direcţii de dezvoltare; -globalizarea economiilor, dezvoltărilor tehnologice şi disiparea graniţelor politice şi geografice; şi -consolidarea economiei informaţiei, cu dominaţia tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, pe de o parte, şi cu cea a procesării informaţiilor şi transformarea lor în cunoştinţe, pe de altă parte. În opinia mea, securitatea privată trebuie să fie abordată la nivel legislativ şi conceptual ca fiind parte intrinsecă a securităţii naţionale. Probabil că într-o perioadă apropiată se va ajunge şi la noi ca în problematica securităţii naţionale să preluăm într-un fel sau altul experienţa americană. Statele Unite ale Americii prin activarea dimensiunii pre-emptive a intelligence-ului guvernamental determinat de războiul declarat împotriva terorismului după dramaticele atentate din 11 septembrie 2001, s-au văzut în scurt timp în faţa unui aflux masiv de informaţii primare care nu puteau fi procesate, analizate şi exploatate oportun numai cu mijloacele de care dispuneau instituţiilor de stat. România, aflată în mod ireversibil pe calea democraţiei şi nu face excepţie de la această regulă.


Realitatea noului mediu de securitate, orientat cu precădere spre dimensiunile economico-financiare, impune identificarea unor noi modele de abordare şi de acţiune a CPIntelligence şi integrarea acestora în Comunitatea Naţională de Informaţii. Tendinţa de privatizare a culegerii de informaţii, a prelucrării şi distribuirii reprezintă un reflex al apariţiei actorilor non-statali şi al privatizării asigurării securităţii în domeniul informaţiilor. Potrivit unui raport, 70% din informaţiile furnizate Preşedintelui SUA provin de la CPIntell, iar 80% din informaţiile monitorizate, pe timp de pace, provin din SURSE DESCHISE! ANALIZA TRANSMISIUNILOR - REPORTAJELOR, RELATĂRILOR, INTERVIURILOR ETC. - CORESPONDENŢILOR RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI ÎN IRAQ A ÎNSEMNAT, UNEORI, ANALIZA SURSELOR DESCHISE, RRA FIIND O ASTFEL DE SURSĂ! Comunitatea de informaţii a fiecărei naţiunii este tot mai mult solicitată pentru a-şi asuma roluri de „sistem de avertizare timpurie”, iar CPIntell reprezintă unul dintre avertizorii pe care comunitatea şi actorii non-statali se pot baza.
Companiile încep să caute specialişti de “intelligence”, adică persoane care strîng informaţii despre piaţă, realizînd rapoarte asupra evoluţiei pieţei, a oportunităţilor de dezvoltare şi a riscurilor legate de declanşarea unor noi crize. Scopul de maximă generalitate al activităţii de intelligence este realizarea avantajelor decizionale în domenii care vizează securitatea naţiunii, prin realizarea unei abordări complexe, integratoare a activităţii de intelligence. Securitatea unei naţiuni se referă astăzi, la securitatea democratică, securitatea economică, securitatea infrastructurilor informaţionale, securitatea individuală. Efectul imediat al schimbării paradigmei de securitate în plan intern şi internaţional, a fost transformarea rolului şi ponderii intelligence în procesul decizional, acţiunea politică bazîndu-se din ce în ce mai mult pe cantitatea şi calitatea produselor de intelligence. În ceea ce priveşte intelligence-ul privat remarc încercările de dezvoltare ale acestuia, timide, deoarece, aşa cum se întîmplă în ţările civilizate, în firmele sau în posturile de management al acestui domeniu sînt angajaţi, de cele mai multe ori, foşti ofiţeri ai instituţiilor care gestionează sau au gestionat problematica intelligence-ului guvernamental. Şi în România, firmele străine sau cu capital majoritar străin nu se sfiiesc să caute cu prioritate angajarea unor astfel de specialişti. “Marile companii, precum Nokia, Shell, L’Oreal, Vodafone, au angajaţi dedicaţi pentru dezvoltarea acestei funcţii de intelligence”, spunea Joseph H.A.M. Rodenberg, specialist olandez în management strategic bazat pe intelligence, prezent la Bucureşti. Potrivit acestuia, domeniile care au cea mai mare nevoie de implementarea unui sistem de intelligence sînt telecomul, industria aerospaţială, farmaceutica, iar la nivelul unei companii cu 3.000 de angajaţi, patru-cinci ar trebui sa fie specializaţi în intelligence şi în lansarea de avertizări timpurii!

Potrivit specialiştilor IntellCompetitiv, în prezent, la nivel local, generarea şi utilizarea de intelligence este sub 30% din cantitatea ideală care permite unei companii să fie competitivă. 80% dintre companiile europene mediu-mari au pus în practică, în diverse grade, sisteme formale de intelligence, iar peste 55% au implementat sisteme software de intelligence–ului privat proiectat într-un cadru legislativ adecvat - investigatori particulari, consultanţă şi analize de risc etc. Este în interesul întregii societăţi româneşti, în această perioadă internaţională tulbure ca securitatea privată şi, implicit intelligence-ul privat să fie reglementate pentru a pune mai presus de orice principiul legalităţii şi respectarea necondiţionată a drepturilor fundamentale ale omului. Dacă conceptul modern de securitate include cinci direcţii, securitatea unei entităţi statale fiind asigurată dacă se ţine cont de fiecare dintre componente: • componenta politică a securităţii, • componenta militară, • componenta economică, • componenta societală şi cea ecologică, în cel puţin patru dintre ele (excepţie făcînd componenta militară, deocamdată!), intelligenceul privat are aplicaţii practice imediate.

După acest paragraf, m-a oprit din scris, la telefon, prietenul meu Adi T. cu care am avut o discuţie despre paragrafe şi faptul că uneori, deviez de la subiect. Este şi cazul textului de faţă care pornise ca o pledoarie în favoarea Companiilor Private de Intelligence, dar, pe care "îl trag" într-o direcţie publicitară! Îmi voi imputa costurile şi taxele aferente!

La fel ca în jurnalism, pentru ca informaţiile să poată fi operaţionalizate şi procesate, iar raportul final de sinteză al unei Agenţii de Informaţii (BIG, de exemplu!), este necesar să îndeplinească cîteva condiţii importante: - să fie reale; - să asigure percepţia multilaterală, din perspectiva economică, tehnică, umană, stiinţifică; - să aibă un caracter sintetic şi concis; - să fie precise şi sigure; - să parvină în timp util; - să surprindă caracterul /atributul de dinamicitate; - să fie adaptate la specificitatea personalului implicat în gestionarea acestora.

La rîndul lor, rapoartele de intelligence pot fi împărţite în mai multe categorii: • rapoarte curente, care prezintă desfăşurarea evenimentelor în curs sau care au avut loc într-o perioada apropiată de timp şi seamănă cu jurnalele de actualităţi, însă mult mai “liniare”, nespeculative; dispunînd de surse mult mai precise, fiecare raport de acest gen cuprinde o serie de evaluări care fac atît legătura cu evoluţiile anterioare, cît şi prognoze pentru evoluţiile viitoare pe termen scurt (în această categorie intră informările zilnice prezentate de toate serviciile de informaţii); • rapoarte descriptive de bază, care sînt concentrate asupra elementelor relativ stabile ce caracterizează o situaţie sau un subiect de informaţii (diferite potenţialităţi acţionale, comportamente şi atitudini faţă de un eveniment, producerea de situaţii şi stări); • rapoarte privind evoluţiile dintr-o anumită zonă informativă, care fac prognoze pe termen mediu şi lung, pe baza cărora se iau decizii strategice; de aceea, aceste rapoarte au cea mai mare importanţă;

Agenţiile de informaţii mici, precum BIG, acţionează în OSINT. Primele companii de OSSO (Open Source Solution Opperation) au fost lansate de şi în Israel, după 1991, previzionînd o nouă fază a războiului cu palestinienii. Colectarea de informaţii OSINT este, în general, o problemă diferită faţă de de colectarea de informaţii din alte discipline de informaţii, care intră pe tărîmul taboo al spionajului! În OSINT, dificultatea supremă constă în identificarea surselor relevante, demne de încredere din cantitatea considerabilă de informaţii aflată la dispoziţia publicului. O bună parte din specialiştii occidentali sînt de parere că ponderea surselor în activitatea de intelligence o constituie “sursele deschise”. În OSINT valoarea importantă nu o reprezintă sursa ci informaţia pe care o conţine şi abilitatea de a fi analizată. OSINT plasează omul în inima ecuaţiei de intelligence, ideal pentru cei mai puţin deprinşi cu tehnica. OSINT nu este în competiţie cu informaţiile clasificate iar OSSO nu reprezintă nici în România o încălcare a legislaţiei în domeniul securităţii! Acţiunea vizează culegerea, procesarea, stocarea şi diseminarea informaţiilor necesare, monitorizarea unor indicatori, ameninţări sau acţiuni (atacuri) precum şi contracararea atacurilor susţinute asupra propriilor informaţii, acţiuni, imagine şi iniţiative. Comportamentul trebuie să fie proactiv şi, atăt cît este necesar, reactiv!

La ce sînt bune companiile private de intelligence în competiţiile politice care se apropie, sau economice, de exemplu? Obiectivele sînt: realizarea imaginii reale a competitorilor pe piaţă; obţinerea sau menţinerea unui avantaj concurenţial faţă de competitor; anticiparea acţiunilor şi deciziilor competitorilor; identificarea ameminţărilor, evaluarea vulnerabilităţilor şi determinarea riscurilor în competiţia de piaţă; perfecţionarea strategiilor de promovare; adoptarea celor mai bune decizii de securitate. Domeniile în care se concentrează serviciile sînt: analiza evoluţiei mediului social, politic şi legislativ, securitatea oganizaţiei etc. Dintre produsele şi serviciile BIG se pot remarca: analize de risc, profil competitor, monitorizare acţiuni competitori, consiliere în securitate.

Apariţia unor noi modele de conflict, împreună cu procesul de globalizare a condus la re-configurarea înţelegerii privind securitatea şi apariţia unei “noi paradigme de securitate” în ultimii ani. În cadrul acestei noi paradigme, securitatea nu este doar apanajul statului, ci ŞI a unei multitudin de actori non-statali. În acest sens, s-ar putea lua în considerare aplicarea conceptului de „securitate” şi în ceea ce priveşte informarea unei naţiuni prin intermediul mass-media, de exemplu. Privatizarea securităţii, în acest sens, poate fi privit ca o astfel de măsură. Procesul de privatizare al securităţii, abuziv şi netransparent poate duce la slăbirea statului însuşi. Intelligenceul privat nu este ÎN COMPETIŢIE cu Comunitatea Naţională de Informaţii, ci reprezintă latura complementară ataşată ideii de afaceri private. De multe ori, afacerile private pot aduce atingere securităţii naţionale. O implicare pro-activă a CPIntell poate aduce un echilibru între interesele comerciale şi interesele statului. Cam acesta reprezintă VIITORUL şi în România! Dacă Statul NU SE TREZEŞTE LA TIMP şi nu va încuraja companiile autohtone de profil, legea intelligenceului privat, în România, va fi făcută de companii străine! Străine şi de interesele naţiunii române!

ROMÂNIA

Constat o avalanşă de texte, în ultima vreme, despre posibila reunificare a României. Parţială, evident! Există scenarii, unele pur literare, altele analitice optimiste, unele pesimiste, iar altele habarniste! Se profilează, însă, şi un curent în societatea "civilă", pentru ca la 200 de ani de cînd Basarabia a intrat sub tutela Moscovei, să se întoarcă la "ţara mamă". Pare puţin credibil, dar puţin credibilă părea şi reunificarea Germaniei, revenirea Hong-Kong-ului la China sau viitoarea re-unificare koreeană! Din punct de vedere politic, la Chişinău, fostul preşedinte interimar, Mihai Ghimpu, a reuşit să re-aprindă flacăra românismului mai mult decît şi-ar fi dorit partenerii de coaliţie. Unii, pentru că nu înţeleg - din postura de aparatcik - acest lucru, alţii pentru că au citit în ziare că DNA-ul lui Băsescu e mai eficient decît Departamentul Anti-Corupţie al MAI de la Chişinău. Din postura de preşedinte român peste Moldova, Mihai Ghimpu a fost votat, anul trecut, pe acest blog, drept cel mai potrivit candidat pentru funcţia de Preşedinte al României Mari! Pe de altă parte, politicieni mari şi mici, de la Chişinău şi Bucureşti, înţeleg foarte bine că în situaţia în care cele două teritorii se vor unifica, sportul cu mulsul vacii statului nu va mai putea fi practicat decît de "cei mai buni"! La Bucureşti, dacă Traian Băsescu a adoptat postura de "mutu rupe căputu" (zicală din Banat!) şi anul viitor, în loc de Statele Unite ale Europei vine în faţa alegătorilor cu cele două state româneşti reunificate, i se vor ierta TOATE rahaturile moţate, sau nu, din cei 10 ani de căpitănie naţională. Dacă Nu, atunci amiralul constănţean a avut dreptate: Traian Băsescu a fost - ŞI A RĂMAS - INAPT! Nu Inept!

Evident, România NU este pregătită pentru acest gest istoric. Dar, a fost ea vreodată pregătită pentru ceva? NU! Evident, cazacii şi miliţiile Transnisriene vor declanşa un război la frontiera de est a ţării, pe Nistru, dar un război "de nişă" nu ar face decît să întărească unitatea naţională şi ar reface, probabil, autoritatea statului. Există, însă, posibilitatea ca miliţiile transnisriene SĂ NU atace FRONTIERA DE EST a UNIUNII EUROPENE pentru a nu complica, inutil, relaţiile Rusiei cu UE. Apoi, alegerile din Rusia, Germania, Franţa, Statele Unite şi actuala criză sînt motive suficient de bine întemeiate pentru ca marile puteri să treacă cu vederea un gest curajos al unui preşedinte imprevizibil de la periferia Uniunii Europene...

P.S. Aş sugera colegei Stela Popa, de la Chişinău, cu prietenie, schimbarea denumirii emisiunii, din "mai aproape de Europa", în "Mai aproape de România"!, cu comentarii în acelaşi format trilateral de experţi în problemele "judeţelor din Estul ţării": Iulian, Victor şi Doru!

ÎN PLINĂ CRIZĂ, MAI MULT CA ORICÎND, INFORMAŢIILE DETERMINĂ ACŢIUNEA DIRECTĂ

În Franţa, Grecia şi Spania, tinerii îşi exprimă nemulţumirea faţă de situaţia lor, la Londra ei dau foc la cartiere. Orientul Mijlociu e în fierbere, Polul Nord devine obiect de dispută, iar bursele din întreaga lume se află pe tobogan.Toate ţările europene au trăit cu mult peste nivelul lor şi vor trebui fără excepţie să-şi strîngă cureaua. Ceea ce va însemna sfîrşitul uneia dintre iluziile prăfuite ale Uniunii: ideea că, într-o Europă prosperă, totul se aranjează întotdeauna fără prea mult efort. Pacea din ultimii 66 de ani a avut un cost: creşterea generozităţii statului social. Astăzi, s-a terminat! În Italia şi Spania, rata şomajului a atins recorduri: orizontul tinerilor este din ce în e mai mărginit, viitorul e ceva mic, negru şi urît, iar politicienii nu se mai bucură de nici un dram de încredere! Pe negîndite, Noua Criză şi Noua Recesiune globală au afectat grav chiar măduva spinării societăţii globale, mult prea ocupate de binele imediat. Dar, oare, chiar pe negîndite? Înclin să cred că nu! Numeroase agenţii, companii şi laboratoare de intelligence din întreaga lume au analizat situaţia economică globală care prevestea haosul ce pare că îl trăim în aceste zile. Unele au emis avertismente, însă, acelaşi DECIDENT POLITIC preocupat doar de binele unui ciclu electoral, de 4 sau 5 ani, nu le--a luat în seamă.

Potrivit unui raport realizat de Oxford Research Group, criza financiară globală şi recesiunile economice, provocate de aceasta, reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa securităţii mondiale. Autorul raportului, Paul Rogers, profesor la Universitatea Bradford, detaliind consecinţele acestor crize, susţine că deciziile viitoare luate la nivel mondial vor fi decisive în ceea ce priveşte securitatea internaţională. El mai precizează că alegerea pe care o vom face acum, în cîteva luni, va determina dacă lumea devine mai paşnică sau mai beligerantă în următorii zece ani. Pe de altă parte, la 12 februarie 2009, în faţa Comisiei Senatului pentru Informaţii a Congresului Statelor Unite, Directorul Informaţiilor Internaţionale, Dennis C. Blair, a prezentat, pentru prima oară, un document provenind din analiza tuturor celor 16 servicii de informaţii şi securitate ale SUA, precum şi din informaţiile furnizate de companii private de intelligence care lucrează pentru Guvernul Statelor Unite. Potrivit unui raport din 2008, 70% din informaţiile prezentate în sinteza din fiecare dimineaţă preşedintelui SUA provin de la Companiile Private de Intelligence! Blair s-a referit la cele mai importante ameninţări de securitate cu care se confruntă, în prezent, societatea americană, menţionînd, în principal: -criza economică globală şi impactul său destabilizator asupra aliaţilor şi adversarilor, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea scăderii capacităţilor aliaţilor de a-şi asigura apărarea şi obligaţiile de asistenţă umanitară; -impactul intern şi internaţional al schimbărilor climatice globale; -accesul la resurse energetice în deplină securitate şi asigurarea managementului aprovizionării cu alimente şi apă, mai ales în condiţiile unei previziuni de creştere a populaţiei globului cu 1 miliard de locuitori pînă în anul 2025; -securitatea informatică şi ameninţările la structura informatică a SUA, atît din partea unor actori statali cît şi nestatali. Dacă privim atent cele patru tipuri de ameninţări expuse, ele sînt valabile la nivelul întregului Bloc NATO, deci, şi România!

Referindu-se la criza economică globală, începută în SUA şi răspîndită rapid în alte ţări, Blair a spus: “Timpul este probabil cea mai mare amenintare pentru noi. Cu cît trece mai mult timp pînă la începerea redresării, cu atît devin mai periculoase eventualele efecte negative asupra intereselor strategice ale SUA. Analizele noastre arată că această criză economică duce la creşterea riscului de instabilitate a regimurilor politice, dacă ea continuă pentru o perioadă de înca 1-2 ani... instabilitatea poate duce la pierderea echilibrului fragil pe care multe state în curs de dezvoltare îl au în domeniile justiţiei şi ordinii interne de drept... fără a imprima o notă alarmistă, apreciez că, mult timp de acum înainte, abordările cu privire la securitate – naţională şi mondială – trebuie făcute numai în contextul crezei financiare globale şi a recesiunilor economice generate de aceasta". Era 2009, dar, la Bucureşti "nu sosise criza", iar România se pregătea de alegeri!

Într-un context firesc, neviciat de bruiaje electorale, o analiză de detaliu a situaţiei actuale, şi a evoluţiei ei probabile, pe palierele economic, financiar, politic şi social al României, dar şi al oricărei ţări europene, aflată în criză, scoate în evidenţă o serie de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, asociate crizei financiare globale şi recesiunii economice. O asemenea construcţie poate fi realizată de pe poziţia analistului de securitate, conform căreia, aprecierea gradului de periculozitate al unei ameninţări începe de la valoarea maximă şi se diminuează apoi, pe măsura obţinerii de noi informaţii! Sînt ferm convins că intelligence-ul românesc are o astfel de analiză, cum la fel de convins sînt că DECIDENTUL POLITIC a luat la cunoştinţă concluziile acesteia, dar veşnica politică gregară românească împiedică actuala putere să ia măsurile ce se impun. Ce ar trebui luat în calcul?

- accentuarea sărăciei, ca urmare a desfiinţării unui număr mare de locuri de muncă, ce duce, inevitabil, la creşterea numărului de persoane care nu se pot hrăni în mod adecvat, în consecinţă - sporirea numărului de îmbolnăviri. Amploarea unui asemenea fenomen va influenţa negativ sistemul de securitate socială, care şi aşa nu mai face faţă; -fragmentarea politică internă, apariţia de "partide miracol", sau "adevăratele partide", ce determină migraţia politică, urmare a inabilităţii şi eşecului unor politici guvernamentale de estompare sau ieşire din criză. Aceasta ar putea duce la radicalizarea unor forţe politice, ce ar putea afecta sistemul democratic şi ar deschide drumul spre autoritarism şi dictatură. Ca orice organism, primul pas spre vindecare este recunoaşterea faptului că eşti bolnav, iar punerea în discuţie, tot mai vocal, a sistemului democratic, în special în ţări europene, mă face să cred că politicienii, de pe Dîmboviţa, Sena sau Rhin, nu-şi recunosc boala; -extinderea sărăciei care, după estimări "optimiste" loveşte zeci de milioane de oameni!, ar putea determina apariţia unor mişcări sociale extrem de radicale şi violente, în faţa cărora o parte a puterii politice ar putea fi tentată să recurgă la forţă; -reînvierea şi extinderea naţionalismului extremist, xenofobiei şi rasismului pe fondul instabilităţii sociale şi politice interne şi externe, reprezintă realitatea contemporană în Uniunea Europeană; -diminuarea drastică sau, în cel mai fericit caz, limitarea bugetelor destinate securităţii naţionale, alocate dintr-un buget de stat foarte mic, ca urmare a falimentării unui număr mare de firme, a disponibilizărilor masive de angajaţi, sau acolectării submediocre a taxelor şi impozitelor de la contribuabili, sufocţindu-i cu creşteri aberante de cote pe puţinii plătitori care vor sfîrşi, la rîndul lor, în incapacitate de plată! Este, din nou, imaginea României, în plin proces de diminuare a aparatului securităţii interne, prin disponibilizări masive de pompieri, jandarmi şi poliţişti, la care se mai adaugă discreditarea publică concertată a structurilor specializate în domeniul securităţii naţionale de către o parte a media şi a formatorilor de opinie, sau, mai rău, chiar de propriul ministru! Acest comportament duce la scăderea accentuată a încrederii populaţiei în aceste structuri şi diminuarea severă a atracţiei tineretului valoros pentru aceste profesii.

La toate aceste riscuri şi vulnerabilităţi, desprinse din realitatea românească, aş mai aminti şi posibilitatea extinderii restricţiilor în domeniul cheltuielilor militare şi angajamentelor din cadrul alianţelor politico – militare internaţionale, soldate cu diminuarea prezenţei sau cu retragerea completă a forţelor multinaţionale din zone de conflict, posibila re-amorsare a unor conflicte latente şi chiar creşterea riscurilor de acţiuni teroriste. După cum am mai scris pe acest blog, insecuritatea socială şi alienarea culturală crează premise favorabile pentru producerea de atentate teroriste de mare amploare. Să nu uităm de creşterea riscului apariţiei războaielor civile ca urmare a posibilelor falimente statale, pe plan mondial!

Aceste vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări sînt, mai mult ipotetice şi oarecum alarmante. Dar ele sunt posibile! În primul rînd, pentru că sînt specifice şi asociate unei crize globale. În al doilea rînd, pentru că sîntem contemporani cu ele, s-au declanşat deja în cele mai dezvoltate ţări economice şi în forme extrem de violente. Această criză este aproape unanim apreciată ca fiind fără precedent care va crea o transformare atît de complexă în întreaga lume, cum nu a mai fost cunoscută de la al Doilea Război Mondial şi pînă acum. Evoluţia ei este imprevizibilă şi obligă serviciile de intelligence să identifice permanent noi riscuri şi ameninţări. De aceea, eu cred, că mai mult ca oricînd, zilele acestea sînt ale informaţiilor, mai mult decît ale acţiunii directe. Determinată de acestea! Sigur, asta doar dacă nu eşti preocupat EXCLUSIV de un nou mandat în 2012. La Bucureşti, Paris, Berlin, Washington sau, aiurea!

NEOLIBERALISMUL TARDIV ŞI MESCHIN AL PDL

Rubini scrie într-un articol, în această lună, că măsurile politice anti-criză economică sînt debile, fapt ce va arunca planeta într-o perpetuă luptă de stradă. Astăzi, presa europeană recunoaşte că politicienii s-au îndepărtat de popor, că democraţia nu mai e populară, iar liderii UE au fost aleşi ca marionete în mîinile "Liderului" ANGELA SZARKOZI. Ieri, o televiziune de ştiri mă căpia cu comparaţia între premierul japonez, care şi-a dat demisia cu o cotă de încredere de 22%, şi premierul român, cu o cotă de 6%! Despre mişcările deja convulsive ale Noului Orient Mijlociu am scris acum două zile. Ar mai trebui să adaug că în ultimii 15 ani, ani grei, de asediu pentru Israel, ţara şi-a dezvoltat o economie a situaţiilor de urgenţă şi anti-tero căreia nu-i priesc perioadele îndelungate de pace! E de înţeles, de la crearea sa, Statul Evreu a fost mereu sub asediu! Dincolo de Ocean, Prinţul Negru pe cal alb a făcut fîs! Un mare fîs! Mă întreb dacă a crezut sincer, la depunerea jurămîntului, că întreaga maşinărie economico-financiară corporatistă se va da la oparte pentru a-i face loc să implementeze noile politici democrate! Mă îndoiesc! În aceste condiţii, Obama are toate şansele să-l egaleze pe Carter în competiţia de "cel mai slab preşedinte american".

În România, situaţia e "stabilă" pentru că noi sîntem din alt film! De 3 ani scriu pe acest blog că nenorocirea abătută peste amărăşteanul carpato-danubiano-pontic are legătură cu schimbarea unei întregi filozofii economice: trecerea de la "visul" Keynes (al economiei sociale de piaţă) la "coşmarul" Milton Friedman. Adepţii capitalismului total au umplut de sînge, la propriu, America Latină, Argentina, Cile, Bolivia, au experimentat teoria în Rusia lui Elţîn şi chiar în America lui Bush. Acum, după 8 ani de la vîrful din Statele Unite, "binefacerile" statului minimal se abat şi asupra României. Scenariul este identic, numai că Geniul de la Răchiţele nu a înţeles nimic din el! Degeaba ne dădeam toţi cu fundul de pămînt să ne explice ce are de gînd să facă cu ţara, pentru că şi Boc primea "strategia" pe bucăţi, gîndită, evident, Dincolo. "Pachetul de reformă economică" trecut prin asumare, la fel ca în Chile, reforma învăţămîntului, identică cu cea din Argentina, aplicată după Katrina şi în New Orleans, sînt doar două exemple. De altfel, adepţii lui Milton Friedman au recunoscut, oficial, ce au de gînd să facă cu România: Potrivit unui studiu intitulat „Ordoliberalismul şi economia socială de piaţă", elaborat de Institutul de Studii Populare (ISP), pensiile de stat ar trebui desfiinţate, iar sistemul asigurărilor de sănătate ar trebui privatizat. Noutatea documentului, mai arată specialiştii de la ISP, constă în susţinerea ideii de ordine economică, socială şi politică pe suportul unui stat minimal, pentru a apăra şi extinde sfera proprietăIii. Institutul de Studii Populare (ISP) este fundaţia Partidului Democrat Liberal, ce se autodefineşte ca avînd un rol un rol de think-tank şi prin intermediul căreia vor fi dezvoltate elementele doctrinare şi de identitate politică a PDL, aşa cum spunea serpenticul domn Valeriu Stoica! Îmi amintesc de o propoziţie rostită de un congress-man american neo-liberal care spunea în şedinţă de plen: "Noi nu vrem să omorîm statul, ci doar să-l facem atît de mic, încît să-l putem lua de gît şi să-l înecăm în cadă!" Ce nu au luat în calcul diriguitorii neo-liberalismului românesc, este decalajul de timp între "original" şi "copiile dîmboviţene" - destul de reuşite, de altfel! - lansate la apă tocmai acum cînd întreaga filosofie politico-economică planetară stă să se schimbe radical! Răspunsul la acest semn al mirării ar fi doar: meschinăria! Meschinăria elitelor aflate acum în fruntea bucatelor, de a acapara totul, singuri, fără întrebări.

Însă, aşa cum este ea înţeleasă la Bucureşti, esenţa acestei REVOLUŢII este: privatizarea totală, pe banii statului, deci a contribuabilului şi o polarizare socială de 70-80% săraci - 20-30% extrem de bogaţi! Acest transfer are deja loc de mai mulţi ani, mai cu voioşie portocalie în ultimii 3 ani, cînd investiţiile etc au scăzut şi au crescut cheltuielile aberante. Să edeţi ce va urma...

Iniţial, mi-am dorit ca însemnările de astăzi să poarte titlul:"ROMÂNIA LUI 28%", cu trimitere directă la gradul de colectare a taxelor şi impozitelor în România, restul procentului, de pînă la 100% însemnînd EVAZIUNE FISCALĂ sau FURT, DELAPIDARE etc. Din taxele şi impozitele colectate se formează bugetul de stat, partea de venituri, care într-o ţară normală la cap ar trebui să fie egală, cel puţin, dacă nu un strop mai mare, decît partea de cheltuieli, astfel încît DEFICITUL BUGETAR să nu te pocnească în cap! Dacă aceste taxe şi impozite sînt colectate, înseamnă că INSTITUŢIILE STATULUI ŞI-AU FĂCUT TREABA, deci, merită salariul! Dacă nu, în mod normal, în alte domenii de activitate, salariul este redus în funcţie de norma îndeplinită. 28% ai realizat, 28% din salariul cuvenit primeşti! Fără prime, sporuri, bonusuri etc! EU CRED că haosul din economia românească a fost lăsat intenţionat să se dezvolte aşa, timp de 20 de ani, rezultatul fiind, astăzi, că 48% din salariul unui român se duce pe achiziţia de alimente, conform statisticilor, ceea ce ne plasează în rîndul ţărilor SUBDEZVOLTATE, după 20 de ani de democraţie, de parcă secvenţa o ia mereu şi mereu de la capăt! Într-o lume ce pare a fi a INSECURITĂŢII DOBÎNDITE, securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sînt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absenţa lor totală, ea antrenînd cu sine o senzaţie de bunăstare, de linişte şi fără teama zilei de mîine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare şi de interacţiune cu actori non-statali. Actorii statali şi non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securităţii economice, atît la nivel naţional, cît şi regional şi global (General de brigadă dr. PIGUI Traian , SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SECURITATEA UMANĂ GLOBALĂ, UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE, CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE, Nr. 10 (XXII), August 2004). În acest moment, statele tradiţionale, Westfalice (!), se dovedesc incapabile de reacţie rapidă. Există o serie de surse ale insecurităţii. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, se află: securitatea economică (şomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecţia sănătăţii (existenţa unor boli grave, accesul diferit şi diferenţiat la asistenţă medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violenţa fizică, violenţa domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului). Securitatea înseamnă că beneficiile obţinute, sînt protejate în faţa dezechilibrelor sociale, economice, politice. Securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decît prin intervenţii ulterioare, dar tocmai această prevenire - care necesită resurse investite! - nu se realizează în majoritatea statelor, lovite în ultimii ani de crize multiple.

Întrebarea care se pune este următoarea: de ce Băsescu (Boc oricum nu înţelege nimic!) nu se consultă şi cu alţi economişti în ceea ce priveşte măsurile de austeritate-şoc pentru români? După ce am ales răspunsurile posibile, UNUL SINGUR mi se pare valabil: pentru că, ACUM, ÎN ROMÂNIA, ARE LOC O CONFRUNTARE ÎNTRE MODELE ECONOMICE: Şcoala lui Milton Friedman contra şcoala lui Keynes! NICI O MĂSURĂ DE TIP KEYNESIAN NU VA PANSA O RANĂ PROVOCATĂ DE NEOLIBERALISMUL SĂLBATIC PROMOVAT DE FRIEDMAN! Poate părea de neînţeles, dar o să mă explic. Ca simplu cetăţean! Din păcate, modelul Şcolii de la Chicago a fost aplicat în America Latină, în Polonia, în Rusia, în China, dar nu a ajuns pe pămînt românesc! Odată ajuns, însă, s-a contaminat rapid cu modelul găinarului balcanic, obişnuit cu şperţul ordinar şi ciubucul matinal! Aşa se face că acum, din punctul meu de vedere, pe teritoriul României acţionează 3 (trei) "grupuri" neoliberale, dintre care două haite! Prima haită, lacomă şi flămîndă, se află încolăcită în jurul PDL şi parazitează PDL-ul! Ca o tenie uriaşă cu mişcări de şarpe! Ea s-a racordat la robinetele de resurse şi, evident, nu vrea să se lase dusă de acolo. Pentru că este UN VIERME nu are urechi şi nici ochi. Deci, nu aude şi nu vede, pe principiul sicilian: cine nu aude, nu vede şi tace trăieşte 1000 de ani în pace! Buuun... Această grupare neoliberală portocalie, este hărţuită zilnic de o alta, la fel de scîrbavnică şi balcanică, cu mare influenţă pe la unele televiziuni de ştiri care NU SE OCUPĂ DE PROBLEME FUNDAMENTALE ci doar de zgură, alimentînd discuţii de suprafaţă şi lansînd piste false de discuţie, tăind, în mod ordinar, orice tentativă de a vorbi serios despre criză! La pîndă stă o a treia grupare neoliberală, de "capitalişti creativi", aş îndrăzni să o numesc, cei care se ocupă de afacerile serioase şi mari, cei care au soluţii şi ştiu cum evoluează criza în regiune, nu în ţară, reprezentaţi de Dinu Patriciu! EI AU SOLUŢII DE IEŞIRE DIN CRIZĂ, pentru că, aşa cum spuneam, doar un doctor Friedmanian poate trata o boală a sistemului Friedman. Reducerea taxelor şi impozitelor, repornirea economiei, concedierea a 600.000 de bugetari care să fie stimulaţi să intre în zona de afaceri, externalizarea serviciilor chiar pînă la paza frontierei de stat şi, de ce nu, a colectării taxelor şi impozitelor, sînt doar cîteva din măsurile propuse de Dinu Patriciu care, cred sincer, că ar fi, la această oră, singurul prim-ministru capabil să ne aducă la mal, în condiţiile în care comandantul vaporului este încă prea euforizat de aburii succesului electoral de anul trecut!

Să spun cîte ceva şi despre modelul economic propus de Milton Friedman şi să vedeţi că am dreptate atunci cînd afirm că acum, în România, bătălia este între două concepte economice. Aşadar, modelul economic propus de Friedman poate fi impus, parţial, într-un sistem democratic. Sînt totuşi necesare nişte CONDIŢII AUTORITARE pentru a permite implementarea adevăratei sale viziuni. Pentru ca terapia de şoc să poată fi aplicată fără restricţii - aşa cum s-a întîmplat în Chile, în anii '70, în China, la sfîrşitul anilor '80, în Rusia, către mijlocul anilor '90, şi în Statele Unite, după 11 septembrie 2001 - ESTE ÎNTOTDEAUNA NECESARĂ PREZENŢA ADIŢIONALĂ A UNUI ANUMIT GEN DE TRAUMĂ COLECTIVĂ MAJORĂ, CARE FIE SUSPENDĂ TEMPORAR PRACTICILE UNUI STAT DEMOCRATIC, FIE LE BLOCHEAZĂ DEFINITIV! Trauma României este CRIZA (să fie ea amplificată, sau indusă intenţionat?)! Într-unul dintre cele mai influente articole ale sale, Milton Friedman a pus bazele tacticilor capitalismului contemporan: "numai o criză - reală sau percepută ca atare - poate produce schimbări reale. Cînd criza respectivă se petrece, acţiunile întreprinse în acel moment depind de ideile disponibile. Aceasta cred că este funcţia noastră primară: de a produce alternative la strategiile politice existente, de a le menţine în viaţă şi în perfectă stare de funcţionare pînă în momentul în care ceea ce este imposibil din punct de vedere politic devine inevitabil din acelaşi punct de vedere." TOATE RĂNILE TREBUIE PROVOCATE SIMULTAN!, spune Milton FRiedman.

Revenind la România, personal aşteptam explicaţii la o întrebare simplă: de ce nu este posibil, acum, să ai o economie bazată pe legile pieţei, care să nu necesite manifestări brutale de tip Ciomu. O piaţă liberă în domeniul bunurilor de consum poate coexista cu un sistem gratuit de sănătate publică şi cu un sistem de educaţie bazat pe şcoli de stat, şi în care un segment important al economiei - aşa cum poate fi producţia de energie - să rămînă în proprietatea statului. Este totodată posibil să existe reglementări care să oblige corporaţiile să le plătească angajaţilor salarii decente, după cum este posibil ca guvernul, oricare o mai fi el, să taxeze şi să redistribuie avuţia naţională într-un fel care să reducă inegalităţile extreme ce se manifestă deja de mulţi ani. După Marea Depresie (din 1929-1933), Keynes a propus tocmai o astfel de combinaţie care să reglementeze interacţiunea componentelor unei economii - o revoluţie a politicilor publice responsabilă şi a unor transformări similare acesteia în lumea corporatistă.

Sigur, personal sînt adeptul politicilor economice promovate de Milton Friedman, dar a politicilor sociale de stînga. Prin prisma celor din urmă, în condiţiile unui stat inert, inadaptat la sistemul neoliberal economic, orice acţiune în forţă a clasei politice, chiar dacă intenţia acesteia este REFORMA STATULUI, OMUL GRAS, reprezintă, conform DOCTRINEI SECURITĂŢII NAŢIONALE, din 2006, UN ATAC LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ! Interesele naţionale sînt considerate acele provocări care îngrijorează cetăţenii unei naţiuni: interesele vitale - de securitate fizică, interesele fundamentale - care pot afecta interesele vitale dacă nu sînt realizate, şi interesele periferice. Tensiunile economică şi politică de astăzi au un impact major asupra populaţiei.

Este limpede că sistemul neoliberal impus de PDL, dar şi acţiunile dezordonate avînd la bază elemente din teoria lui keynes, promovate ani la rînd de PDSR, PSD care au lăsat România fără apărare, vor genera COSTURI SOCIALE URIAŞE. Este, însă, la fel de limpede că acum, orice măsură se va lua, va fi nevoie de încredere, ori GUVERNUL BOC NU MAI ARE NICI UN PIC DE ÎNCREDERE! Să se compare cu premierul nipon???

NU CRED IN REFORMA MINISTERULUI DE INTERNE!

Peste 5.000 de angajati ai Ministerului de Interne nu au promovat examenele de evaluare în baza carora se vor face disponibilizarile necesare reorganizarii institutiei, a declarat, recent, ministrul Traian Igaş. Igaş a spus că aceste concursuri s-au desfăşurat sub supravegherea şi coordonarea şefilor de arme şi că, cel mai probabil, evaluările se vor încheia la mijlocul lunii septembrie, urmînd ca la începutul lunii octombrie ministerul să aibă un număr de angajaţi mai mic cu 10.000, informează Mediafax.
Au fost scoase la concurs 38.850 de posturi pentru care au fost puse la dispozitie aproape 47.000 de persoane. La examene s-au înscris aproape 42.000 de angajaţi, iar 36.069 au promovat probele de concurs. Alţi 5.105 nu au promovat examenul, iar peste 700 nu s-au prezentat. Şi la Reşiţa, arogant şi plictisit, ministrul de Interne a declarat că aproximativ 30.000 de oameni din MAI au intrat "pe pile", iar în ultimii 13 ani au fost angajate 63.500 de persoane care nu au pregătire militară, 10.000 dintre aceştia urmînd să plece pînă la sfîrşitul lunii septembrie. Arogantul şi plictisitul ministru arădean nu spune nimic de faptul că există, într-adevăr, structuri parazite în cadrul instituţiilor de forţă, încadrate cu militari de carieră, uneori, incompetenţi, care încasează sume fabuloase fără să facă nimic, în timp ce angajaţii, militari sau foşti civili, trag din greu pe salarii de mizerie, ameninţaţi zilnic cu concedierea. Inclusiv "criteriile" expuse de ministrul Igaş confirmă ce spun: "experienţa profesională"... adică pompieri tineri, de viitor, dedicaţi, unii cu Academie, doctoranzi, alţii cu studii de specialitate care nu se "desăvîrşesc" sub cupola Academiei de Poliţie, trăiesc zi de zi cu ameninţarea rămînerii fără loc de muncă, în timp ce colonei burtoşi, incompetenţi, şpăgari şi rău-voitori, sau trepăduşii lor, se lăfăie în birouri, la căldurică, pe zeci de milioane de lei, fără să facă NIMIC! Dacă eşti de bună credinţă ştii sigur că NU efectivele aflate efectiv în slujba cetăţeanului sînt supra-dimensionate, ci structura malignă care sufocă MAI şi o stoarce de resurse! Dar, de aceştia e mai greu să te atingi şi să faci... reformă! Din aceste considerente, "nenorociţii" ăia de europeni, care "nu ne vrea" în Shengen, au inventat un mecanism numit Noul Management Public (NMP) care implică şi companiile private în asigurarea Securităţii şi contribuie la reforma sectorului. Am sperat că Guvernarea aste portocalie, care se revendică de dreapta, va adopta fără rezerve acest mecanism de eficienţă. O tresărire am avut cînd premierul Boc a anunţat "managementul privat" al companiilor de stat! Din păcate, NU! De aceea Nu cred nici în reuşita reformei în Ministerul de Interne! Ea nu va fi decît o altă ciopîrţire brutală a unui sistem menit să asigure SECURITATEA NAŢIONALĂ.

Noul Management Public este un concept european care favorizează participarea firmelor private în livrarea de bunuri şi servicii publice, inclusiv în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, domenii considerate pînă nu demult ca monopol al statului. Scopul promovării acestui concept este acela de a mări eficienţa serviciilor publice, inclusiv al guvernului, mai ales în ţări în care conceptul de "guvernare eficientă" figurează în Strategia Naţională de Securitate. Din 1990, în Europa, de Noul Management Public au beneficiat şi Companiile de Securitate Private, care au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, privite destul de "exotic" la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Nu vorbesc de firmele de pază cu agenţi burtoşi, nespălaţi şi neglijenţi, nici de cei cu echipament de portar pe care îi întîlneşti, mai nou, pe la uşile Consiliilor Judeţene din România!

Noul Management Public are sens în contextul unei economii de piaţă solidă şi în contextul unei guvernări de dreapta, aşa cum s-a revendicat Guvernul Boc! În Europa, Marea Britanie este lider de necontestat al noului concept. Companiile Private de Securitate pot fi evaluate la adevărata lor valoare atunci cînd sînt puse în situaţia de a livra servicii de protecţie entităţilor publice şi private într-un climat de instabilitate, cum ar fi conflictele armate sau crizele umanitare. Cele două sectoare, public şi privat, au un interes comun în dezvoltarea unor modalităţi eficiente de identificare şi gestionare a efectelor negative determinate de activităţile crimei organizate şi de terorism, menţinerea ordinii publice, paza obiectivelor administrative, de învăţămînt sau infrastructuri critice.

Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al CPS. Securitatea unei naţiuni a devenit o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă mulţime de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, specifice domeniului privat al statului sau individului. Autorităţile specializate şi serviciile de securitate privată sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice. Serviciile de securitate privată trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii naţiunii. Din această calitate decurg atît drepturi cît şi obligaţii, atît pentru stat cît şi pentru serviciile de securitate privată. Drepturile şi obligaţiile, modalitatea de obţinere a licenţelor, certificarea profesională sau controlul activităţii acestor firme de securitate privată trebuie să fie reglementate în modalităţi care să permită dezvoltarea performanţei profesionale, impunerea unor standarde de calitate a serviciilor, de nivel internaţional, realizarea unei deontologii profesionale adecvate dar şi reducerea posibilităţii de introducere a arbitrariului, sau chiar a abuzurilor, de către autorităţile statului, mai ales în etapa de certificare sau de eliberare a licenţelor! Legea care reglementează activitatea serviciilor private de securitate în România NU asigură aceste condiţii, de aici şi imposibilitatea asigurării eficiente a securităţii, de exemplu, la sucursalele bancare sau unităţi de învăţămînt. La ora actuală Legea 333 din 2004 constituie sistemul de referinţă pentru desfăşurarea activităţii serviciilor de securitate privată în România. Apelul la aceste gen de firme este şi consecinţa neîncrederii publice în autorităţi. Într-un asemenea mediu, utilizarea descurajării (agenţii de securitate) este adesea percepută ca o modalitate mai eficientă de prevenire a infracţionalităţii. Un bun exemplu autohton îl reprezintă Compania românească 100%, BGS! Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii este tot mai crescută. Transparenţa acestor activităţi va permite creşterea performanţei şi a încrederii, atît a cetăţenilor cît şi a statului, în aceste gen de servicii. Evident, organizaţiile profesionale în domeniu au obligaţia de a îmbunătăţii, în permanenţă, regulamentele interne şi de a propune modificări legislative.

Pentru a înţelege această transformare, procesul trebuie să fie examinat prin prisma teoriei managementului public, despre care vorbeam în deschiderea acestui text, destul de plictisitor şi, constat, destul de tehnic. Noul Management Public explică motivul pentru care guvernele contractează serviciile CPS şi mecanismele implicate, nu excluzînd Ministerul de Interne, ci suplimentînd necesarul. Noul Management Public, contractează şi controlează relaţia dintre sectorul public şi privat pentru cheltuirea eficientă a banului public. NMP presupune, aşadar, o reformare a relaţiei tradiţionale între sectorul public şi sectorul privat. Firmele private pot intra acum în zonele considerate anterior monopol de stat, pentru că ele devin "parteneri în furnizarea de bunuri şi servicii publice " (Rosenbloom şi Kravchuck, 2002, p. 501). EFICIENŢA este, aşadar, în spatele reformei NMP. Ca rezultat al aplicării unei astfel de politici, ar trebui să avem costuri reduse pentru Guvern! În acest context, participarea CPS în industria de securitate colectivă şi naţională presupune o alternativă mai eficientă la serviciile de securitate publice aflate la dispoziţie. În practică, însă, eficienţa nu este întotdeauna realizabilă. Factori non-economici pot afecta procesul de selectare a celor mai bune firme. Noul Management Public induce o schimbare esenţială de viziune: "de la responsabilitate politică la responsabilitatea managerială "(Baker, 2004, p. 46). Teoretic, aflaţi în funcţii de conducere, politicienii identifica obiectivele şi apoi managerii le pun în aplicare. Managerii din sectorul public, spre deosebire de funcţionari publici tradiţionali, exercită un grad mai mare de autonomie şi de discreţie în realizarea obiectivelor. În consecinţă, managementul are unele forme autonome, pentru un set de activităţi, cum ar fi bugete, măsurarea performanţei şi organizare (Terry 1998, p. 4). SECURITATEA devenind un "produs de consum" generează apariţia în ecuaţie şi a altor termeni, proprii pieţei libere, precum PREŢUL sau STANDARDE DE CALITATE. Astăzi se caută identificarea unor standarde de tip ISO pentru serviciile de securitate privată, menite a oferi aceeaşi calitate, pentru aceleaşi tipuri de servicii.

Grupul pentru Securitate şi Democraţie a lansat un proiect propriu de reformară a Ministerului de Interne, în această perioadă în care, la nivel politic şi la nivelul specialiştilor în problematica securităţii interne se vorbeşte doar de o restructurare de personal şi ajustări bugetare. Între cele trei linii de reformă "de dreapta" a Ministerului de Interne, propuse de GSD se regăseşte şi separarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă de Ministerul de Interne şi înfiinţarea unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă (sau o agenţie!), cu două direcţii clare, stingerea incendiilor (care beneficiază de o lege specială) şi protecţia civilă - respectiv intervenţia în cazul situaţiilor excepţionale, domeniu care intră sub incidenţa unei legislaţii stufoase şi uneori contradictorie, reconstruită pe scheletul Inspecţiilor de Prevenire, şi care să gestioneze întreaga gamă de situaţii excepţionale, cu personal militar, civil, voluntar sau privat. Propunerea a stîrnit zîmbetul ministrului Igaş.

Remilitarizarea poliţiei naţionale şi re-modelarea structurilor de aplicare primară a legii (poliţie, poliţie de frontieră şi jandarmerie) pentru a nu încălca Legea Poliţiei Locale, iar prin redimensionarea aparatului profesional să sprijine profesionalizarea Companiilor private de securitate, ce funcţionează în baza Legii 333, prin ridicarea standardelor, este o altă propunere care vine în concordanţă cu conceptul european de Nou Management Public. De asemenea, s-au avut în vedere şi externalizarea serviciilor non-operative, mari consumatoare de fonduri (logistica, financiarul, cabinetele medicale etc) şi scoaterea lor de sub incidenţa hainei militare, precum şi înfiinţarea unei Şcoli Naţionale de Poliţie Locală, finanţată din banii primăriilor, care să instruiască în mod corespunzător agenţii de poliţie locală.

După transformarea celor două "structuri" din cadrul Ministerului, acesta va mai avea în componenţă, în principal, structurile de forţă, militare, care vor gestiona - sau nu! - siguranţa cetăţeanului: jandarmerie, poliţie şi poliţie de frontieră. Un minister suplu şi... eficient! Însă, atîta timp cît nu va exista o întrepătrundere reală şi firească între industria privată de securitate din România şi structurile Ministerului de Interne, în BENEFICIUL SIGURANŢEI CETĂŢEANULUI, nu cred în reformele reale din Internele româneşti!

SEPTEMBRIE, O LUNĂ DE FOC PENTRU NOUL ORIENT MIJLOCIU

Prinsă între contestarea vehementă a regimului său de către SUA şi UE, susţinut, însă, de Rusia tandemului Medvedev-Putin, şi odată cu căderea de la putere a colonelului Muammar el-Ghaddafi, în Libia, Siria va deveni "capul de afiş" al POLITICII mondiale şi germenele Noului Orient Mijlociu. "Assad va cădea pînă la sfîrşitul Ramadanului", spuneau contestatarii săi. Adică, pînă la începutul lui septembrie! Chair extrem de prudentul Sultan, de la Riad, i-a retras sprijinul politic, trăgînd un semnal decisiv între ţările arabe. Dar, se ştie că Arabia Saudită a jucat un rol central şi în debarcarea de la putere a lui Saddam Hussein, salvîndu-şi astfel monarhia wahabbită în faţa valului expansionist al şiismului iranian şi... allawit... Tunisia, Egiptul şi Libia, menţionate, de-a lungul ultimelor luni, drept ţări în care revoltele populare ar putea inspira mişcări similare şi în alte ţări vecine, cu insinuare directă la regimul saudit, au oferit scuza perfectă pentru atragerea în vîrtejul unor revolte sociale a Siriei, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, alături de Iran. Pentru că, nici una dintre ţările menţionate nu are capacitatea Siriei de a aprinde tot Orientul Mijlociu! Siria este de o importanţă vitală pentru stabilitatea regiunii – şi se confruntă cu o "revoltă populară" pe care o înăbuţă în sînge. Libanul, Teritoriile Palestiniene, Turcia, Iraqul şi Iranul, toate vor fi afectate de ce se întîmplă la Damasc în perioada urmatoare.

Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu "un complot" şi se află într-un "moment de răscruce", conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian, informează AFP. Prezent în faţa deputaţilor, aşteptat să anunţe reforme democratice, liderul de la Damasc a preferat să insiste asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. Assad le-a spus parlamentarilor că protestele sînt un amestec între nevoia autentică de reformă şi acţiunile instigatorilor influenţaţi din exterior. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă. Am reuşit să dejucăm un complot americano-israelian”, a declarat al-Assad, potrivit cotidianului “Jerusalem Post”.
Adresînduse poporului, preşedintele, confruntat cu un val de contestare fără precedent, a declarat că nu pot exista reforme în contextul "actelor de sabotaj şi al haosului". Peste 10.000 de sirieni au fugit în Turcia în contextul confruntărilor armate din ultimele luni. Confruntat cu embargoul asupra exporturilor de petrol, de către SUA şi UE, exporturi care asigură 25% din eniturile ţării, Bashar al-Assad a anunţat că economia siriană este pe cale să se prăbuşească. "Trebuie să lucrăm pentru a reda încrederea în economia siriană, deoarece există riscul prăbuşirii acesteia".

Oponenţii regimului politic al lui Bashar al-Assad, militanţii pro-democraţie şi manifestanţii sirieni solicită îndepărtarea de la putere a regimului, alegeri libere şi anularea supremaţiei partidului Baas care guvernează ţara de 40 de ani, apreciind drept tardive şi insuficiente anunţurile privind reforma. În plan internaţional, nu trece nici o zi fără ca un înalt oficial american sau european să-i ceară oftalmologului-preşedinte să părăsească puterea. Reprezentantul Rusiei la NATO însă, Dmitri Rogozin, susţine că Alianţa planifică o campanie militară în Siria, avînd ca obiectiv pe termen lung pregătirea unui atac asupra Iranului, informeaza RIA Novosti, în pagina electronică. “Se strînge laţul în jurul Iranului. Planificarea militară împotriva Iranului este în curs. Şi, desigur, sîntem îngrijoraţi de escaladarea situaţiei către un război pe scară largă în această regiune uriaşă“, a spus el, transmiţînd semnalele de la Moscova, aşa cum a făcut-o în mai multe ocazii. Surprinzător, sau nu!, Israelul pare că are interesul ca Bashar al-Assad să rămînă la putere, după cum susţine Gabriel Ben-Dor, director de studii de securitate naţională la Universitatea din Haifa. Potrivit lui Ben-Dor, atît statul evreu, cît şi Autoritatea Palestiniană se tem că înlăturarea de la putere a actualului lider sirian, relativ predictibil, ar putea fi urmată de o perioadă de instabilitate. Chiar dacă Damascul îi susţine pe doi dintre cei mai activi duşmani ai Israelului, gruparea libaneză Hezbollah şi mişcarea palestiniană Hamas, trebuie luat în calcul un scenariu şi mai sumbru: dacă regimul lui Bashar al-Assad cade, locul său ar putea fi luat de un regim sunnit radical. Ideea că regimurile arabe contestate vor fi înlocuite de “democraţii liberale sună prea bine pentru a fi adevărată”, apreciază, la rîndul său, Moshe Ma’oz, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit - wahabit, este cheia în care trebuie citit gestul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită - trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! - doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani!

Fin observator al politicii absconse, românul Cosmin Guşă riscă, la rîndul său, o explicaţie: “Are legătură cu ceea ce se întîmplă în Statele Unite, are legătură cu lupta disperată a domnului Obama de a mai lua un mandat. Am fost recent acolo şi am văzut că s-a chinuit foarte mult şi a şi reuşit să n-aibă vreun contracandidat din partea republicanilor. Nu există acest contracandidat, singurul lui contracandidat este această criză, care poate să nască orice. Şi mă aştept ca acastă măsură disperată să se traducă în această toamnă, întotdeauna septembrie e o lună foarte ciudată, prin nişte conflicte inventate planetar".

Împreună cu principalii săi aliaţi, Iranul şi mişcarea de rezistenţă islamică şiita Hezbollah, Siria poate aprinde, în următoarea perioadă, atît Libanul cît şi Teritoriile Palestiniene, cele din urmă fiind "depunătoarele" unei cereri, la ONU, de recunoaştere a Statului Palestinian, în frontierele din 1967, chiar în această toamnă. O respingere internaţională - previzibilă! - ar declanşa un nou conflict între palestinieni şi evrei, susţinut şi de posibile atacuri ale Hezbollah. Sînt ferm convins că Statul Evreu nu va rămîne cu mîinile în sîn, chiar dacă 200.000 de protestatari cer reforme economice. Un nou conflict în regiune ar putea fi motorul desţelenirii situaţiei economice în Israel. Iar căderea regimului de la Tripoli ar decongestiona facilităţi militare ale NATO în contextul unei posibile intervenţii în zonă. Instabilitatea şi confuzia din lumea arabă servesc de minune agenda unei puteri radicale precum Iranul! Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. Şi, dacă îmi amintesc bine, această schimbare în frazeologia politicii externe a coincis cu inaugurarea Terminalului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), în Mediterana de Est! În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele "garnizoanei" de Est a NATO, Afganistan. Evident, planificatorii de atunci, neo-conservatorii americani, britanici şi israelieni nu au luat în calcul extraordinara afirmare politico-economică a Turciei! Turcia este sincer interesată de o soluţie cu două state pentru disputa israeliano-palestiniană şi de un sistem regional de securitate, în vreme ce Iranul şi Hezbollahul sînt hotărîte să deranjeze ordinea pentru a face imposibilă, pentru Israel, pacea cu lumea arabă, care ar izola Iranul, susţine Shlomo Ben-Ami, fost ministru israelian de Externe, actualmente vicepreşedinte al Centrului Internaţional Toledo pentru Pace, pentru Project Syndicate. Să mai spun doar că în cartea sa "Marea tablă de şah", Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la "modernizarea Orientului Mijlociu" ca o pîrghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia.

Spectrul diviziunilor şiiţi/sunniţi, în Liban, domină temerile observatorilor, care spun ca odată ce este deschisă această cutie a Pandorei, un război civil este foarte aproape. Turcia priveşte şi ea cu îngrijorare spre Damasc. Relaţiile bilaterale au devenit înfloritoare în ultimii ani, pe masură ce relaţia Turcia – Israel s-a răcit. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania, însă o dezmembrare a Siriei şi apariţia unui stat kurd la frontiera cu Turcia - şi o posibilă reunificare cu Kurdistanul iraqian care a depus la ONU o cerere de independenţă încă din 26 decembrie 2004! - ar fi inacceptabile pentru Ankara şi ar zădărnici acest proiect şi altele, viitoare. Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes "colateral"...

Aşadar, o sumedenie de fronturi ce s-ar deschide odată cu căderea regimului de la Damasc "pînă la sfîrşitul Ramadanului", adică pînă în septembrie: Iran, Iraq, Turcia, Liban, Teritoriile Palestiniene, Israel. Şi nu trebuie ignorat pericolul cel mai mare care mocneşte în zonă şi este amplificat de actuala criză economică mondială: a creşterii problemei sectariene în interiorul, şi exteriorul, statelor. Orientul Mijlociu este clădit pe un mozaic de religii vechi, secte şi grupuri etnice ţinute laolaltă de guvernele centrale. Pe de altă parte, tensiunile sociale şi economice acumulate în ultimele luni au nevoie doar de o masă critică pentru a se transforma în conflicte violente, un "haos constructiv", care ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., "o forţă revoluţionară minunată" pentru distrugerea creatoare ... " E interesant de urmărit evoluţiile din perioada următoare din Siria şi dacă ele vor confirma acest Nou Orient Mijlociu. Prin această prismă spun că ne putem aştepta la un septembrie de foc în Orientul Mijlociu.

AFGANISTAN - SFÎRŞITUL ISTORIEI

La aproape 32 de ani de la invazia trupelor sovietice în Afganistan şi alungarea regelui, naţiunea afgană se zbate să-şi revină după decenii de secetă, cutremure şi război. În Kabul, ajutorul străin aduce o speranţă. În provincii, unde şefii de triburi şi sărăcia fac legea, ajutoarele şi speranţa sînt greu de găsit. Corupţia endemică, generată de sărăcie şi disperare, face ca, în comparaţie, România să pară o Suedie a corectitudinii politice şi administrative. Am scris textul de vineri cu gîndul la jurnaliştii, civilii şi instructorii români, din MApN şi MAI prezenţi în Afganistan. Pentru întreţinerea celor 170.000 de soldaţi şi 130.000 de poliţişti afgani sînt necesare 6 miliarde de dolari anual! Naţionalismul fervent al afganilor şi resentimentele faţă de trupele de ocupaţie nu pot fi, însă, ignorate şi nici cumpărate. Demult, prin 2003, la prima mea vizită în teatrul de operaţii afgan, un tînăr din Kandahar mă întreba retoric: "Cît veţi putea rezista aici? 10 ani, 20? Apoi, veţi pleca aşa cum au plecat şi englezii în urmă cu 85 de ani! Noi (afganii) avem tot timpul din lume"! Că tînărul Assedullah a avut dreptate o dovedesc rapoartele oficiale - şi nu numai! - care sosesc zilnic din statul aflat pe prima poziţie a statelor ONU. Indiferent ce face comunitatea internaţională în această ţară, este clar că CEVA trebuie schimbat, chiar dacă acum pare că, în ciuda eforturilor, istoria se sfîrşeşte sub ochii noştri.

Statele Unite ale Americii şi Afganistanul sînt pe punctul de a semna un pact strategic care să permită militarilor americani să rămână în această ţară pînă, cel puţin, în 2024, potrivit Agerpres. Acordul ar permite nu doar instructorilor militari să rămînă să continue reconstrucţia armatei şi poliţiei afgane, ci şi rămînerea militarilor americani din forţele speciale şi din aviaţie. Specialişti în contrainsurgenţă şi analişti în probleme de securitate afirmă, însă, că războiul din Afganistan nu poate fi „cîştigat“ militar şi că retragerea trupelor este inevitabilă. Indiferent de succesele tactice din teren, Coaliţia a pierdut bătălia pentru cîştigarea "sufletelor şi minţilor" afganilor. Democraţia occidentală, vînturată ca un nou tip de jihad, nu se potriveşte acelui spaţiu geografic, iar populaţia civilă şi negustorii sînt tot mai oprimaţi de noii conducători "democratici" ai ţării, lucru care nu se întîmpla în perioada Emiratului islamic! Pe de altă parte, talibanii nu au iniţiat acţiuni de terorism împotriva puţinilor occidentali aflaţi pe teritoriul afgan, nu au avut ambiţii în afara Afganistanului şi nu au fost deosebit de ataşaţi de Al Qaeda. Propulsat din industria americană a petrolului direct în fotoliul de preşedinte, Hamid Karzai, imprevizibil, a devenit cu timpul antioccidental. El este convins că singura cale de a rezolva conflagraţia din Afganistan este o înţelegere cu insurgenţii talibani. Încă din 2007, el a avut contacte cu liderii "moderaţi" ai acestora. Karzai crede că negocieri cu participarea ţărilor vecine, în special Pakistanul şi Iranul, ar crea condiţii favorabile pentru un acord politic, ar facilita participarea talibanilor la procesul de guvernare şi ar duce la pacificarea Afganistanului. El a declarat categoric şi repetat că „trupele internaţionale trebuie să-şi sisteze operaţiunile din Afganistan“. Un astfel de comportament, perpetuu în ultimii ani, exhibat repetat chiar la conferinţele donatorilor din Germania, mă face să mă îndoiesc de "buna credinţă" a negocierilor cu SUA. Poate, doar, dorinţa de "căpătuire" excesivă şi personală să-i mai "spele" din discursul său aniti-occidental!

Perspectiva unui astfel de acord nu este văzută cu ochi buni nici de vecinii Afganistanului. Iranul s-a exprimat deja public împotriva unui astfel de pact strategic, în timp ce Pakistanul a exprimat acelaşi punct de vedere, dar într-un cadru mai privat. Există şansa ca acordul să fie respins şi de talibani.

În raportul “Asistenţă şi conflict în Afganistan” al International Crisis Group publicat recent şi de blogul "http://blackopssecurity.blogspot.com/" se arată ca la un deceniu de la intrarea trupelor SUA, eforturile din Afganistan nu au reuşit să stabilizeze această ţară, ce va ceda dacă asistenţa internaţională nu va fi reevaluată. În decursul războiului, liderii afgani s-au îmbogăţit personal prin acţiuni flagrante de corupţie, prin delapidarea fondurilor alocate de coaliţia NATO pentru reconstrucţie şi prin nepotism. Hamid Karzai a fost reales în 2009 ca preşedinte al Afganistanului prin alegeri fraudate. Guvernul actual de la Kabul, dezbinat, corupt şi incompetent, nu beneficiază de legitimitate, respect şi loialitate din partea populaţiei afgane, terorizate tocmai de actualele trupe de securitate afgane, antrenate, echipate şi...plătite de Occident, dar şi de temutul serviciu de spionaj afgan. Menţinerea trupelor străine în Afganistan necesită fonduri imense. Pentru cei 100.000 de militari americani, de exemplu, Statele Unite cheltuiesc în jur de 120 de miliarde de dolari anual. Alte miliarde sînt necesare pentru trupele din ţările NATO aliate cu SUA, inclusiv România. Cu toate acestea, conform principiilor războaielor de contrainsurgenţă, numărul actual al militarilor coaliţiei din Afganistan este departe de a fi suficient pentru „pacificarea“ ţării. Raportul de forţe l-am prezentat în articolul precedent!

Potrivit raportului ICG referitoar la Afganistan: - strategiile derulate pînă în prezent s-au concentrat prea mult pe obiective militare şi nu au acordat suficientă atenţie dezvoltării – de exemplu strategia militară contrainsurgenţă adoptată în 2009, ce prevedea o suplimentare a trupelor pentru a contracara extinderea influenţei talibanilor, nu a dus la un Afganistan stabil din punct de vedere politic sau viabil din punct de vedere economic. Dovadă că trupele afgane de securitate au devenit "noile miliţii" şi că structurile democratice (Preşedinţie, Guvern, parlament etc) nu îşi exercită autoritatea decît în 70% din capitala Kabul; - nu există posibilitatea ca asistenţa internaţională pentru forţele de securitate afgane să stabilizeze ţara în următorii trei ani în cazul în care nu vor exista schimbări semnificative în strategiile, priorităţile şi programele internaţionale – în condiţiile în care comunitatea internaţională intenţionează să predea sarcina asigurării securităţii afganilor şi să retragă toate forţele străine pînă la sfîrşitul lui 2014; - În condiţiile în care preşedintele Karzai a cerut retragerea tuturor PRT-urilor din ţară, statul afgan nu va fi, în 2015, în poziţia de a oferi servicii de bază cetăţenilor săi, ceea ce va submina şi mai mult stabilitatea internă; - în pofida asistenţei umanitare şi pentru dezvoltare în valoare de miliarde de dolari şi a suplimentării personalului civil, pe lîngă cea a trupelor, eforturile s-au concentrat prea mult pe obţinerea de rezultate rapide; - o mare parte din ajutor nu ajunge de la guvernul central la nivelul provinciilor sau districtelor. Programele nu includ nici asistenţa, nici monitorizarea oficialilor locali afgani, pentru a asigura că acoperă nevoile populaţiei şi sînt subminate de corupţia de la Kabul. Ceea ce înseamnă că autorităţile locale nu obţin capacitatea sau mijloacele de a menţine proiectele în derulare pe termen lung; - insurgenţa se extinde în zone care erau considerate sigure, ceea ce poate afecta livrarea de ajutor umanitar şi submina reconstrucţia şi dezvoltarea.

Acestea sînt doar cîteva dintre concluziile desprinse din Raportul ICG. O retragere precipitată, dictată de raţiuni electorale în SUA şi Europa, în 2012, şi planuri prost concepute, ar putea ameninţa cîştigurile minore din educaţie, sănătate şi drepturile femeilor după îndepărtarea de la putere a talibanilor. Probabil, revenirea la putere a talibanilor şi recunoaşterea internaţională a unui Emirat islamic ar simplifica lucrurile. Însă, acest rezultat ar declanşa o "euforie" puţin controlabilă a pashtunilor din Zona liberă tribală a Pakistanului, deloc pe placul puterii de la Islamabad, ameninţată serios de talibanii pakistanezi. Actualul război rece între Pakistan şi India menţine şi o situaţie instabilă în Afganistan, unde Islamabadul s-a dovedit un susţinător al pashtunilor, iar Delhi, al celorlalte comunităţi afgane. Deocamdată, Afganistanul rămîne locul unde istoria s-a sfîrşit şi despre care RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI merită să relateze. Fie şi numai pentru eforturile naţionale ale României în acel spaţiu, pentru contribuţia noastră la eforturile NATO şi Coaliţiei internaţionale, pentru profesionalismul instructorilor români şi pentru sacrificiul militarilor noştri! Sper să mă citească CINEVA...

92 DE ANI DE LA ALUNGAREA BRITANICILOR. PE CINE INSTRUIEŞTE NATO ÎN AFGANISTAN?

Talibanii au revendicat atentatele sinucigaşe ce a avut loc în această dimineaţă în capitala afgană şi a căror ţintă a fost sediul British Council, agenţia britanică internaţională, specializată în schimburile educative şi relaţiile culturale, a informat Forţa NATO din Afganistan (IASF), citată de AFP. În interiorul complexului s-au auzit trei explozii, ultima în jurul orei locale 07.30 (06.00, ora României), în mijlocul unui schimb intens de focuri, iar mai mulţi pereţi ai clădirii au fost distruşi, după toate aparenţele iniţial cu ajutorul unei maşini, a făcut cunoscut un jurnalist AFP aflat la faţa locului. "Au avut loc două explozii la British Council, dar la ora actuală sînt pe cale de a strînge informaţii", a declarat comandantul Jason waggoner, un purtător de cuvînt al NATO. Ambasada britanică nu a fost în măsură să facă niciun comentariu. Un corp îmbrăcat într-o uniformă de poliţie a fost scos de sub dărîmături, a mai precizat ziaristul amintit. Astăzi este sărbătorită independenţa Afganistanului, obţinută în 1919 faţă de puterea colonială britanică.

Însă, mai periculoase decît talibanii, astăzi, par să fie "noile produse ale DEMOCRAŢIEI AFGANE", rezultate din anii de "pompare" de fonduri uriaşe din visteriile ţărilor NATO sau ISAF. Atentatul de astăzi este doar ultimul dintr-un val de violenţe, în ultimul timp şi care demonstrează fragilitatea construcţiei de securitate a autorităţilor statului în Afganistan. Evident, se ştie că Administraţia Kharzai nu gestionează nici măcar întregul Kabul, iar protecţia forţelor internaţionale se regla de la sine. Iată, însă, că lipsa de securitate a Aparatului Guvernamental devine o problemă majoră de securitate pentru "expaţii" care acţionează pe întregul teritoriu al ţării, dar, în special la Kabul şi în Sud. În speranţa că atentatele cu maşină capcană vor fi stăvilite, Ministerul afgan de Interne a dat un ordin prin care toate structurile de securitate, locale sau străine aflate pe teritoriul capitalei, să prezinte planuri săptămînale de deplasare! Ţinînd cont de gradul de corupţie din interiorul structurilor ministeriale afgane, de antipatia faţă de forţele internaţionale şi de colaborarea - aproape oficială! - a unor poliţişti cu talibanii, expedierea planurilor de deplasare a structurilor de securitate echivalează cu predarea în mîinile atentatorilor! Mai frustrant decît şicanele Poliţiei Afgane, sînt "contactele" cu Direcţia Naţională de Securitate Afgană (SND), serviciul de spionaj care a împînzit străzile capitalei şi suspectează orice străin, în special americani! Pe de altă parte, un raport al serviciilor militare de informaţii ale ISAF, mulţi dintre agenţii SND lucrează şi pentru alte agenţii de informaţii, străine, precum cele ale Pakistanului, Iranului sau Rusiei, ultimii fiind deosebit de influenţi şi datorită faptului că majoritatea ofiţerilor afgani de informaţii, de peste 50 de ani, sînt instruiţi de KGB! Cu alte cuvinte, hărţuiala expaţilor pe străzile Kabulului poate fi pusă pe seama dispoziţiilor date de ofiţerii acestor servicii de a fi identificaţi toţi agenţii de informaţii NATO de pe teritoriul ţării. Hotelurile, restaurantele, bazele de agrement frecventate de străini sînt atent monitorizate de SND care, potrivit unor informaţii, au obţinut copii după paşapoartele tuturor străinilor aflaţi în capitală. În aceste condiţii, astăzi, străinii se tem mai mult de SND decît de talibani! Jurnalişti, oameni de afaceri, agenţi de securitate, sau lucrători umanitari au fost aruncaţi, în ultimele săptămîni, în închisoare de către SND sub diferite pretexte. Unii au fost ameninţaţi cu moartea, alţii chiar au dispărut! Sînt oameni care, neavînd imunitate diplomatică, sînt dificil de monitorizat de ONU, ISAF sau ambasade.

Ordinul Ministerului de Interne este cel puţin ciudat dacă admitem că afganii continuă să aibă numeroase probleme nerezolvate, iar "recomandările" SND pot fi uşor identificabile. Eu am identificat 7 dintre problemele ţării, care mi s-au părut importante, şi despre care am mai scris, dar mă voi opri la trei dintre ele:
1) Prima, şi cea mai importantă: Reconstrucţia Armatei Naţionale Afgane. Nou createle forţe de securitate afgane sînt mîncate, deja, din interior, de corupţie şi de analfabetism: 9 din 10 recruţi sînt incapabili să citească o scrisoare! Or, crearea unor forţe de securitate puternice mi se pare că reprezintă piatra de temelie a întregii re-construcţii afgane! Deşi numărul acestora trebuie să fie de 171.600 pînă în octombrie 2011, încă nu se face nimic în privinţa recrutării personalului cu un grad de alfabetizare acceptabil. În consecinţă, rezultă unităţi sub-calificate profesional şi puţin eficiente! La sfîrşitul anului trecut, doar jumătate din forţele armate, şi puţin peste 35% in forţele de poliţie erau capabile să acţioneze singure în teren! Potrivit observatorilor locali, Poliţia afgană este "ridicol de coruptă", în ciuda eforturilor financiare şi umane depuse pentru crearea, instruirea şi funcţionarea acesteia, în normele legale! Ei cer şpagă de la şoferii aflaţi în trafic, dar şi de la pietonii opriţi la "stopuri" şi taxă de protecţie magazinelor prin faţa cărora patrulează. Poliţia opreşte maşinile expaţilor şi confiscă alcoolul găsit în acestea - pentru a-l revinde pe piaţa neagră, sau confiscă automobilele şi armamentul! Martorii spun că poliţia a tras fosuri de armă spre un militar american din ISAF care nu a oprit la somaţia unei patrule care dorea "inspecţia" unui vehicul tactic.
2) Corupţia endemică. După 30 de ani de război, “relaţiile nepotrivite”, în toate domeniile, au devenit un mod de viaţă. Integrity Watch Afganistan a realizat, anul trecut, o anchetă pe 6500 de persoane din 32, din cele 34 de provincii ale ţării. 28% dintre ei au dcelarat că au dat şpagă pentru rezolvarea problemelor. Deşi sumele vehiculate sînt destul de mici (aprox 100 de euro pentru coruperea unui poliţist şi 110! pentru un judecător), rapoartele cifrează totalul banilor negri între 1 şi 2 miliarde de dolari anual. Remarcabil, într-o ţară în care venitul este de aproximativ 5 dolari pe lună! Afganii se plîng de sumele exorbitante pe care trebuie să le plătească Forţelor de Securitate Afgane ca taxă de protecţie pentru derularea "în linişte" a micilor afaceri. Aceştia spun că atunci cînd talibanii guvernau Afganistanul, comerţul era liber şi nu existau taxe de protecţie!
3) Evaziunea fiscală. Merge mînă în mînă cu corupţia. Un raport al serviciilor secrete americane, care citează statistici ale Ministerului Afgan de Finanţe, scrie că între 2007 şi iulie 2010 “au dispărut” 4,2 miliarde de dolari, bani lichizi! Banii au părăsit ţara legal, prin singurul aeroport internaţional, cel din Kabul. Problema e că nu se ştie exact de unde provin fondurile! Din deturnarea ajutoarelor internaţionale, sau din traficul cu droguri? De un control strict nu poate fi vorba nici măcar în cadrul Echipelor provinciale de reconstrucţie. Totuşi, evaziunea fiscală are dimensiuni mult mai reduse! Poate de aceea Karzai vrea să le expulzeze acum din ţară! Iar SND îi oferă întregul concurs!

Pe de altă parte, potrivit unor informaţii din teren, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong. Şi totuşi, peste 700 de militari NATO au fost ucişi în Afganistan anul trecut. De la alungarea de la putere a talibanilor şi instalarea în fruntea ţării a lui Hamid Karzai, problemele Afganistanului au persistat, deşi există o urmă de speranţă într-o viaţă mai bună.

Ne place să credem că acţiunile militare şi de reconstrucţie din Afganistan sînt pe drumul cel bun. Marea majoritate a "expaţilor" prezenţi în Afganistan încearcă să ajute această ţară, cu toate piedicile birocratice, de securitate sau corupţie puse, de cele mai multe ori, de oficiali guvernamentali! Unele unităţi eonomice afgane au repornit, s-au creat locuri de muncă, pentru prima dată în ultimii 30 de ani. În definitiv, scopul final al intervenţiei în această ţară este: înlăturarea talibanilor, democratizarea şi reconstrucţia ţării. Eu, personal, sînt sceptic, în ciuda asigurărilor date de liderii politici şi unii lideri militari şi nu mi se pare corect ca "Guvernul democratic" de la Kabul să mai fie alimentat cu lopeţi de bani!

20 de ani de la puciul eşuat

Astăzi, e ziua lui Ilie şi a lui Dorin. Prietenii mei! Partenerii mei! Profesionişti desăvîrşiţi. La mulţi ani!, le doresc şi... să scadă francul! Fără nici o legătură, mîine, vineri, 19 august, se împlinesc 20 de ani de la "puciul" eşuat de la Moscova. La două decenii de la tentativa eşuată a conservatorilor sovietici împotriva Perestroikăi lui Mihail Gorbaciov, care a dat o lovitură fatală URSS, destrămată patru luni mai tîrziu.

În timp ce moscoviţii descopereau la 19 august 1991 coloane de tancuri în stradă, întreaga ţară afla de la televiziunea de stat că preşedintele sovietic, Mihail Gorbaciov, este împiedicat "din motive de sănătate" - tipic pentru puterea sovietelor!, dar nu imposibil, ţinînd cont de faptul că ultimii doi preşedinţi au murit înainte de vreme... - să-şi mai exercite funcţia, iar un Comitet pentru starea de urgenţă a preluat puterea. Sovieticii nu au părut prea surprinşi de lovitura de stat a forţelor conservatoare ce se prefigura de mai multe luni. La 27 august 1991 în decursul procesului de descompunere a URSS-ului, Republica Moldova şi-a declarat independenţa, devenind stat-membru al ONU. Imediat după proclamarea independenţei, au apărut concomitent o mişcare care sprijinea reunificarea cu România - fostul ministru de externe de atunci şi viitor prim-ministzru, Adrian Năstase, dezvăluia recent că s-a pus inclusiv problema constituirii unui guvern în exisl!!! - şi mişcări potrivnice care sprijineau fie unirea cu Rusia sau cu Ukraina, fie despărţirea unor teritorii, Transnistria, Găgăuzia, de Moldova. Cele din urmă au proclamat unilateral independenţa teritoriilor respective. în 1992, Republica Moldova a încercat să-şi exercite suveranitatea în stînga Nistrului, dar a fost împiedicată de a 14-a armată a Rusiei. Dar, asta e o altă poveste, imposibil, însă, de spus fără existenţa celor două "bombe conceptuale": Perestroika şi Glasnost!

Lansate în 1985 de către Gorbaciov, politicile de Perestroika (Reconstrucţie) şi Glasnost (Transparenţă) au deschis porţile unui elan de libertate ce a clătinat rolul conducător al Partidului Comunist şi au suscitat aspiraţii de independenţă în republicile din cadrul URSS. Lituanienii şi georgienii îşi declară independenţa; confruntări etnice izbucnesc în Caucaz şi Asia Centrală, în timp ce vistieria statului era din ce în ce mai goală, iar populaţia stătea la cozi interminabile pentru alimente de primă necesitate. Timp de mai multe luni, Mihail Gorbaciov a "baletat" între conservatorii duri din partid, care cereau revenirea la vechile cutume, şi democraţii care doreau să meargă mai repede pe cale reformelor şi a libertăţii. Sub presiunea durilor care înţelegeau perfect că "libertatea" este sinonimă cu dispariţia puterii sovietelor şi sfîrşitul unei ere, liderul sovietic a renunţat la sfîrşitul anului 1990 la un plan de liberalizare economică, iar, în ianuarie 1991, "intervenţia trupelor de elită ale KGB contra separatiştilor de la Vilnius (Lituania) face 14 morţi".

Evenimentele se precipită. În scenă apare Boris Elţin, un politician foarte popular - fost inginer constructor care, în copilărie, dormea în pat cu capra să se încălzească în lungile ierni siberiene în care locuia împreună cu familia în barăci, pe şantierele de construcţii hidro-tehnice! - şi care va pune umărul la dizolvarea URSS. Ministrul de externe, Eduard Şevardnadze, demisionează în decembrie şi denunţă escaladarea dictaturii. El va deveni preşedintele Gruziei. La începutul verii, pentru a evita colapsul URSS, primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, consimte elaborarea unui nou "Tratat de uniune", care ar acorda o mai mare autonomie republicilor unionale. Aceasta este însă prea mult pentru conservatori. După ce îi fac o vizită lui Gorbaciov în staţiunea din Crimeea unde îşi petrecea vacanţa, cerîndu-i să-şi revizuiască poziţia (despre aceasta existînd doar mărturii ambigue, după cum relatează AGERPRES, citînd surse AFP) 8 persoane, între care şeful KGB, Vladimir Kriucikov, ministrul apărării Dmitri Iazov şi ministrul de interne Boris Pugo instigă la o lovitură de stat.

Pe 19 august, Gorbaciov este izolat de lume la vila sa în Crimeea, cu soţia Raisa şi întreaga lor familie. Starea de urgenţă este declarată pentru 6 luni, iar tancurile sînt scoase în stradă. Însă, puciştii sînt lipsiţi de determinare, iar ordinele lor nu sînt executate. Elţin, care nu fusese arestat, preia mobilizarea populaţiei, fiind susţinut de mii de moscoviţi, i se alătură şi unităţi militare. O ciocnire între militari şi manifestanţi se soldează cu trei morţi, singurele victime ale puciului de la Moscova! Ruşii se mobilizează, de asemenea, la Leningrad, al doilea oraş din ţară, unde primar este democratul Anatoli Sobceak, al cărui consilier apropiat este un ofiţer de informaţii, Vladimir Putin, recent sosit din Germania de Est.

Washingtonul şi Londra îşi exprimă susţinerea faţă de Boris Elţin, în timp ce Berlinul îi rămîne fidel lui Mihail Gorbaciov. În ceea ce îl priveşte pe preşedintele francez Francois Mittterand, el ia act într-o primă fază de declaraţiile puciştilor, practic recunoscîndu-i, fapt care i se va imputa ulterior. Pe 21 august puciul a eşuat! În data de 22, Gorbaciov revine la Moscova, dar autoritatea sa păleşte în faţa puterii lui Boris Elţin, aflat pe valul simpatiei populare, ce devine primul preşedinte al Rusiei post-sovietice şi introduce "terapia de şoc" a politicilor neo-liberale. În aceeaşi zi, mii de moscoviţi, dotaţi cu o macara, s-au strîns în faţa sediului KGB din temuta piaţă Lubianka şi au dat jos statuia lui Felix Dzerjinski, fondatorul primei poliţii politice sovietice, Ceka. Republicile sovietice îşi proclamă, pe rînd, independenţa. URSS se dizolvă în decembrie, iar Gorbaciov demisionează.

Vladimir Putin a calificat colapsul URSS drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea! La 20 de ani de la evenimente, între o criză economică mondială şi presiunea socială a schimbărilor sistemelor de guvernare din lume, Rusia se află, din nou, la răscruce de drumuri.