TELEVIZIUNILE ROMÂNEȘTI AU VOTAT ÎMPOTRIVA IEȘIRII MARII BRITANII DIN UE

Mare supărare mare și istericale pe măsură, în acestă dimineață, la majoritatea televiziunilor românești de știri: cetățenii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au votat, la limită, ce-i drept!, PENTRU ieșirea fostului Imperiu din ACTUALUL imperiu, UE! 17 milioane de cetățeni britanici, frustrați și pauperizați de constrîngerile impuse de tratatele europene, dar și crunt loviți de criza economică din 2009 au dat un vot de blam conducătorilor iubiți exclusiv de marea fianță mondială, de multinaționale și transnaționale!

Dacă în tabăra pro-europeniștilor, sir George Iacobescu vorbea în numele City-ului londonez, ale cărui afaceri se mișcă precum peșetele în apa Uniunii, marcînd profituri uriașe pentru o lume mică, de cealaltă parte, zeci de mii de afaceri de familie, omorîte de UE sau de criză, și-au strigat nemulțumirea.

Multă ISTERIE în această dimineață! Lira s-a prăbușit pe piețele financiare mondiale. Britanicul care a votat BREXIT nu este afectat! El nu are bani pe bursă, nici afaceri listate. A avut, poate o mică fermă, un magazin de familie, un atelier, o făbricuță. Este britanicul din colțul străzii care salută din ușa prăvăliei, trecătorii, dimineața. E pensionar! Strigă pro-europeniștii, arătînd cu degetul spre o categorie ce începe să fie din nou demonizată în România! Atunci, să-l ardem pe rug, propun! Tot am ieșit din UE și nu mai trebuie să respectăm regulile comunitare! Nu, nu vine Apocalipsa! Există multe țări p această planetă care au evoluat fără să fie membre UE!

UE este o construcție centralistă, care a emis tone de legislație, a sporit birocrația și a sufocat antreprenoriatul, a sprijinit marea oligarhie corporatistă și, nu în ultimul rînd a luat un bir de 10 miliarde de lire anual. Rețeta creșterii economice este foarte simplă: ea nu ar trebui să țină de politică ci de POLITICI. Acumulare de capital și investiții deștepte plus sprijinirea antreprenoriatului! Adică, de ce ar fi supărat britanicul brexist? Că nu mai cumpără din Kaufland ci de la băcănia din colț, care are produse mai bune, mai ieftine și mai... locale? Esta e o mare problemă! Pentru supermarketuri și nu pentru antreprenorul local.

Revenind la isterici, rar mi-a fost dat să văd, la televiziuni, atîta panică și disperare în vocea comentatoarelor care așteptau numărătoarea finală a voturilor. Îngrijorare supremă pentru cei 200.000 de români care lucrează în Regatul Unit. Nu le-am văzut niciodată îngrijorate pentru 18 milioane d români din România. Asta pentru că NU CONTĂM! Noi, nu sîntem Marea Britanie! Sîntem o Colonie! Ei sînt imperiu! Avantaj Țiriac...

REPORTER SPECIAL

Emisiunea OBIECTIV ROMÂNIA, difuzată de Radio România Actualităţi, de la ora 16, s-a dovetit a fi, de cele mai multe ori, cea mai complexă şi „puternică” emisiune din grila postului public de radio. Documentarele, anchetele, reportajele difuzate au lovit subiecte pe care, personal, le consider esenţiale pentru ascultătorii români. După succesul „caravanelor”, insuficient exploatate!, OBIECTIV ROMÂNIA a găzduit o serie de reportaje sub genericul REPORTER SPECIAL. Din punctul meu de vedere, subiectiv, evident, proiectul s-a dovedit un succes. Nu sînt de acord cu boul care a scris, la un moment dat, că RRA difuzează doar emisiuni vechi, de pe vremea comunismului, care să ne arate doar frumuseţile patriei! Cum libertatea cuvîntului este regină, înghit şi opinia „inteligentului” care dovedeşte că ne-a ascultat cel puţin o dată! Un cîştig pentru el!

Proiectul, ca orice proiect de succes, s-a oprit la Radio România Actualităţi unde orgoliile sînt mai presus de orice, iar dorinţa de audienţă încalcă, uneori flagrant, principiile şi misiunile unui post public de radio. Nu sînt de acord cu formatul de emisiuni în care o nacealnikă agramată dă din mîini şi se face că ascultă problemele unei comunităţi după care le "alină durerile" cu formatul comercial.

Sînt, însă, total aproape de ideea de jurnalism cetăţenesc agresiv! S-a terminat cu perdeluţele şi funduliţele de limbaj! Vremurile de criză pe care le trăim cu toţii implică soluţii de criză şi un jurnalism de criză, militant şi nu ipocrit! E vremea să luăm atitudine, chiar dacă ar fi să revenim la stilul „procuror” pe care l-am practicat (cu succes!) înainte de 1990, dar care a schimbat ceva, omul de rînd a văzut un rezultat palpabil! A sosit timpul ca realizatorii care se ascund sub microfon atunci cînd spui ceva rău de „minister”, sau roşesc şi te întreabă: „vai, ai spus tu aşa ceva pe post”?, să se ascundă pentru totdeauna! În acest răstimp, posturi private de radio şi televiziune lansează emisiuni „responsabile”, bine primite şi bine realizate, ziarele şi publicaţiile naţionale „construiesc” echipe specializate de reporteri speciali care realizează materiale multimedia.

Noi, Radio România avem nevoie doar de O DECIZIE RESPONSABILĂ ŞI ÎN TON CU VREMURILE PE CARE LE TRĂIM! Sigur, greu în zilele de acum...

Pentru noul sezon de crize în care am intrat odată cu alegerile locale, sau „poze, proze şi nevroze”, cum bine titrează pe blogul personal bunul meu prieten şi un inegalabil reporter şi partener, Ilie Pintea, şi el „din zone miniere”, propun UN COMANDO PENTRU ROMÂNIA! O echipă care să se deplaseze în diferite zone din ţară şi să pună sub microscop sistemul găunos şi famfaron! Sănătatea, educaţia, cultura, cercetarea, securitatea individuală, turismul, bogăţiile solului şi subsolului, poluare radioactivă şi de orice altă natură, defrişări şi terenuri degradate, agricultura, pregătirea pentru situaţii de urgenţă şi cauzele acestora, sînt doar cîteva dintre temele ce pot fi disecate la microfonul Radio România Actualităţi. Un radio solidar cu problemele ascultătorilor săi şi nu paralel cu lumea în care trăieşte! Un comando pentru România, cu problemele reale ale României în obiectiv! O emisiune care să cauterizeze rănile unei societăţi bolnave de lepră şi care-şi pierde, pe zi ce trece, bucăţi din trupul măcinat de disperare şi neîncredere în autorităţi. Un vîrf de lance al jurnalismului responsabil. UN COMANDO PENTRU ROMÂNIA: REPORTER SPECIAL!

FACEM CEEA CE FACEM! DAR, CUM?

S-a împămîntenit o vorbă între corespondenţi, atunci cînd sîntem întrebaţi ce facem, cu ce ne ocupăm... Răspunsul este, de cele mai multe ori: "facem ceea ce facem". Dedesuptul acestor cuvinte stau, însă, îngrijorări multiple: jurnalismul nu pregăteşte o viitoare generaţie, jurnalismul se transformă din cauza tehnologiei, jurnalismul public dispare. În România, cel puţin, asta e percepţia!

Încă în februarie acest an, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ), în parteneriat cu Biroul UNESCO la Beirut şi în colaborare cu Direcţia de Învăţămînt Superior din cadrul Ministerului libanez Educaţiei şi Învăţămîntului Superior, a organizat o conferinţă, la Beirut, pentru a dezbate un "curs tip cu privire la siguranţa jurnaliştilor în universităţi". Conferinţa şi-a propus să creeze un mediu propice pentru viitorii jurnalişti, permiţîndu-le să acopere ştiri într-un mod mai sigur şi mai profesionist, luîndu-se în considerare atît contextul local, precum şi standardele internaţionale în vigoare. Acestă conferinţă va servi, de asemenea, sperăm, la actualizarea programelor de jurnalism în universităţi, prin adaptarea şi integrarea diferitelor componente ale noului curs de siguranţă.

Nu am auzit nici o reacţie în România acolo unde Universităţile sînt ocupate să se disculpe, iar de siguranţa jurnaliştilor se ocupă exclusiv Ministerul Apărării Naţionale!

Lumea devine tot mai periculoasă pentru jurnalişti, declara fostul presedinte al FIJ, Jim Boumelha. "Aproximativ 2.300 de jurnalişti au fost ucişi în ultimii 25 de ani; o medie de doi jurnalişti pe săptămînă. Studenţii trebuie să înţeleagă riscurile legate de jurnalism. Ei trebuie să fie învăţaţi să păstreze condiţii de siguranţă, atunci cînd acoperă cu ştiri zonele de conflict şi dezastre naturale ", a adaugat Boumelha, avînd în vedere că" mediul academic este o parte esenţială a corpului jurnalistic. "

Atacurile şi crimele comise împotriva profesioniştilor din media au atins cote alarmante în ultimii ani, creînd un climat de teamă şi nesiguranţă. Mulţi jurnalişti au fost ameninţaţi, atacaţi şi chiar ucişi din diferite motive, inclusiv afilierea lor politică. În plus, reprezentanţii mass-media îşi exprimă mereu îngrijorarea cu privire la siguranţa personală ca fiind cea mai mare provocare de a-şi îndeplini atribuţiile lor profesionale. Împreună cu aceste probleme de siguranţă motivate politic, la jurnaliştii care acoperă evenimente în domeniu, se raportează o creştere a numărului de atacuri directe împotriva lor, pe stradă. Mulţi au fost supuşi violenţei în timp ce acopereau incidente majore, cum ar fi proteste şi demonstraţii. Războaiele şi conflictele armate reprezintă o altă ameninţare majoră pentru jurnalişti. Atît personalul mass-media, precum şi instituţiile au fost ţinta unor atacuri, crime, precum şi distrugere intenţionată.

Realizînd importanţa dezvoltării unui răspuns cuprinzător pentru a contracara această situaţie, UNESCO şi FIJ depun eforturi pentru o implicare mai activă a instituţiilor academice şi de formare conexe. Universităţile şi facultăţile de jurnalism sînt rugate să joace un rol mai constructiv în remedierea situaţiei periculoase actuale, prin luarea de măsuri în două domenii specifice:

1) Actualizarea programelor: În cele mai multe universitati, programa media nu include nici un curs cu privire la siguranţă. Studenţii nu sînt conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor, ceea ce îi lasă neprotejaţi în faţa abuzurilor comise împotriva lor. Prin urmare, universităţile ar trebui să acţioneze în direcţia aceasta, inclusiv prin introducerea în programa obligatorie de cursuri de siguranţă.

2) consolidarea capacităţilor profesionale pe considerente de siguranţă: În timpul studiilor universitare, studenţii la jurnalism nu primesc nici o pregătire practică asupra siguranţă. Universităţile sînt invitate să elaboreze programe de training speciale de teren cu privire la măsurile de siguranţă care trebuie luate de către jurnalişti pentru a se proteja în situaţii de urgenţă.

Jurnalistul pare nepregătit şi în ceea ce priveşte asaltul tehnologiei. Am mai vorbit despre asta... Conectarea la Internet, YouTube și clipurile realizate de amatori au contribuit la crearea unei noi forme de jurnalism, care a îmbunătățit calitatea relatărilor la nivel internațional. Însă tehnologia nu va putea niciodată înlocui rolul primordial al jurnaliștilor, acela de martor ocular. O conectare mai eficientă la nivel internațional îi face pe jurnaliști să își poată verifica informațiile, să ajungă la persoanele de contact și să își găsească potențialele surse extrem de rapid, adesea instantaneu. De asemenea, o conectare mai bună face ca oamenii să fie mai la curent cu știrile și cu informațiile aproape peste tot în lume. Pe de altă parte, este periculos să primești și să difuzezi filmulețe din surse neconfirmate. Oamenii care postează astfel de filmulețe au de multe ori o agendă, aşa cum se vede în preajma alegerilor din România sau în diferite situaţii mai mult decît dubioase.

YouTube nu va înlocui niciodată relatările la prima mînă, a adăugat ea. Ca reporter, sînt martor ocular. Daca nu sînt acolo nu pot să miros sau să simt. Cel mai important rol al unui jurnalist este să fie acolo!

Ca jurnalist, trăiesc o perioadă de lipsă de credibilitate. Jurnaliştii sînt blamaţi pentru că aparţin unei media, sau alteia, mai mult unui post public de radio sau televiziune. Există o campanie întreagă împotriva media publice din spaţiul politic, al societăţii civile, al presei private şi din interior. Libertatea de exprimare este în pericol din cauza intervenției politicului în activitatea presei, ceea ce a dus la degradarea situației instituțiilor media și a condiției de jurnalist. Difuzorii publici din România se află într-o criză fără precedent! Schimbarea accentului, de pe conţinut pe rating a atras modificarea grilei de programe, transformată în una comercială, în care nu se mai regăseşte spaţiu pentru genuri publicistice de forţă, precum ancheta sau reportajul. Posturile publice spuneau DE CE SE ÎNTÎMPLĂ, acum... raportează economii bugetare.

Adevărul este că presa e supusă constant presiunilor, fie că acestea sînt fizice sau politice. Este vital ca adevărul să iasă la lumină şi faptele să fie cunoscute, pentru că, altfel, oamenii inventează lucruri şi distribuie propagandă. Tăcerea permite infracţiunilor şi corupţiei să ruineze ţări întregi. Ignoranţa le permite demagogilor să spună că sus e jos, iar negru e alb.

CONTRACTORI PRIVAŢI PE TOATE FRONTURILE...

Contractorii privaţi de securitate sînt un subiect la modă. Cum la modă sînt şi luptătorii din Forţele Speciale. Adelin Petrişor a realizat, în urmă cu cîţiva ani, un documentar spectaculos despre „Vînătorii de talibani”, iar „Saptamîna financiară” a publicat cartea lui Steve Fainaru, româno-americanul care a luat Pullizerul pentru reportajele despre compania de securitate Crescent Security Group.

Departe de televiziune şi de forţa trusturilor de presă, am o enormă satisfacţie. Aceea de a fis scris şi vorbit despre aceste companii din ianuarie 2004, cînd încă trupurile carbonizate ale celor patru luptători de la Blackwather nu atîrnau lugubru de podul din Fallujah! Am spus atunci că armatele private sînt viitorul războiului. Şi, cred că am avut dreptate: Crimeea, Syria, Lybia, Donbas sînt tot atîtea confirmări!

În decursul anilor, relaţia mea cu aceste companii a devenit mai strînsă, prietenii mai mulţi, iar poveştile mai spectaculoase. Chiar şi adrenalina se descărca altfel la umbra anonimatului! În ultimul timp s-au scris o sumedenie de poveşti despre aceşti oameni. Unele adevărate, altele fabulaţii perverse! Ei merită, cu adevărat, o carte adevărată! Poate un roman... Cînd timpul îmi va îngădui acest răsfăţ!

Pe Mihai l-am întîlnit în PX-ul din IZ, nu departe de fostul palat al lui Saddam Hussein. Pe unii dintre noi, provenind din spaţiul Balcanic, ne trădează faţa. Scrie pe fruntea noastră, de la o poştă, că eşti român, sau sîrb, sau bosniac, sau macedon. Aşa scria şi pe faţa lui. Pe a mea nu! Şi nici pe a colegului său, bucureştean, despre care puteam să jur că e canadian. Făceam noi cumpărături şi am intrat în vorbă. Apoi, peste cîteva zile, ne-am revăzut întîmplător la biroul Gen. Bg. Cătălin Tomescu, directorul pentru operaţii al Comandamentului Reunit. Oltean din Băileşti, fumător de Cohiba, dialogul s-a înfiripat repede. Oficial nu-mi spune nimic. Prea mulţi confraţi au scris „abureli” despre ei, în decursul timpului. Neoficial, aflu că e în Baghdad de doi ani şi „bucureşteanul” de patru. Cîştigă o căruţă de bani. Mihai mai vine în ţară, din cînd în cînd, dar „bucureşteanul” preferă să vadă cele mai exotice colţuri ale planetei, în concediu, evident, atunci cînd nu este well gunner, la postul său din portbagajul Chevrolet-uluiTahoe. Misiunea well gunner-ului este aceea de a menţine vacuumul de 100 de metri între convoi şi restul autovehiculelor din trafic, pentru că majoritatea atacatorilor sinucigaşi se infiltrează din spate. Am sperat să ne mai vedem, la un rom cubanez şi o havană veritabilă. Nu am reuşit. Mihai a plecat în misiuni, eu în Camp Dracula.

Linşarea celor patru bodyguarzi americani aparţinînd firmei de securitate "Blackwater" la Fallujah, pe 31 martie 2004, a atras atenţia mass-media asupra rolului pe care îl au firmele particulare de securitate şi privatizarea războiului. Conform unor date, în Iraq se aflau, în 2009, aproximativ 15.000 de bodyguarzi - personal de securitate particular, dintre care 6000 foarte bine înarmaţi, constituind practic o prezenţă militară paralelă în această ţară. Mii de veterani din Armată şi Poliţie - angajaţi ai unor firme particulare de securitate şi asistenţă militară din Statele Unite, Australia, Africa de Sud, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Africa de Sud, Uganda, Filipine, Cipru sau Cehia -, plătiţi cu 1500 (o mie cinci sute) de dolari pe zi (în multe ţări leafa unui militar pentru o lună!), asigura protecţia demnitarilor occidentali, a funcţionarilor marilor companii petroliere americane sau a "boss-ilor" firmelor implicate în reconstrucţia Iraq-ului.

Firmele particulare de securitate şi asistenţă militară apelează şi la serviciile unor experţi în lupta anti-gherilă din Columbia şi Algeria, ale militarilor ruşi cu experienţa războiului din Cecenia, precum şi ale militarilor chilieni formaţi în anii regimului generalului Pinochet. Nu lipsesc luptătorii nepalezi din tribul „Ghurka”, recunoscuţi pentru cuţitele lor lungi şi încovoiate. Iraqul şi Afghanistanul, dar nu numai, atrag ca un magnet mercenari din toate colţurile lumii, mulţi dintre ei cu un trecut foarte „încărcat". Adică, sînt acele tipuri de luptători despre care, între altele, s-au realizat filme documentare gen Shadow Company (Compania din umbră), în regia lui Nick Bicanic. Cel puţin 310 de companii private de securitate internaţionale, au primit contracte din partea administraţiei americane pentru protejarea oficialilor, instituţiilor, convoaielor şi altor entităţi americane şi irakiene. Contractele au fost încheiate din 2003. Pentagonul a contestat o parte din datele prezentate în raportul respectiv, susţinînd că poate confirma participarea a doar 77 de firme în misiunile de securitate din Iraq în baza unor contracte în valoare de 5,3 miliarde de dolari.

Companiile Militare/de Securitate Private sînt entităţi organizaţionale  care  oferă  contra  cost    servicii  specializate  şi  expertiză militară, fiind încadrate uneori în categoria fenomenului de mercenariat. Sînt cunoscute  şi  sub  denumirea  de:  contractanţi  militari  privaţi,  contractori  de securitate privaţi, corporaţii militare private, firme militare private, furnizori de  servicii  militare  etc. Serviciile  de  expertiză  oferite  sînt  asemănătoare  celor  sigurate  de structurile   guvernamentale   militare   sau   de   poliţie.   Cu   consimţămîntul guvernului  pot  oferi  şi  servicii  în  teren  pentru  forţele  armate. Firma americană de securitate cea mai cunoscută din Iraq a fost „Blackwater Security Consulting", care are angajaţi foşti militari din forţele speciale (DELTA, SEALS etc.), pentru a îndeplini misiuni încredinţate pînă acum doar „US Army". „Blackwater" a fost o firmă tipică în domeniul securităţii. Ea a fost înfiinţată de doi foşti ofiţeri SEALS.

Majoritatea  dicţionarelor  definesc  mercenarul  ca  fiind  persoana  care lucrează pe bani sau alte avantaje, un militar profesionist care se angajează pentru a servi într-o armată străină. După  încetarea  „războiului  rece”  recurgerea  la  serviciile  CMP/CSP  a cunoscut  un  avînt  deosebit  ceea  ce  a  avut  drept  consecinţă  o  creştere considerabilă  a  numărului  acestora.  Principalii  factori  care  au  determinat această  dezvoltare  sînt:  reducerea  cheltuielilor  alocate  de  către  state  în scopuri  militare;  creşterea  complexităţii  armamentelor  şi  echipamentelor militare  cu  dificultăţi  în  întreţinerea  şi  folosirea  lor;  sarcini  sporite  în  sfera achiziţiilor, monitorizării sistemelor de armament, logistic cu extindere şi spre teatrele de război şi luptă; reducerea masivă a efectivelor militare, fărîmiţarea statelor  şi  apariţia  unor  conflicte  la  nivel  local;  raţiunile  economice  care determină   noile   state,   dar   şi   pe   cele   dezvoltate   şi   unele   organizaţii internaţionale să se orienteze către sectorul privat pentru unele servicii pînă nu demult exclusiv militare.

Între aceşti profesionişti ai războiului, fără identitate, se află şi mulţi români. Ei lucrează pentru companii occidentale pentru că firmele româneşti de securitate sînt prea mici să se înfrupte din caşcavalul cel mare. BIDEPA a încercat, în urmă cu cîţiva ani, dar a dispărut de pe piaţă! Bărboşii sînt printre cei mai buni luptători din lume. La întoarcerea acasă, merită o discuţie mai amplă despre viitorul şi privatizarea războiului, a serviciilor secrete şi a intereselor diverse pe care aceste entităţi le apără. Cum merită un reportaj, sau un documentar-anchetă, foştii militari români angajaţi prin contract care au efectuat misiuni spectaculoase în teatrele de operaţii din Afganistan, Iraq sau Balcani şi acum sînt lăsaţi la vatră de un sistem prea puţin prietenos cu oamenii săi. Un astfel de om este Laurenţiu Cuci, retras într-un sat din judeţul Arad. Puţini dintre consătenii săi ştiu că Laurenţiu cunoaşte Kabulul mai bine decît Timişoara, iar maşina lui era la deschiderea convoaielor cu demnitari care veneau sau plecau de la preşedintele Hamid Kharzai. Despre oameni ca el, ca Mihai, poate, altă dată.