LANSARE DE CARTE

S-au împlinit 20 de ani, în februarie 2011, de cînd Armata României participă la misiuni externe desfăşurate de ONU şi OSCE, NATO şi UE în Africa şi Asia, în teatrele de operaţii din Afganistan, Iraq şi Balcanii de Vest. În toţi aceşti ani, aproximativ 30.000 de militari români au luat parte la diferite operaţii şi misiuni în afara teritoriul statului român. Pe 28 ianuarie 2012 se împlinesc 10 ani de cînd Armata României se flă în Afganistan alături de militarii americani.

Acum zece ani, la mai puţin de o lună de la atentatele de la 11 septembrie, Statele Unite declanşau operaţiunile militare contra Afganistanului, unde se aflau la putere talibanii conduşi de Ben Laden. Astăzi, după zece ani, rezultatele angajamentului occidental în această ţară sînt puse, mai mult ca niciodată, sub semnul întrebării. În ciuda prezenţei a mai mult de 130.000 de oameni şi cheltuirii mai multor miliarde de dolari pentru reconstrucţia ţării, coaliţia internaţională nu a reuşit, în zece ani, să asigure pacea şi securitatea. Ea se loveşte de atacurile neîncetate ale talibanilor, de reînvierea vechilor alianţe razboinice ale seniorilor războiului, de explozia producţiei şi traficului de opiu.

Răsturnarea emiratului islamic al Afganistanului a fost realizată în numai cîteva săptămîni (din 7 octombrie pînă pe 13 noiembrie 2001) cu preţul unor pierderi foarte reduse. În timp ce forţele speciale americane, angajate în operaţiunea Enduring Freedom (Libertate imuabilă), continuau să îi hărţuiască pe talibani şi Al-Qaida, o Forţă internaţională de asistenţă pentru securitate (ISAF) a fost trimisă, începînd cu decembrie 2001, pentru a susţine procesul de tranziţie şi de reconstrucţie în jurul unui guvern provizoriu condus de liderul pashtun Hamid Karzaï.

La 10 ani de la începutul intervenţiei NATO în Afganistan, un număr de 2.753 de soldaţi străini, în special americani, au fost ucişi în Afganistan, potrivit datelor portalului icasualties.org. SUA au pierdut 1.801 militari (65% din total). România a pierdut 19 militari în acest conflict. În primii patru ani ai conflictului au murit anual mai puţin de 100 de militari străini, cifra urcînd progresiv pînă la aproape 300 pe an în următorii patru ani.

Din acest an, 2011, România contribuie la efortul intrnaţional de stabilizare a Afganistanului şi cu forţe ale Jandarmeriei Române.

Mi-aş fi dorit ca această carte să conţină şi documente fotografice din decembrie 2011, de la Kandahar, locul unde, în urmă cu 10 ani am pus pentru prima dată piciorul pe pămînt afgan. Acest lucru nu a fost posibil datorită lipsei de colaborare a Conducerii Ministerului Apărării Naţionale. În decursul anilor am colaborat excelent cu structura şi ofiţerii de relaţii publice ai Ministerului Apărării Naţionale. Cîţiva mi-au rămas prieteni, ceea ce este cel mai important: Gelaledin Nezir, Liviu Flutur, Sorin Băcilă, Ene Tony. Lor le mulţumesc pentru sprijinul acordat în teatrele de operaţii şi pentru frumuseţea cuvintelor rostite despre militarii români. Dovada colaborării ne strînse se regăseşte şi între coperţile albumului de fotografie Romanian Army Today, editat de Ministerul Apărării Naţionale, unde, alături de fotografii realizate de ofiţeri de relaţii publice, se regăsesc şi imagini surprinse în teatrele de operaţii de mine şi de prietenul meu Radu Dobriţoiu, singurii non-militari acceptaţi în acest "club". Cred că asta spune ceva despre relaţia dintre noi! Prin performanţă şi profesionalism, dedicaţie şi determinare, Armata României se prezintă astăzi, la 10 ani de la prima participare în misiunea din Afganistan, ca un ambasador veritabil al imaginii României în lume, în ciuda ministeriatului său actual.

"Afganistan, 10 ani plus - războiul meu - " este un volum dedicat celor 10 ani de misiuni în Afganistan. Cartea, apărută cu sprijinul fostului ministru al apărării, dr. Sorin Frunzăverde - căruia îi mulţumesc şi pe această cale -, precum şi cu aportul colegilor de la publicaţia electronică VOX BANAT, va fi lansată astăzi, 29 decembrie 2011, în holul Teatrului de Vest din Reşiţa, de la ora 12. Vă aştept!

REVOLUŢIE!!!

La deja 22 de ani de la răsturnarea regimului Ceuşescu şi executarea cuplului prezidenţial, România se dovedeşte incapabilă să menţină cursul. Prinsă în vîltoarea crizelor de tot felul, nevaccinată împotriva lor, cu o clasă politică rapace, încă Ţara noastră se află pe penultimul loc în Uniunea Europeană şi între primele 10 ţări, la nivel mondial în catalogul statelor eşuate. Ştiu că voi fi înjurat şi arătat cu degetul, dar, m-am săturat să emit fraze deontologice care să se încadreze în normele unei democraţii care nu există şi în care nu cred! Situaţiile speciale impun soluţii speciale, în nici un caz lălăite şi dezlînate, ci ferme şi corecte! De aceea, afirm cu toată convingerea că actuala clasă politică vizibilă la nivelul întregii ţări TREBUIE SĂ DISPARĂ! Camerele de gazare nu mai sînt o soluţie, cînd gazul este destul de scump! Totuşi, o soluţie finală se impune pentru purificarea unei clase conducătoare. De aceea, cred într-o nouă REVOLUŢIE în anul care vine şi care ne încearcă greu, electoral! O Revoluţie care să aducă la putere un preşedinte prim-ministru, după model american, şi lideri de partide tineri şi hotărîţi, charismatici şi revoluţionari, nu chiar un dictator, pe care Montesquieu, în „Caietele” sale îl defineşte ca fiind un „remediu extrem pentru situaţii disperate”, dar un lider puternic şi corect!

Victor Ponta la şefia PSD, partid de stînga, ce ar trebui să fie interesat de soarta celor mulţi, soluţie pe care o susţineam în 2009, s-a dovedit ineficient şi depăşit de sforăraiele din jurul său. Sondajele de opinie îl indică pe tobogan, ţinîndu-se strîns de mînuţă cu Antonescu!

Pe partea dreaptă, un alt lider charismatic ar fi trebuit să conducă destinele dreptei: Sorin Frunzăverde, autorul doctrinei portocalii şi populare a actualului PD minus L! O dreaptă viguroasă şi aplecată spre prosperitatea clasei de mijloc, o dreaptă care să dea preşedintele jucător adevărat, în persoana aceluiaşi lider din Banatul de Munte!
Deşi sînt un idealist, sînt conştient că în trecut politica însemna idei! Astăzi, politica înseamnă persoane şi... personaje, fie-mi iertată paralela cu lumea teatrului, de care nu sînt străin, sau nu m-am înstrăinat atît de mult! Fiecare lider este sortit să joace un rol. Uneori, liderii locali sînt sortiţi să joace roluri mari, în prim plan, totul depinde doar de propria credinţă în reuşită. Ca atare, Statul însuşi se transformă în spectacol! Pentru că astăzi, spectacolul este la putere. În mod sistematic şi organizat. Atît de mult a progresat răul! Pentru a amuza şi înşela mai bine publicul format din cetăţeni. Pentru a ne distra mai bine şi a crea diversiune. Pentru a transforma scena politică într-un teatru al iluziei! Pentru că, personalizarea puterii nu se raportează la domeniul instituţional, ci la psihologia colectivă. Un personaj simbolizează naţiunea, statul sau partidul! El reprezintă puterea grupului care se încarnează în el. În ambele sensuri: pozitiv sau negativ!

Din păcate, după 22 de ani de aşa zisă democraţie, electoratul, drogat cu minciuni de toate culorile, rămîne dependent de chip şi ignoră ideile. Chipul a rămas substitutul unui program! Acesta arată caracteristicile reale, sau doar presupuse. Imaginea conducătorului este echivalentul mărcii de fabrică. „Eu sînt detergentul Băsescu. Vindeţi-mă cel mai bine!”, a spus acum mulţi ani Preşedintele cînd a candidat la primăria Bucureştiului. Perntru că Băsescu are în vene ceea ce Niccolo Machiavelli scria în Principele (Paris, Ed. Seghers, 1972, p. 144-145): „Lumea vede bine ceea ce eşti pe ninafară şi puţini văd ce eşti pe dinăuntru; iar cei puţini nu îndrăznesc să contrazică opinia mulţimii, care are de partea ei măreţia Statului care-i susţine...Pentru că poporul nu judecă decît ceea ce vede”. Adevărul nu mai contează. El devine un concept demodat pentru cei care confundă imaginea cu imaginaţia. De aceea nu dau doi bani pe reconciliere! De aceea, nu agreez diplomaţia care spune: nu contează cîtă dreptate ai, ci cît negociezi!

Această politică a star-sistemului priveşte, în principal dreapta. Portocalie, în cazul nostru! Este chiar una dintre liniile care o separă de stînga. La dreapta găsim cultul şefului, individualismul împins pînă la egocentrism şi gustul succesului personal. Băsescu, cavalerul singuratic în luptă pentru salvarea planetei! Stînga crede fundamental în efortul colectiv: Ponta mulţumind lui Crin, sindicatelor, PUR-ului, mogulilor, etc.

Şi în 2011, Traian Băsescu s-a autodistribuit în rolul eroului: omul de excepţie, mîntuitor, şef providenţial şi idol. Pe perioade lungi, însă, eroii obosesc, iar cele 8% ale Preşedintelui sînt o dovadă! Joacă, apoi, rolul omului obişnuit, vesel, guraliv şi iubăreţ, modest şi liniştit, opusul eroului de poveste. Dar cum să trăieşti mereu în banalitate şi plictiseală? Devine liderul şarmant, care încearcă mai degrabă să seducă decît să convingă, care uimeşte, dar şi îngrijorează prin instabilitate. Se poate trăi mereu în schimbare sau în surpriză? Nu! Devine, atunci, părintele naţiunii, figură tutelară a autorităţii, pentru a da încredere prin ponderaţie şi experienţă. Mai ales în perioade dificile. Din păcate, la Traian Băsescu, ciclul acesta mecanic descris se succede cu repeziciune, iar încrederea dispare.

De aceea, îl susţin pe Sorin Frunzăverde, fost ministru al apărării, doctor în ştiinţe militare, un personaj cu o cultură vastă şi o memorie incredibilă, politician abil dar modest, cel puţin în aparenţă. Dacă aveţi curiozitatea să-l observaţi, Frunzăverde este activ, dar reprezintă o forţă liniştită! O personalitate puternică în preajma căreia semenii simt impresia unei forţe naturale care trebuie să comande evenimentele. În el, leadership-ul se confundă cu showmanship-ul! Şi el reprezintă "omul de spectacol" care este şi dătător de iluzii. Ca şi cum puterea ar trebui să asigure o funcţie onirică. „Fără viziuni, poporul piere”, spune Biblia! SF este liderul care răspîndeşte certitudine, ajută la depăşirea angoasei, a incertitudinii din perioadele de schimbare, dificile. Frunzăverde are toate datele unui lider naţional şi reformator. Generalul De Gaulle scria, în celebra „Le Fil de l,epee” că „nimic nu se face fără oameni mari. Armatelor ca şi popoarelor ce au în frunte bravi conducători, restul le vine de la sine... pentru că oamenii nu se pot dispensa de faptul de a fi conduşi, aşa cum nu se pot dispensa de mîncare, de băutură şi de dormit”! Îl „somez” pe Sorin Frunzăverde să ţintească sus, să privească în perspectivă, să judece într-un context mult mai larg, desprinzîndu-se de locurile comune şi tiparele impuse!

Cred în el, ca într-un lider de partid, de guvern şi de ţară, vizionar şi revoluţionar. Să-i punem tabloul lui Băsescu lîngă: Tito, Bourguiba, Kamazu Banda (Malawi), Idi Amin şi Jean-Bedel Salah Eddine Ahmed Bokassa!

ŞEVCIUK E OMUL KIEWULUI. A PIERDUT OMUL LUI PUTIN ÎN FAVOAREA OMULUI LUI... BĂSESCU???

Tiraspol, Republica Moldova, 27 dec /Agerpres/ - "Regiunea separatistă a Republicii Moldova, Transnistria, şi-a ales un nou lider ce a făcut campanie pe o platformă de normalizare a relaţiilor cu restul ţării, respingând un candidat favorizat de Moscova, comentează Reuters. Chişinăul şi-a exprimat speranţa că alegerea lui Evgheni Şevciuk ar putea ajuta la rezolvarea problemei sale separatiste, unul dintre 'conflictele îngheţate' încă în vigoare din ultimele zile ale fostei Uniuni Sovietice.

Ex-preşedinte al aşa-numitului 'legislativ' de la Tiraspol, Şevciuk a obţinut 73,88 la sută din voturi în al doilea tur de scrutin duminică, potrivit cifrelor Comisiei Electorale Centrale locale. Actualul şef al Sovietului Suprem de la Tiraspol, susţinut de Rusia, Anatoli Kaminski, a obţinut doar 19,67 la sută.

Transnistria, o fâşie îngustă de teritoriu în principal populată de vorbitori de limbă rusă, s-a desprins de Republica Moldova majoritar vorbitoare de limbă română printr-un război de scurtă durată în 1992. Regiunea nu este recunoscută ca independentă de niciun stat şi s-a bazat pe sprijinul financiar şi diplomatic al Moscovei, care menţine acolo 1.500 de militari. Conflictul a încetinit dezvoltarea Republicii Moldova, una dintre cele mai sărace ţări din Europa, aminteşte Reuters.

Şevciuk a făcut campanie pe o platformă de îmbunătăţire a relaţiilor cu Chişinăul pentru a asigura liberă circulaţie celor 500.000 de locuitori ai Transnistriei, precum şi alte măsuri pentru a-i scoate din izolare. După ce a fost declarat învingător, el a afirmat pentru Reuters că va încerca să construiască 'relaţii de bună vecinătate' cu Republica Moldova şi Ucraina. 'Prima mea sarcină va fi să lucrez cu vecinii noştri pentru a se asigura libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor', a spus Şevciuk.

Cu toate acestea, el a insistat că nu va renunţa la declaraţia de independenţă a regiunii. Într-un referendum în 2006, Transnistria a votat cu o majoritate covârşitoare în vederea menţinerii independenţei faţă de Republica Moldova şi pentru a încerca să se alăture Rusiei. 'Problema aderării la /Republica/ Moldova este peste competenţele preşedintelui. Ea ţine de oameni care şi-au arătat în mod clar preferinţa la un referendum pe 17 septembrie 2006', a declarat Şevciuk.

Guvernul Republicii Moldova şi-a exprimat speranţa în progres. 'Suntem gata să căutăm noi abordări în vederea soluţionării problemelor ce există între Chişinău şi Tiraspol', a afirmat Eugen Carpov, viceprim-ministrul moldovean responsabil pentru discuţiile cu Transnistria, referindu-se la cele două capitale.

Înfrângerea lui Kaminski în Transnistria este încă un eşec pentru Moscova. Este pentru a doua oară în două luni când un candidat sprijinit de Moscova pierde o luptă pentru conducerea uneia dintre regiunile separatiste sponsorizate de Rusia ce se pretinde independentă de alte state ex-sovietice, notează Reuters. Un candidat susţinut de Kremlin a pierdut alegerile prezidenţiale din mica regiune separatistă a Georgiei Osetia de Sud în noiembrie, conducând acolo la lupte în instanţă, proteste publice şi haos legislativ. Kaminski a indicat că nu va contesta rezultatul alegerilor. 'Eu recunosc victoria lui Şevciuk', a spus el pentru Reuters.

Şevciuk a declarat presei locale ca va fi învestit la 30 decembrie.

Preşedintele Transnistriei Igor Smirnov, care a condus regiunea ca o feudă independentă după ce s-a rupt de Republica Moldova în 1992, a fost eliminat din cursă în primul tur de scrutin pe 11 decembrie.

Discuţiile cu Chişinăul privind viitorul Transnistriei nu au reuşit să facă progrese sub Smirnov, care a insistat asupra suveranităţii. Moscova a sugerat Transnistriei că ar trebui să fie parte a Republicii Moldova cu statut special.

Şevciuk, 43 de ani, a început să se certe cu Smirnov în 2009 după ce a sugerat o reformă constituţională pentru a limita puterile prezidenţiale. Campania sa în aceste alegeri s-a concentrat pe lupta împotriva corupţiei şi nepotismului. Deşi nu a vorbit în favoarea reintegrării în Republica Moldova, Şevciuk a cerut soluţii de compromis pentru a face viaţa mai uşoară pentru transnistreni, care pot avea dificultăţi să calătorească fără paşapoarte dintr-un stat recunoscut pe plan internaţional.

La referendumul din 2006, 97 la suta din transnistreni au votat în favoarea cuceririi oficiale a independenţei faţă de Republica Moldova şi aderării la Rusia. Moscova, cu toate acestea, nu a aprobat niciodată o astfel de idee şi Transnistria, situată pe frontiera Republicii Moldova cu Ucraina, nu are nicio graniţă cu Rusia".

Autorităţile de la Chişinău nu recunosc aşa-numitul scrutin organizat de Tiraspol, dar urmăresc cu atenţie încălcările care au loc în regiune, a declarat şeful biroului pentru reintegrare din cadrul guvernului, George Bălan.

În ultimul timp, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat de mai multe ori că Transnistria trebuie să fie un test de sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate şi a afirmat că Moscova este gata să facă tot ce este posibil pentru rezolvarea problemei transnistrene. Adică, după cum înţeleg eu această declaraţie, Rusia este gata să pună pe masă, la negocierile de avantaje cu Europa, îngustul bandaj care pricinuieşte bătăi de cap în ultimii 20 de ani. Probabil, UE îşi va creşte influenţa în formatul de negocieri, chiar dacă, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. Anul trecut, şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova, Konstantin Kosacev, spunea că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. Conflictul transnistrean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu 5-6 ani - susţinea şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova. Aflat la Bruxelles, Konstantin Kosacev a subliniat că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. O declaraţie similară a făcut şi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la o întîlnire cu diplomaţi germani, francezi şi polonezi legată de negocierile în format 5+2 privind conflictul transnistrean.

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. Acesta este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

EXISTĂ VOCI CARE SPUN CĂ ŞEVCIUK A FOST SPRIJINIT DE... TRAIAN BĂSESCU! POTRIVIT UNORA, DIN CHIAR ZONA RUSOFONĂ A AGENŢIEI OMEGA DE LA CHIŞINĂU, ÎN 2012 ŞEVCIUK ŞI BĂSESCU VOR SEMNA UN PACT PENTRU REZOLVAREA PROBLEMELOR DIN ZONĂ, CARE VA PREVEDE UNIREA TRANSNISTRIEI CU UKRAINA ŞI A REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA! INTERESANT, NU?

CRĂCIUN FERICIT!

AM ÎMPODOBIT BRADUL! CRĂCIUN FERICIT!

IRAQIENII SE TEM DE IRAN

Zeci de atentate au avut loc ieri, la Bagdad, iar un post de control militar din Mosul a fost vizat de focuri de armă. În total, în capitala Iraqului au fost ucise 67 de persoane, iar alte 183 au fost rănite, conform unui purtător de cuvînt al armatei, Ziad Tariq. Alte cinci persoane au fost ucise în oraşul Baaquba, iar doi militari au fost împuşcaţi mortal în atacul de la Mosul. Violenţele din Iraq intervin în contextul în care Statele Unite au retras toţii militarii americani de pe teritoriul iraqian, iar conducerea executivă a ţării riscă să sară în aer şi, odată cu ea, întreaga construcţie şi stabilitate a ţării.

Primul ministru Nouri Al-Maliqi a cerut ca guvernul Kurdistanului de Nord să-l "lase din braţe" pe vicepreşedintele Tariq al-Hashimi, care este acuzat că este liderul unei echipe a morţii şi a organizat, în decursul timpului, numeroase alte activităţi teroriste împotriva shiiţilor. Maliqi ameninţă să aducă acuzaţii similare şi împotriva altor sunniţi şi kurzi în cazul în care politicienii non-Shia nu încep să coopereze pentru judecarea lui al-Hashimi. Pentru politicieni arabi sunniţi, acest lucru ar însemna stoparea sprijinului acordat pentru insurgenţi în comunităţile lor. Arabii sunniţi, care reprezintă aproximativ 16% din populaţia Iraqului, au comis numeroase atacuri teroriste împotriva arabilor shiiţi. Timp de secole, sunniţii au dominat şi, uneori, i-au persecutat pe majoritarii şiiţi, fostul preşedinte Saddam Hussein fiind ultimul, şi cel mai crunt opresor al şiismului iraqian. Din anul 2003, sub presiunea dominaţiei americane, conducerea ţării a fost luată de şiiţi care s-au răzbunat astfel pentru secolele de marginalizare politică. Însă, declaraţiile de intenţie ale acestora, de a comasa toţi arabii sunniţi într-o singură ţară, riscă să aducă imense prejudicii de imagine actualei conduceri a ţării.

Pentru a complica şi mai mult situaţia, guvernul este dominat de două alianţe. Una, condusă de premierul al-Maliqi, este aproape în întregime şiită. De cealaltă parte, Al-Iraqiya, este formată, în principal, de kurzii, arabii sunniţi şi şiiţi seculari care NU doresc un şiism dictatorial cu o mare influenţă iraniană! Un compromis politic, de bază, între cele două coaliţii, pentru exercitarea actului de guvernare, s-a dovedit extrem de dificil, iar Blocul Al-Iraqiya refuză să se întoarcă în Guvern. De altfel, în întregul Orient Mijlociu, compromisul politic şi istoric, este mult mai greu de realizat decît în Occident.

Pe de altă parte, mulţi iraqieni, inclusiv şiiţi majoritari, se tem e creşterea influenţei iraniene. Deşi majoritatea sînt irakieni şiiţi, aceştia sînt, în primul rînd, arabi, şi nu doresc să fie conduşi de persanii şiiţi din Iran. Asta pentru că, iranienii sînt indo-europeni şi în decursul istoriei şi-au tratat vecinii arabi cu dispreţ şi cruzime. Iraqienii pot vedea acest lucru şi astăzi, în vestul Iranului, în cazul minorităţii iraniene Arabe Unite (aproximativ 2% din populaţie) care este în permanenţă persecutată de către iranieni persani. Arabii iranieni se află în dispute şi cu celelalte minorităţi, turcii şi azerii, aproximativ 25 la sută din toate iranienilor. Iraqienii au amintiri amare, de secolele de dominaţie a turcilor otomani Aşa se face că astăzi, TOŢI iraqienii îi sînt recunoscători fostului preşedinte Saddam Hussein, care a ştiut să-i păstreze pe iranieni afară din graniţele ţării! Mulţi se tem că o ţară fără Saddam va cădea sub controlul Iranului!

Deşi ameninţarea unei invazii externe este extrem de scăzută, iraqienii îşi evaluează forţele actuale existente: 450.000 de poliţişti şi 208.000 de militari. Forţele navale sînt, în principal, pază de coastă, iar forţele aeriene nu dispun de avioane de luptă! În aceste condiţii, oricare ar fi duşmanul extern, Iraqul ESTE DEPENDENT de forţele militare ale Statelor Unite! Potentialii duşmani luaţi în calcul sînt: Iranul, cu 350.000 militari, Turcia, cu 600.000, Israel, cu 133.000, plus 380.000 de rezervişti bine instruiţi, şi Arabia Saudită, cu 75.000. Din fericire, probabilitatea unei invazii este extrem de redusă. Mai probabilă şi posibilă este ameninţarea cu acţiuni subversive desfăşurate pe teritoriul ţării, de către Iran. Aici, pericolul este iminent, iar Saddam Hussein...

O MESERIE DE BUDOAR

Am fost la fel de nedumerit, amuzat şi apoi indignat, de persistenţa scuipatului în faţă a presei din România de către politicienii de toate culorile asta după ce băieţaşii şi fătucile din presă - mai ales din televiziuni! - precipitaţi şi agramaţi recită cîtă şpagă a luat "ăla", ce cumpărături a mai făcut "aia" şi în ce club de fiţe s-a mai "dat" beizadeaua vreunui îngălat. Adică, jurnalismul românesc, admiţînd că este ŞI de proastă calitate, este o meserie de budoar! O astfel de idioţenie ar trebui să nască, în mod logic, un Minister al Informaţiilor, după modelul iraqian al lui Saddam Hussein, pe care l-am gustat din plin în 2003: "Vrei să munceşti azi? 50 de dolari"! Ministerul ar pute fi condus chiar de către actualul ministru al apărării - care are o relaţie "specială cu jurnaliştii", sau de "amicii" mei din Moldova, antrenaţi pentru fumigene fîsîite, sau chiar de Baconschi după ce zboară de la Externe! Scuze! Baconschi NU zboară de la externe! Şi dacă zboară, zboară spre Cotroceni (cică e pila lui Merkel!)! Ce dacă a fost ambasador la Paris şi tocmai Parisul ne-a sărutat franţuzeşte pe Shengen şi ne-a lăsat la uşa cu felinar roşu a Olandei?

Lăsînd gluma la uşă, chiar făcută prost şi inconştient, meseria de jurnalist rămîne una dintre cele mai periculoase din lume! De aceea mă străduiesc ca în fiecare an cel puţin 10 colegi să urmeze cursuri de perfecţionare. Că jurnalismul NU este o meserie de budoar, care va dispărea atunci cînd vor unii, o dovedeşte şi statistica internaţională. Primăvara arabă şi mişcările de protest care au marcat 2011 s-au dovedit riscante pentru jurnalişti, deoarece 66 dintre ei au fost ucişi în acest an, comparativ cu 57 în 2010, iar circa o mie au fost arestaţi şi reţinuţi, de două ori mai mulţi decît anul trecut, relevă un raport al asociaţiei Reporteri fără Frontiere (RSF), citat de AFP. Asta înseamnă că, LIBERTATEA DE EXPRIMARE este, din ce în ce mai des, UN MOFT! Cele mai periculoase locuri din lume pentru jurnalişti au fost Manama (capitala Bahreinului), Piaţa Tahrir din Cairo (Egip), oraşul Misrata (Libia), statul Veracruz (Mexic), districtul Khuzdar (Pakistan), zonele metropolitane Manila, Cebu şi Cegayan de Oro de pe insulele Lucon şi Mindanao (Filipine), Mogadiscio (capitala Somaliei), oraşele Deraa, Homs şi Damasc (Siria) şi Piaţa Schimbării din Sanaa (Yemen). Protestele populare din mai multe ţări precum Grecia, Belarus, Uganda, Chile sau Statele Unite (Occupy Wall Street) sînt, de asemenea, responsabile de bilanţul ridicat din 2011. Pakistanul este ţara unde au murit cei mai mulţi jurnalişti, zece, "majoritatea asasinaţi". America Latină rămîne "extrem de expusă la violenţă şi insecuritate". În ceea ce priveşte China, Iranul şi Eritreea, aceste ţări rămîn "cele mai mari închisori din lume pentru presă", subliniază RSF. Numărul arestărilor şi reţinerilor s-a dublat, ajungînd în 2011 la 1.044, comparativ cu 535 anul trecut. Agresiunile s-au agravat, de asemenea: aproape 2.000 de jurnalişti au fost supuşi agresiunilor în 2011, comparativ cu cei 1.374 aflaţi în aceeaşi situaţie în 2010. Cinci "net-citizens" (bloggeri) au fost ucişi în acest an, comparativ cu unul în 2010. Mai mult, 199 de bloggeri şi 'net-citizens' au fost arestaţi, o creştere cu 31% faţă de 2010, şi 62 agresaţi (+19%).

Refuzul vizelor, scurtele privări de libertate, reţinerile, convocările, piedicile în calea activităţii de informare s-au înmulţit de asemenea.

În acest an au fost ucişi 66 de jurnalişti, dintre care 20 în Orientul Mijlociu şi Maghreb, comparativ cu 57 în 2010.

În 2009 au fost omorîţi 75 de jurnalişti, însă cifra a fost "umflată" de masacrul de la Maguindanao, din sudul Filipine, unde au fost executaţi 57 de civili, printre care 32 de jurnalişti, de un puternic clan musulman.

În condiţiile de mai sus, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui jurnalist român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil declanşat chiar de la vîrful propriilor ministere! Şi mă refer la Igaş şi Oprea. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

„Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Astăzi, presa e anti PDL şi pro PDL. Adică, "o vulnerabilitate" şi "responsabilă".

Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”, iar posturile de conducere se lasă moştenire, precum în Coreea de Nord, pe banii contribuabililor! În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.

Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 20 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, nici interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură. Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Dar, pentru toate acestea, nu este nevoie de un Minister al Informaţiilor, şi nici ca mass-media să fie considerată o vulnerabilitate de către preşedintele tuturor românilor!

EROII REVOLUŢIEI

Peste tot, în ţară, e săptămîna dedicată Revoluţiei. Se împlinesc 22 de ani de atunci şi astăzi, ştiu şi sînt convins că dacă "făcătorii de istorie" nu şi-ar fi băgat degeţelele, noi şi astăzi l-am fi înjurat printre dinţi pe Ceauşescu, sau am fi plîns în hohote după el, după modelul nord-coreean! Cei care au avut curajul nebunesc să se alăture provocării profesioniste au fost aceia pe care nervii i-au lăsat primii.

Mă deranjează la culme faptul că participarea asta la povestea din Decembrie 1989 s-a lăsat cu o cumetrie românească de toată frumuseţea! "Revoluţionarii" au pus la punct o maşinărie infernală de spălat bani şi de acumulat privilegii, de parcă au ocupat şi cucerit Stalingradul nu au fost răniţi întîmplător, într-o iarnă călduţă, pe o stradă asfaltată din România Comunistă. Mă fac, însă, să vomit cînd îşi spun EROI! Eroismul este un gest asumat, departe, însă, de cele mai multe din "poveştile" şi "personajele" "revoluţiei"! Să fie clar: comunismul în România cădea şi fără "ajutorul" revoluţionarilor eroi care se ceartă de 20 de ani pe privilegii, în timp ce veteranii de război, care şi-au apărat ŢARA şi NEAMUL mor de foame şi frig în mizerie, iar militarii care slujesc interesele României moderne în teatrele de operaţii, la mii de kilometri depărtare de casă, nu pot primi titlul şi atenţiile unor veterani de război!

Cu legende despre EROI am crescut. Îmi citea tata înainte de culcare. Dar cea mai fascinantă legendă este una modernă, despre EROII DE LA CAMERONE. Este dovada că EROISMUL înseamnă ASUMARE! Legiunea Străină, a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior. Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI... La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 60 de legionari, ţine piept într-o fermă din sătucul Camerone, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine!

Este un exemplu pe care-l dau frecvent interlocutorilor mei. Popoarele mari din istoria noastră dăinuie prin simboluri. Nu degeaba, maghiarii se aşează mereu sub Coroana Sfîntului Ştefan, sau Jobbik a înfiinţat Garda Maghiară! Noi, ne vom certa în fiecare an, în Decembrie, pentru că nu cădem deacord care este mai EROU! Şi vom celebra în continuare, probabil, Ziua soarelui! Nici măcar căluşari nu mai avem. Sînzienele sînt acum pe centuri în Italia... Noi am rămas cu EROII şi REVOLUŢIONARII de mucava. Ca şi politicienii! Mare popor, mare caracter! Dar, mai e un lucru pe care vreau să-l spun astăzi: orice lucru bun vei face PENTRU ţara ta, el va DERANJA pe Cineva dintre ai tăi! Vei fi aspru pedepsit!

ZIUA SERVICIILOR ŞI P.S.

Astăzi e Ziua Serviciilor Secrete ruseşti. Aceasta, mai este denumită şi “Ziua cekistilor”, tocmai în amintirea unuia dintre cele mai temute organisme represive şi de spionaj care au existat vreodată – CEKA. Această instituţie, care se ocupa în special de poliţie politică, a fost înfiinţată la 20 decembrie 1917 de catre Vladimir Ilici Lenin, marele conducător sovietic şi a servit ca model temutei Securităţi a lui Nicolae Ceauşescu.

Un proverb rusesc spune că “Rusia nu are servicii secrete, ci serviciile secrete au o ţară”. Proverbul poate fi valabil în mai multe colţuri ale lumii, inclusiv în Statele Unite. Ca să dea o notă modernă acestei sărbătoari, "cel mai beţiv preşedinte din istoria Rusiei", Boris Elţîn, i-a schimbat denumirea în “Ziua membrilor serviciilor de securitate”. În Rusia, însă, este folosită, în continuare, vechea denumire, cu atît mai mult cu cît menţinerea datei de 20 decembrie stabileşte filiaţia directă dintre serviciile sovietice şi cele ruse, de la CEKA la GRU, NKVD sau KGB-FSB. Astfel de zile de sărbătoare se marchează prin succese "pe ramură". În acest context, nu mică ar trebui să ne fie mirarea dacă un anunţ important vine dinspre Cişinău. Acolo, în micuţul teritoriu dintre Prut şi Nistru, serviciile ruseşti (şi nu numai!!!), dincolo de LEGENDA ce învăluie orice serviciu din lume, continuă să joace un rol important în politica "naţională". Iar fratele Nichituş a anticipat corect (eu citez sursa!!!), în urmă cu mai bine de un an, într-un interviu publicat pe blogul său, cu un fost şef al Serviciului Intern de Securitate din Moldova.

Nu toata lumea priveşte, însă, această zi ca pe o sărbătoare. Intelectualii ruşi, formaţi în umbra altor servicii, raliaţi în grupurile de interese din jurul Sankt-Petersburgului şi Moscovei, sfătuiţi de servicii secrete private!, privesc această zi ca pe una plină de momente sîngeroase, în care milioane de persoane au fost executate cu cruzime sau trimisă în lagărele de muncă din Siberia. Dar, fără CEKA sau KGB nu ar fi existat Uniunea Sovietică, iar imperiul nu ar fi fost niciodată acelaşi! Oficialii moscoviţi doresc să pună, firesc, accentul pe succesele serviciilor speciale ruseşti şi se mîndresc de fiecare dată cu orice reuşită înregistrată de acestea, mai ales asupra Occidentului. Chiar la începutul lui decembrie, SVR-ul, unul dintre serviciile de informaţiile externe al Moscovei, a amplasat pe unul din zidurile exterioare ale clădirii, o placă în memoria lui Kim Philby, ofiţer şi reprezentant al serviciilor de informaţii britanice şi agent dublu care a spionat în favoarea Moscovei în timpul Războiului Rece, din cauza căruia sute de agenţi occidentali au fost deconspiraţi şi ucişi de sovietici. Dar, în lumea serviciilor secrete nu există culoare politică ci doar INTERESUL NAŢIONAL (oare???). Evident, orice serviciu secret străin este odios pentru naţiunea pe care NU o slujeşte! Oricîtă putere ar fi avut KGB în perioada sovietică, trebuia să dea socoteală Partidului Comunist. Astăzi, FSB beneficiază de libertate nelimitată şi nu dă socoteală nici Parlamentului, nici opiniei publice.

P.S. Zilele trecute, am fost implicat într-o dispută deloc agreabilă. Un amic, în care, naiv fiind, iniţial aveam încredere, s-a gîndit că e bine să lanseze pe piaţă o diversiune, din motive numai de el (?) ştiute, intersectîndu-mă, absolut surprinzător, cu domnul Roman Mihăieş, al cărui blog l-am descoperit, în acest fel, cu plăcere. Dl. Mihăieş scrie la ultimul articol: "La 13 decembrie 2011, aici pe blogul meu a aparut urmatorul material:

http://romanmihaes.wordpress.com/2011/12/13/alianta-trebuie-sa-treaca-testul-alegerii-presedintelui-voronin-joaca-la-cacealma/

Printre altele in text este urmatorul pasaj:
Sa recunoastem ca AIE in doi ani a transformat profund R.M., sunt progrese in special in ceea ce tine de asigurarea pluralismului politic, libertatii de exprimare si mass-media, plus eforturile de integrare europeana.

Partidele din AIE, cu diverse doctrine politice si viziuni asupra dezvoltarii societatii, au reusit sa atinga un consens privind necesitatea modernizarii si europenizarii R.M., si au oferit tarii un program de guvernare performant si euroconform.

Insa, dupa un an de la guvernare, AIE-2, este dezbinata, si putem sa spunem ca betonul a crapat in mai multe locuri.

PLDM a declansat certurile din AIE, fiind nemultumit de impartirea ce a avut loc prin acordul de functionare, Filat a declarat ca a fost nevoit sa cedeze prea mult la semnarea acordului AIE-2 .

Apoi la 16 decembrie 2011 apare pe blogul
http://mariobalint.blogspot.com/2011/12/un-presedinte-pentru-o-alianta-cu.html

un text unde se regaseste urmatorul pasaj:

“Trebuie să recunoaştem, însă, că AIE, în doi ani a transformat profund ţara soră, există progrese, în special în ceea ce ţine de asigurarea pluralismului politic, libertăţii de exprimare şi mass-media, de eforturile de integrare europeană. Partidele din AIE, cu diverse doctrine politice şi viziuni, au reuşit să atinga un consens privind necesitatea modernizarii şi europenizării Moldovei şi au oferit ţării un program de guvernare performant şi cu aspiraţii europene autentice. Însă, după numai un an de la guvernare, AIE-2, este dezbinată, şi pot să spun că betonul a crăpat în mai multe locuri, parafrazînd o declaraţie a fostului preşedinte interimar, liberalul Mihai Ghimpu. PLDM a declanşat certurile din AIE, fiind nemultumit de împărţirea ce a avut loc prin acordul de funcţionare, Filat declarînd că a fost “nevoit să cedeze prea mult la semnarea acordului AIE-2″.

Atentie textul meu a aparut la 13 decembrie, celalalt la 16 decembrie. Multumesc domnului Doru Dendiu care a observat asemanarile de text si mi-a atras atentia prin facebook.
Cineva s-a inspirat, fara sa ma citeze, nimic grav, chiar ii multumesc.
Apropo, nu este prima data cind cineva preia bucati din texte de ale mele fara sa ma citeze, am mai scris despre asta".

Numai că "amicul" care a sesizat (şi nu e Doru!) nu a citit şi http://www.mariobalint.blogspot.com/2011/09/incredibila-moldova.html, din 6 septembrie 2011, unde există pasajul: "În clasament urmează liderul liberalilor, şi fost preşedinte, Mihai Ghimpu, dar şi Vlad Plahotniuc. Poziţia a cincea reprezintă, de fapt, şi ponderea "unioniştilor" în societatea moldovenească, dar şi gradul de influenţare a televiziunilor în electorat! În doi ani, AIE a transformat profund ţara soră, există progrese, în special în ceea ce ţine de asigurarea pluralismului politic, libertăţii de exprimare, mass-media, de eforturile de integrare europeană. Partidele din AIE, cu diverse doctrine politice şi viziuni, au reuşit să atinga un consens privind necesitatea modernizarii şi europenizării Moldovei şi au oferit ţării un program de guvernare performant şi cu aspiraţii europene autentice. Însă, după numai un an de la guvernare, AIE, este dezbinată, şi pot să spun că betonul a crăpat în mai multe locuri, parafrazînd o declaraţie a fostului preşedinte interimar, liberalul Mihai Ghimpu. PLDM a declanşat certurile din AIE, fiind nemultumit de împărţirea ce a avut loc prin acordul de funcţionare, Filat declarînd că a fost "nevoit să cedeze prea mult la semnarea acordului AIE-2". Liderul comuniştilor a coborît în clasament pe poziţia a şaptea, semn de pensionare obligatorie".

Recunosc, la "articolele de serviciu"(adică acelea pe care nu le scrii din convingere!!!) folosesc pasaje întregi din textele mele mai vechi. Dar, dacă cineva s-a ostenit să citească (fie şi ca sarcină de serviciu!) textele mele, ştie deja că e deja o tehnică ieftină pe care o folosesc. Ce să-i faci? Monitorizarea surselor deschise este o specialitate separată de cea de "teren". Nu poţi să fii briliant în ambele domenii! Amicul nu ştie că ziarele se fac din ziare (e o expresie jurnalistică de care se aminteşte în şcolă! În şcoala de jurnalism!), iar scopul analizelor, sau a opiniilor exprimate este acela de a trezi cititorului noi direcţii proprii de gîndire şi analiză! Scopul "observaţiei prieteneşti" este doar acela de a crea suspiciune. E o tehnică veche, utilizată cu succes şi de CEKA! Oricum, deranjantă, sau nu, întîlnirea cu Roman Mihăieş mi-a făcut plăcere!

MISSION ACCOMPLISHED

După 9 ani, ultimii soldaţi americani au părăsit Iraqul duminică în zori îndreptîndu-se spre Kuweit, încheind astfel retragerea totală din această ţară, a confirmat un ofiţer american pentru un jurnalist al AFP la frontieră. Nu vor mai rămîne decît 157 de soldaţi americani însărcinaţi să antreneze forţele iraqiene şi un contingent de puşcaşi marini pentru a proteja ambasada SUA la Bagdad. Ultimul convoi, compus din 110 vehicule, transporta aproximativ 500 de soldaţi majoritatea aparţinînd Brigăzii a 3-a a Primei Divizii. Armata americană, care a numărat pînă acum 170.000 de oameni în plină luptă împotriva insurecţiei, a abandonat 505 baze în Iraq, între care şi cea de la Tallil unde, în ultimii ani au fost dislocaţi şi militarii români.

La 20 martie 2003, forţele americane au pătruns masiv în Iraq pentru a-l răsturna de la putere pe fostul dictator Saddam Hussein, care a fost apoi executat.
În momentul declanşării Operation Iraqi Freedom (OIF), au fost desfăşuraţi în Irak circa 150.000 de soldaţi americani, susţinuţi de alţi 120.000 de militari americani din exterior. La invazie au participat şi 40.000 de britanici. Efectivele OIF erau în 2006 de 165.000 de persoane, Washingtonul luînd hotărîrea să trimită întăriri - 30.000 de militari - pentru a încerca să stăvilească explozia de violenţe din ţară. Potrivit statisticilor, cel puţin 126.000 de civili iraqieni au murit în conflict, arată Neta Crawford, profesor la Boston University. La aceştia se adaugă 20.000 de soldaţi şi poliţişti iraqieni şi peste 19.000 de rebeli. Potrivit organizaţiei britanice IraqBodyCount.org, pierderile civile s-ar situa între 104.035 şi 113.680 din 2003. În ceea ce priveşte coaliţia, Statele Unite au pierdut 4.474 oameni, dintre care 3.518 în luptă. Au fost răniţi peste 32.000 de militari americani, potrivit cifrelor Pentagonului. Marea Britanie a pierdut şi ea 179 militari.

Circa 1,75 milioane de irakieni s-au refugiat în ţările vecine sau au fost mutaţi în ţară, arată ONU.

MULTUMIRI

Multumesc cititorilor mei din stinga si din dreapta Prutului, romani si daci, deopotriva! De la infiintare, acest blog a fost o platforma deschisa de exprimare si libera. Totusi, asa cum procedeaza prietenul meu Victor Nichitus, aminteste, din cind in cind de ea! Multumesc si "sortii" care potriveste cuvintele. Important este ca ideile sa circulle!

UN PREŞEDINTE PENTRU O ALIANŢĂ CU VIITOR

Astăzi, la ora 14 este programată Şedinţa Extraordinară a Parlamentului Republicii Moldova pentru alegerea Şefului Statului. Eşecuri repetate în alegerea unui preşedinte a condus la crearea unei crize politice care durează de aproape trei ani. În această perioadă au existat cinci tentative de alegere a şefului statului, dar toate au eşuat. Singurul candidat este cel al AIE, Marian Lupu, liderul Partidului Democrat, preşedintele parlamentului, care îndeplineşte şi funcţia de preşedinte interimar al Republicii Moldova. El candidează a treia oară pentru această funcţie. Pentru candidatura lui Lupu au semnat 57 de deputaţi, membri ai Alianţei pentru Integrare Europeană, pentru alegerea şefului statului fiind necesare 61 de voturi, adică 3/5 din numărul total de deputaţi. Opoziţia comunistă a anunţat de mai multe ori că nu va vota pentru Marian Lupu, la fel ca şi grupul de disidenţi care a părăsit recent Partidul Comuniştilor. Totuşi, Marian Lupu a lăsat să se înţeleagă că ar exista cîţiva deputaţi comunişti dispuşi să-l voteze. De altfel, Vladimir Voronin a anunţat că astăzi, la ora 11, PCRM se va reuni pentru a hotărî dacă participă sau nu la vot şi dacă va vota Pentru sau Împotriva lui Lupu, "trădătorul reformist"!

Este mai mult decît evident, alegerea preşedintelui are loc în contextul unor neînţelegeri tot mai vizibile în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană. Partidul Liberal Democrat, condus de premierul Vlad Filat, a cerut garanţii suplimentare că Marian Lupu nu se va coaliza cu comuniştii dacă va fi ales preşedinte. Liderii Alianţei au decis în această săptămînă că vor semna o anexă suplimentară la Acordul de constituire a AIE în acest sens, chiar astăzi, aşa că votul rămîne pe muchie de cuţit pînă în ultimul moment. Trebuie să recunoaştem, însă, că AIE, în doi ani a transformat profund ţara soră, există progrese, în special în ceea ce ţine de asigurarea pluralismului politic, libertăţii de exprimare şi mass-media, de eforturile de integrare europeană. Partidele din AIE, cu diverse doctrine politice şi viziuni, au reuşit să atinga un consens privind necesitatea modernizarii şi europenizării Moldovei şi au oferit ţării un program de guvernare performant şi cu aspiraţii europene autentice. Însă, după numai un an de la guvernare, AIE-2, este dezbinată, şi pot să spun că betonul a crăpat în mai multe locuri, parafrazînd o declaraţie a fostului preşedinte interimar, liberalul Mihai Ghimpu. PLDM a declanşat certurile din AIE, fiind nemultumit de împărţirea ce a avut loc prin acordul de funcţionare, Filat declarînd că a fost "nevoit să cedeze prea mult la semnarea acordului AIE-2".

În acest context, nu e nici o mirare că două Parlamente de la Chişinău au eşuat deja de patru ori în tentativa de alegere a preşedintelui în ultimii aproape trei ani. Primele două au avut loc în mai şi iunie 2009, după scrutinul legislativ din 5 aprilie. Atunci, comuniştii deţineau 60 de mandate de deputat şi le-a lipsit un singur vot pentru alegerea Zinaidei Greceanîi, propusă de ei pentru funcţia de preşedinte. În urma celor două eşecuri, fostul preşedinte Vladimir Voronin a fost nevoit să dizolve parlamentul şi să anunţe alegeri anticipate. Acestea s-au desfăşurat la 29 iulie 2009, iar comuniştii au pierdut majoritatea parlamentară, pe care au deţinut-o mai bine de opt ani. Alte două tentative au avut loc în noiembrie şi decembrie 2009, atunci Marian Lupu a fost candidatul Alianţei pentru Integrare Europeană, dar nu a fost susţinut de comunişti. În urma acestui eşec, la 28 noiembrie 2010 au avut loc noi alegeri parlamentare anticipate. La 18 noiembrie 2011 urma să se desfăşoare un nou scrutin pentru alegerea preşedintelui, care nu a mai avut loc deoarece, în premieră pentru Republica Moldova, nu s-a înregistrat nici un candidat!

Între timp, Alianţa aflată la guvernare a încercat modificarea Constituţiei ca şeful statului să fie ales prin vot direct. Partidele membre nu au ajuns însă la un numitor comun în privinţa unui noi proiect al Constituţiei, iar un referendum a eşuat la 5 septembrie 2010, din cauza participării reduse la vot. Alianţa mai funcţionează doar din inerţie, iar guvernarea în acestă formă nu mai poate dura prea multă vreme. AIE are nevoie de o relansare, de o resetare, de o restabilire a încrederii între membri săi, deşi sînt mai divizaţi ca oricînd din pricina neînţelegerilor economice... Testul major este astăzi, la alegerea şefului statului!

Dacă alegerea preşedintelui va eşua şi de această dată, parlamentul va putea să mai iniţieze o dată procedura de alegere a şefului statului în decurs de 30 de zile. Dacă nici atunci nu va înregistra un succes, forul legislativ urmează să fie dizolvat. Dar, doar dacă Marian Lupu va fi ales astăzi şef al statului, cu voturile AIE, atunci Alianţa mai are şanse să guverneze ţara încă trei ani. Dacă nu, prevăd la anticipatele din martie o victorie zdrobitoare a Comuniştilor...

REFORMA GOALĂ A MINISTERULUI DE INTERNE

În 2008, cînd aproape 30.000 de civili s-au hotărît să îmbrace haina militară a Ministerului de Interne, au semnat CONTRACTUL DE MUNCĂ cu sînge, jurînd cu mîna pe Drapel să-şi apere ţara "chiar cu preţul vieţii", o cătană bătrînă, bun prieten de-al meu, cu stagii "neomologate", în tinereţe, prin Iran, îmi spunea: "Îi angajează acum ca în doi ani să-i dea afară"! Evident, valul de angajări a venit în urma hotărîrii pompieristice de a desfiinţa armata obligatorie! Evident, între cei aproape 30.000 de angajaţi au intrat foarte multe pile, cunoştinţe, relaţii, prieteni, soţii, fraţi, cumnaţi etc, dar au intrat şi exterm de mulţi civili valoroşi din punct de vedere profesional, care s-au dovedit un cîştig pentru REFORMA STANDARD NATO a Ministerului de Interne din România. Astăzi, după trei ani de la această recrutare, militarilor din MAI li se reproşează că sînt proveniţi din CIVILI după celebra vorbă cazonă a lui Moş Teacă:"Singurul defect al militarilor este că provin din civili"! Pe 2 august 2011, Ministrul Traian Igaş spunea că peste 60.000 de persoane au fost angajate în minister fără a avea o pregătire militară şi că jumătate dintre ei au fost angajaţi pe pile. "Cei care sînt slab pregătiţi depăşesc cifra de 10.000. Sînt oameni angajaţi din sursă externă“, declara Traian Igaş. Excelentă mostră de denigrare a propriilor colegi, expuşi acum în faţa oprobiului public, cu autoritatea ştirbită în faţa bandiţilor şi ticăloşilor, diminuînd considerabil efectul siguranţei naţionale. Pot spune, fără să greşesc, că acest debil ar trebui arestat şi anchetat pentru atentat la siguranţa naţională, numai şi numai din acest motiv, fără să mai pun haosul din Minister... Nici o vorbă despre o nouă viziune managerială! Genul de "reformă şi gata"!

Am scris de la începutul anului că NU CRED ÎN REFORMA MINISTERULUI DE INTERNE atîta timp cît ea nu este una profundă, structurală, ci doar una CONTABILĂ. Iată că, preşedintele Traian Băsescu pare să-mi dea dreptate! “Eu, ca preşedinte, vă spun că nu o să fac prima apreciere la televizor, deşi am scăpat puţin, ci întîi vreau să discut cu ministrul şi cu Ministerul de Interne. Oricum, va trebui la CSAT-ul din decembrie să se prezinte un raport legat de restructurarea personalului în MAI şi atunci va fi o discuţie. Pentru mine, ce am auzit azi a fost un semnal că de fapt restructurarea NU s-a făcut pe criterii de performanţă întotdeauna, deşi ştiu că au fost nişte examinări, dar că au fost şi destule interese de-astea de familie, de protejate. Am preluat semnalul din presă şi vă asigur că în analiza care se va face în CSAT-ul din decembrie voi încerca SĂ CORECTEZ acest lucru”, a spus Băsescu la postul B1 Tv, luna trecută, întrebat cum apreciază reforma din MAI. Iată că astăzi,Consiliul Suprem de Apărare a Ţării se va reuni în şedinţă, sub conducerea preşedintelui Traian Băsescu, iar pe ordinea de zi figurează, printre altele: # Planul privind participarea forţelor armate ale României la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, în anul 2012; şi # Derularea procesului de restructurare a personalului din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor! Abia aştept să aud paradigma noii organizări din gura lui Igaş, acuzat că ministrul de Interne a făcut reformă de ochii lumii, întrucît rudele generalilor au rămas pe funcţi, iar ale unor lideri politici au fost avansate din fundul provinciei, chiar în preajma Cabinetului 1 de la Minister, pe principiul simplu: "să facem reformă, dar să nu se schimbe nimic".

"Creatorii de reformă" nu au spus nimic de faptul că există, într-adevăr, structuri parazite în cadrul instituţiilor de forţă, încadrate cu oameni, uneori, incompetenţi, care încasează sume fabuloase fără să facă nimic, în timp ce angajaţii, militari sau nu, trag din greu pe salarii de mizerie, ameninţaţi zilnic cu concedierea. Inclusiv "criteriile" expuse de ministrul Igaş confirmă ce spun: "experienţa profesională"... adică pompieri tineri, de viitor, dedicaţi, unii cu Academie, doctoranzi, trăiesc zi de zi cu ameninţarea rămînerii fără loc de muncă, în timp ce colonei burtoşi, incompetenţi, şpăgari şi rău-voitori, se lăfăie în birouri, la căldurică, pe zeci de milioane de lei, fără să facă NIMIC! Dacă eşti de bună credinţă ştii sigur că NU efectivele aflate efectiv în slujba cetăţeanului sînt supra-dimensionate, ci structura malignă care sufocă MAI şi o stoarce de resurse! Dar, de aceştia e mai greu să te atingi şi să faci... reformă! Potrivit unei anchete realizate de ziarul Adevărul, 95% din cei picaţi la evaluare nu se regăseşte nici o nevastă sau copil de chestor ori colonel, adus în minister „din sursă externă”. Dar, Igaş nu a uitat judeţul din care a plecat şi angajează pe bandă rulantă rude şi prieteni. Şi ca totul să fie ca în filmele cu proşti, oficialii MAI spun că atîta vreme cît rudele ofiţerilor superiori nu le sînt direct subordonate acestora, relaţiile de familie nu au nicio importanţă!

Din aceste considerente, "nenorociţii" ăia de europeni, "nu ne vrea" în Shengen! Am sperat că Guvernarea aste portocalie, care se revendică de dreapta - dar care, constat, că e "făckută DIN dreapta! - va adopta măsuri de reformă structurală la nivelul acestui minister. Din păcate, NU! De aceea Nu cred în reuşita reformei în Ministerul de Interne nici după analiza de azi din CSAT şi nici după un al doilea val de concedieri care vor urma ca o "pedepsire" a nemulţumiţilor rămaşi în sistem, "pentru a face loc absolvenţilor de şcoli militare care nu au primit angajament", oficial! Moş Teacă din fruntea Ministerului, sau a unor inspectorate, gîndesc încă pe principiul: "Ţivilul ori e tîmpit, ori e şpion". Aplicarea acestui principiu şi absenţa unei reforme profunde nu va duce decît o altă ciopîrţire brutală a unui sistem menit să asigure SECURITATEA NAŢIONALĂ.

AFGANISTAN: DEDESUPTUL VORBELOR MĂREŢE - CORUPŢIA!

Nu am mai scris demult despre Afgansistan. Poate şi din cauza refuzului jignitor al ministrului OPrea de a fi prezent în teatrul de operaţii, la Kandahar, de 1 decembrie. Şi totuşi, ultimele evenimente şi reacţii politice, ascunse dedesuptul vorbelor frumoase, mă fac să amintesc cîteva lucruri, despre un spaţiu în care corupţia este un mod de viaţă şi în care, probabil, unii dintre oficialii români s-ar simţi ca peştele în apă! Guvernul de la Kabul dă vina public pe grupurile islamice pakistaneze pentru recenta creştere, alarmantă, a numărului atentatelor teroriste din Afganistan. Ultimul de acest fel, a ucis peste 80 de pelerini şiiţi! Autorii? Un grup extremist sunnit pakistanez! Conflictul deschis între sunna şi shia nu este nou. El este comun în Pakistan şi a fost extrem de violent şi la o scară extrem de mare în Afganistan, în anii 1990, atunci cînd talibanii s-au aflat la putere. Acuzaţiile Guvernului Karzai nu sînt noi. Afganii se plîng demult de ingerinţele pakistaneze în treburile interne ale Afganistanului. Aceste ingerinţe au devenit "acute" după invazia sovietică din 1979. Cînd aceştia s-au retras, în 1989, au lăsat în urmă un guvern pro-sovietic care a mai supravieţuit exact pînă la destrămarea URSS cînd şi ajutoarele financiar şi militar sovietic s-au topit. Războiul civil între afgani şi pakistanezi a fost cîştigat de talibani, iar un element principal care-i "irită" pe afgani în relaţia cu talibanii este sprijinul acordat de aceştia pentru atacurile teroriste asupra moscheilor şi a civililor. Pentru asigurarea securităţii, liderii tuturor facţiunilor cheltuie sume mari de bani proveninţi EXCLUSIV din fapte de corupţie. Iar, pentru asigurarea acestui scop, corupţia este tolerată şi acceptată!... Contractorii privaţi străini sînt scumpi, dar ei nu pot fi mituiţi. Cel puţin, teoretic! Însă, doar oficialii guvernamentali de rang înalt mai apelează la serviciile PMC-urilor, din cauza preţurilor practicate. Ceilalţi oficiali se mulţumesc cu protecţia oferită de... rude! E greu să fii în siguranţă în Afganistan!

Teoretic, cea mai puternică armă prezentă în teatrul de operaţii afgan este cea a armatei americane, urmată de cea a contingentelor NATO. Practic, cea mai puternică armă din Afganistan sînt BANII DIN VALIZĂ! Despre ei şi despre primele victorii obţinute împotriva talibanilor - prin cumpărarea şefilor de trib! - am scris chiar în 2001, în "Primul război al mileniului", volum apărut la Editura Augusta. Afganistanul este cea mai săracă ţară din Asia, cu una dintre cele mai mari rate a natalităţii, o mulţime de tineri extrem de săraci cu o slăbiciune pentru comportamentul violent şi foarte puţin de lucru! În aceste condiţii, orice bogătan ar putea angaja pe loc o mulţime de astfel de tineri să-i asigure securitatea personală. În acest moment, astfel de personaje se regăsesc DOAR printre talibani, guvernanţi sau traficanţii de droguri. TOŢI banii din Afganistan provin din surse externe: traficanţii de droguri din vînzarea pe pieţele occidentale, talibanii din taxele de protecţie şi finanţarea din partea SIS-ului pakistanez, iar guvernanţii din ajutoarele străine, ţara fiind prea săracă pentru instituirea taxelor şi impozitelor la populaţie! Fără controlul extern, 99,99% dintre fondurile destinate reconstrucţiei Afganistanului ar fi furate de către guvernanţi. Oficialii afgani cer 10 miliarde de euro, pînă în 2014, pentru a "garanta" menţinerea forţelor de securitate şi un guvern funcţional. Occidentul cere garanţii şi controale stricte! Oficialii afgani se opun acestor monitorizări care "le lezează demnitatea" şi-i împiedică să fure! Corupţia este considerată perfect acceptabilă şi chiar TRADIŢIONALĂ, iar cei ce au sînt dispuşi să-şi apere "agoniseala" cu arma, în ciuda faptului că 3 milioane de afgani suferă de penurie alimentară severă din cauza secetei. Aproximativ 90% din cei 300.000 de poliţişti şi militari afgani sînt plătiţi din donaţiile externe! În aceste condiţii, deşi nu-i trage inima, noile forţe de securitate trebuie să lupte cu traficanţii de droguri sau cu talibanii. Cu atît mai puţin cu corupţia, care nu-i deranjează...

Că românii s-ar simţii ca peştele în apă în acest mediu, nu mai e nici un secret. Problema e că şi "incoruptibilii" europeni din NATO au preluat aceste metode, mai puţin "ortodoxe". NATO a învăţat utilizarea de numerar pentru a reduce violenta în mediul rural. Plata şi înarmarea sătenilor ţin la distanţă teroriştii şi talibanii de anumite zone rurale, afganii fiind capabili să se apere singuri! Sigur, asta în cazul în care în zonă nu există o miliţie tribală. Succesul banilor lichizi şi a armelor livrate "la uşă" a făcut oficialii NATO să se gînsească să extindă acest program de la 10.000 de săteni înarmaţi la 30.000! Un succes relativ care asigură o securitate imediată! Dar, după 2014?

FALAFEL DIN DEFICIT

Traian Băsescu a băgat România în chingile Pactului European, dar a dat o fugă la Ankara să se asigure că are un debuşeu şi un partener cu creştere economică solidă şi serioasă, în afara Uniunii Europene de care ţara noastră e prea dependentă. România şi Turcia vor coopera mai strîns în politica externă şi vor acţiona coordonat în acţiuni de securitate, în special în lupta anti-teroristă, a declarat la Ankara, preşedintele Traian Băsescu. Preşedintele României a semnat în acest sens un parteneriat strategic cu omologul său, de asemenea fiind stabilită extinderea cooperării economice. Trebuie menţionat că în ciuda aparenţelor, România este primul partener economic al Turciei în Balcani şi al doilea în regiunea Mării Negre, iar cele două ţări sînt partenere în cîteva proiecte strategice în domeniul energiei. El a mai spus ca, pe primele 9 luni ale anului, volumul schimburilor economice între România şi Turcia a depăşit 3,5 miliarde de euro. Şi ca să rămînă cabotin pînă la capăt, preşedintele Traian Băsescu a declarat după convorbirile avute cu omologul său turc, Abdullah Gül, că "România susţine fără rezerve aderarea Turciei la Uniunea Europeană", ca şi cum de asta are nevoie Turcia acum, iar spectaculoasa transformare în lider regional puternic nu se datorează tocmai poziţiei NON UE a Turciei!

Prezicători, astrologi, analişti din toată lumea dau deja buluc în paginile ziarelor, ca să ne "ghidoneze" prin meandrele concretului an în care vom intra peste cîteva zile. E bine de spus, chiar de la început, că e o pro blemă, pe cer, cu ceva "retrograd" şi dacă e retrograd e de nasoale!, că cică în anul 2012, pe 21 a doişpea, la 21 şi doişpe minute vine sfîrşitul lumii!, că Iranul - mai relaxat de anul electoral 2012 din Europa, Rusia şi SUA, îşi arată muşchii, inclusiv pe cei de la creier, că UE îşi numără cu mînuţa tremurîndă firfiricii de euro - pe care i-ar schimba urgent în mărci dacă nu ar urechea-o mămica Merkel- în timp ce înjură şi blestemă printre dinţi ziua în care s-a încurcat cu România şi Bulgaria!, că cele două Coreei vor bătaie dacă "Steaua sus răsare" la graniţă, că Rusia face gît, că NATO nu prea ştie ce face (nici măcar în Afganistan!), iar jandarmul mondial vede negru în faţa ochilor!

În tot acest amalgam de imagini, încercam la începutul acestui an, 2011, şi eu, o previziune mai modestă şi spuneam că pariez pe Turcia, al cărei model economic şi politic mă fac să cred că în 10 ani ţara va fi cel mai important actor politic din regiunea Mării Negre şi Orientului Mijlociu! Analiştii economici, citaţi de BBC, consideră că puterea economică se deplasează dinspre Vest spre Est, iar aceasta va duce la modificări în evoluţia economiei mondiale. Economist Intelligence Unit, amintea despre riscurile care nu ne lasă să doarmim şi acestea "ar trebui să vă ţină nedormiţi şi pe voi"! Creşterea economiei în ţările emergente, coincide cu slăbirea celei din Vest, în special în UE, şi va avea ca rezultat "un colaps al consensului, al modului în care sistemul monetar global va continua să evolueze" a spus Robert Ward, directorul EIU. Tensiunile vor rezulta în războiul valutelor, în care economiile importante se orienteză să devalorizeze propria valută pentru a creşte competitivitatea. Acest lucru face viaţa grea pentru ţările mici. Riscul ridicat de deflaţie în SUA, a dus la pornirea tiparniţei de bani. Un risc suplimetar vine şi din presiunea inflaţionistă care apare în China şi în alte ţări din Asia.

Pe acest fundal, deloc prietenos, ministrul de finanţe din Turcia, Mehmet Simsek, citat de AFP, a declarat că parlamentul de la Ankara a adoptat proiectul de buget care este axat pe continuarea austerităţii financiare şi menţinerea tendinţei de creştere. Turcia este ţara care a ieşit cel mai repede din criza globală, mondială, şi creşterea sa este exemplară! Bugetul pe 2011 prevedea, de exemplu, un deficit de circa 16,5 miliarde de euro, în contradicţie flagrantă cu recomandările FMI! Economia turcă a ieşit dintr-o gravă recesiune în ultimul trimestru al lui 2009, cu un PIB în creştere cu 6 la sută, după o contracţie de patru trimestre. Aceasta a progresat cu 5,5 la sută în cel de al treilea trimestru al lui 2010 în ritm anual, conform datelor oficiale. Este cel de al patrulea trimestru consecutiv de creştere. Creşterea a fost de 11,8 la sută în primul trimestru al lui 2010 şi de 10,2 la sută în cel de al doilea. Deci, creştere şi prosperitate PE DEFICIT! La aceste "detalii" economice am putea adăuga o radicalizare a discursului politicii externe, în special în relaţia cu Israelul, cu beneficii economice în zona Asiei Centrale. Turcia, ţară cu aproape 73 de milioane de locuitori şi a 17-a economie mondială, are una dintre cele mai mari rate de creştere din lume. Se pare că aceste cifre l-au trimis pe Băsescu la Ankara imediat după semnarea pactului cu diavolul, la Bruxelles!

Criza europeană, în ciuda baletului reuniunii de la Bruxelles, este cea care îi îngrijorează pe analiştii citaţi de BBC. "Dacă Spania se va prăbuşi, va fi o veste proastă nu doar pentru Europa, ci pentru întreaga lume" ceea ce ar duce la prăbuşirea zonei euro. "Dacă zona euro intră în colaps, cazul Lehman Brothers va arăta ca o reuniune la un ceai" , consideră Robert Ward.

România clamează un deficit de 0,3%, dar priveşte cu jind spre platourile cu rahat şi falafel din deficit bugetar. E clar, e din alt film!

TRANSNISTRIA RUSOFAGĂ

Peste 400.000 de alegători din regiunea de est a Republicii Moldova - Transnistria au fost prezenţi duminică, la urne, la cel de-al cincilea scrutin prezidenţial, nerecunoscut pe plan internaţional. În regiune au fost deschise 259 de secţii de votare. Pînă acum, alegerile din Transnistria nu erau prea interesante: Igor Smirnov le cîştiga mereu. Acum însă există concurenţă şi lumea are emoţii. La funcţia de preşedinte al Transnistriei aspiră şase candidaţi. Cu cele mai mari şanse sînt cotaţi actualul lider separatist Igor Smirnov, şeful sovietului suprem (aşa-zisul parlament) Anatoli Kaminski şi predecesorul acestuia, Evgheni Şevciuk, adică tocmai primii clasaţi. În sondajele de opinie (oarecum credibile!), Smirnov este abia pe locul trei, după Anatol Kaminski şi Evghenii Şevciuk. Potrivit agenției de presă NR2, datele preliminare din această noapte arată că pe primul loc s-a clasat Anatoli Kaminski cu 11 514 de voturi, după care urmează Evghenii Şevciuk cu 10 104 voturi și Igor Smirnov cu 7469 de voturi. Datele reprezintă rezultatul numărării proceselor verbale din doar 20 de secții de votare din 259. La scrutinul din Transnistria au fost acreditaţi 130 de observatori străini, potrivit agenţiei oficiale de presă de la Tiraspol, Olvia Press. Printre aceştia sînt şi etnici ruşi din Republica Moldova. Indiferent de rezultat, însă, Transnistria va rămîne "rusofagă" şi o poziţie de negociere cu UE.

Campania electorală a fost marcată de retragerea susţinerii Moscovei pentru Igor Smirnov şi apariţia mai multor informaţii compromiţătoare, mai ales în presa rusă, despre familia acestuia. La cele patru alegeri prezidenţiale anterioare, Igor Smirnov a învins din primul tur de scrutin. De data aceasta, în încercarea de a oferi favoruri Germaniei, Rusia îl susţine, în mod deschis, pe liderul Legislativului de la Tiraspol, Anatoli Kaminski, fost asociat al lui Smirnov la Sheriff, în incercarea de a-l înlocui pe Smirnov, după ce Kremlinul a recunoscut ca l-a scapat de sub control pe actualul lider. Totodată, un post rus de televiziune care emite şi în zona transnistreană a difuzat un documentar în care Igor Smirnov este acuzat de încurajarea unor crime şi delapidarea unor sume de bani. Documentarul se bazează pe informaţii despre originea veniturilor familiei Smirnov. Acesta prezintă imagini cu locuinţa familiei Smirnov de la periferia capitalei ruse, a cărei valoare este estimată la zece milioane de dolari. Potrivit documentarului, în timpul campaniei electorale din 2006, în Transnistria au avut loc asasinate la comandă, mod în care Smirnov şi-ar fi eliminat rivalii. “Smirnov nu poate renunţa la putere, deoarece întreaga sa familie ar ajunge după gratii”, a declarat Mihail Bergman, un fost comandant militar, citat în documentar. Autorităţile de la Chişinău nu recunosc aşa-numitul scrutin organizat de Tiraspol, dar urmăresc cu atenţie încălcările care au loc în regiune, a declarat şeful biroului pentru reintegrare din cadrul guvernului, George Bălan.

În ultimul timp, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat de mai multe ori că Transnistria trebuie să fie un test de sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate şi a afirmat că Moscova este gata să facă tot ce este posibil pentru rezolvarea problemei transnistrene. Adică, după cum înţeleg eu această declaraţie, Rusia este gata să pună pe masă, la negocierile de avantaje cu Europa, îngustul bandaj care pricinuieşte bătăi de cap în ultimii 20 de ani. Probabil, UE îşi va creşte influenţa în formatul de negocieri, chiar dacă, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. Anul trecut, şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova, Konstantin Kosacev, spunea că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. Conflictul transnistrean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu 5-6 ani - susţinea şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova. Aflat la Bruxelles, Konstantin Kosacev a subliniat că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. O declaraţie similară a făcut şi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la o întîlnire cu diplomaţi germani, francezi şi polonezi legată de negocierile în format 5+2 privind conflictul transnistrean.

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. Acesta este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

CRIZA PREDICTIBILĂ ŞI ACTORII NON-STATALI

Erau criza şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de "a judeca" sau "a decide", însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI. Nu am să cad în damblaua didactică - deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă la tv! - însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării - acuzat că ar fi fost agent KGB! - între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa "Un preşedinte care nu iubeşte războiul" (Ed. Plon, 1995, pag.34): "Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total"! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem. Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi... posibilitatea confruntării militare! Dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante - specifice, mai degrabă serviciilor speciale - ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, firească după aderarea la NATO şi UE, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor "entităţi", ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor, cum ar fi: prea marea dependenţă de piaţa europeană sau aderarea incompletă la spaţiul Euro-Atlantic, o atare lipsă de voinţă pentru îmbunătăţirea poziţionării în UE (atragerea de fonduri nu doar plata integrală a cotizaţiei) şi NATO (stoparea celor 8 programe de înzestrare) conţine un pericol major ce poate fi exploatat oricînd în defavoarea noastră. Nu mai vorbesc de Zona Euro sau Spaţiul Shengen...

Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul - a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, care a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere - impune ţările BRIC ca o forţă de luat în seamă, mai ales după ce PIB-ul lor va fi mai mare decît al ţărilor G7! Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.

Acesta este şi al doilea element fundamental al "cheii": consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Inclusiv la izbucnirea crizei PRIME, SUA a transferat bani de la buget în conturile unor instituţii financiare care au speculat cu active toxice, întărindu-le şi slăbind structura de rezistenţă a statului. Această "mită" nu a făcut altceva decît să mute actorii non-statali în Europa, declanşînd teroarea financiară la care asistăm astăzi. De aceea, aseară, ţările din zona euro au convenit să renunţe la exigenţa lor de a impune băncilor private să contribuie în mod constant pe viitor la restructurarea datoriei unor state ameninţate de spectrul falimentului, aşa cum s-a întîmplat în cazul Greciei! A fost, în sfîrşit, o decizie politică statală ÎMPOTRIVA actorilor non-statali care au dezechilibrat sistemul mai mult decît era cazul! Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. În a doua situaţie, bătălia este pe viaţă şi pe moarte. Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, economistul şef al BNR să spună despre acest fenomen că "este împins la limitele nebuniei"! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină! Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. De exemplu, agenţiile de rating reprezintă un barometru pentru investitorii privaţi care se regăsesc ca actori principali în orice politici de dezvoltare statală. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate. Ba mai mult, ameninţarea financiară nu mai acţionează secvenţial ci concomitent şi necesită un răspuns imediat, deci, o măsură de criză care, de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu democraţia sau cu regulile "ortodoxiei" guvernării. Incapacitatea de răspuns a statelor - şi, deci, a elitelor politice - reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un "trup slab" al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 20 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată - generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite - rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Un Nou Concept Strategic al UE - pentru salvarea acestei construcţii! - are nevoie de "unitate federală", prin cedarea de suveranitate, consens politic, pentru a lupta eficient împotriva actorilor non-statali, şi o politică fiscală comună, ca al doilea pilon pe care să se sprijine moneda comună, alături de primul, cel de politică monetară comună. Doi, din trei... Pe de altă parte, ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL. Deşi este un instrument greu de mînuit - din cauza caracterului său tumultos - ea se dovedeşte un puternic "transformer" în raporturile dintre state şi diverşi alţi actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului internaţional. Deci, e departe de a fi inutilă!

3% CRIMINAL

Cel mai mare angajator din Reşiţa are probleme majore. Cei peste 3.000 de angajați ai UCM Reșița au parte de vești contradictorii, exact în prag de sărbători: blocajul financiar în care ajunsese societatea, ca urmare a punerii sechestrului pe toate conturile sale de către ANAF, a determinat acţionariatul să solicite procedura de insolvenţă Casei de Avocatură București, a firmei elvețiene INET GROUP, proprietara UCMR, care a declanșat insolvența Uzinei Constructoare de Mașini Reșița. Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti pe data de 2 decembrie. UCM Reşiţa este unul dintre cei mai mari angajatori din judeţul Caraş-Severin şi cel mai mare din Municipiul Reşiţa. Uzina datorează furnizorilor de materiale şi materie primă 22 milioane de lei, mai puţin de jumătate din datoria înregistrată în primăvara acestui an.

Situaţia Uniunii Europene este, oarecum, similară cu cea a UCM Reşiţa: ani de zile, realitatea a fost cosmetizată în spatele acţiunilor de PR, iar acum, cînd rahatul a ajuns pe ventilator, uşile dulapului s-au deschis dînd la iveală scheletul bine ascuns între costumele Armani. Sistemul fondator al democraţiei este înlocuit, acum, de o nouă organizare a forţelor, brutală: o nouă putere, economică, fără contra-măsură capabilă de a limita sau chiar de a o reglementa, domină toate celelalte şi îşi impune legea. Niciodată raportul de forţe şi de slăbiciuni nu a fost atît de evident, şi niciodată puterea politică nu a părut atît de neajutorată. Ameninţarea Standard & Poor's cu degradarea zonei euro a declanşat furia liderilor europeni şi a formatorilor de opinie. Dar, din nefericire, agenţia de rating doar spune un adevăr neplăcut. E ceva ce nu înţeleg: politicienii forţează noi investiţii, private, pentru depăşirea crizei şi a lipsei de lichidităţi. Dar, investitorii privaţi privesc spre barometrul S&P. Aşa că, la ce bun să te cerţi cu S&P? Moritz Kraemer, analist al S&P, a explicat: “Credem că riscul sistemic în zona euro a crescut semnificativ în ultimele săptămîni şi sînt îngrijorări în privinţa impactului valorii creditelor dacă summitul nu găseşte un răspuns eficace şi credibil. Cu o mare parte a datoriilor aflate la maturitate ce trebuie refinanţate în primul semestru al lui 2012 şi cu o zonă euro ce se aşteaptă să intre din nou în recesiune în prima jumătate a anului viitor, nu mai este timp pentru o soluţie politică.” S&P a citat 5 factori pentru mişcarea sa, corelaţi – “înăsprirea condiţiilor de creditare” pentru băncile din zona euro, “o primă de risc mai mare pentru un număr tot mai mare de datorii suverane din zona euro”, “dezacorduri continue” printre cei care stabilesc politicile europene; creşterea datoriilor guvernelor şi ale gospodăriilor; şi “creşterea riscului de recesiune”. Niciunul din cei 5 nu a fost îmbunătăţit de discursurile ermetice şi goale de conţinut, de luni, a cuplului deja de film mut, “Merkozy”, şi de teoria legată de o mai bună uniune fiscală.

Agenţia de evaluare Standard & Poor's a pus astăzi sub supraveghere, în vederea unei posibile retrogradări, ratingurile unora dintre cele mai mari bănci din zona euro, printre care cea germană Deutsche Bank şi cele franceze Societe Generale şi BNP Paribas, informează agenţia EFE. Decizia, care presupune că există posibilitatea de 50 % ca ratingurile acestor bănci să fie reduse în următoarele 90 de zile, este urmarea analizei privind o posibilă retrogradare a ratingurilor unui număr de 15 dintre cele 17 state din zona euro, a explicat S&P într-un comunicat. Această avertizare a fost făcută în acelaşi timp cu cea privind punerea sub supraveghere cu implicaţii negative a ratingului 'AAA' pentru datoria pe termen lung a Uniunii Europene. Agenţia - care atribuie această notă UE din 1976 - a explicat într-un comunicat că finanţarea Uniunii va suferi consecinţele crizei datoriei publice în zona euro. Calificativele Austriei, Belgiei, Finlandei, Germaniei, Olandei şi Luxemburgului ar putea fi reduse cu o treaptă, iar cele ale Estoniei, Irlandei, Franţei, Italiei, Maltei, Portugaliei, Slovaciei şi Spaniei cu pînă la două trepte. S&P a precizat că, odată ce se rezolvă analiza privind ratingul pentru datoria suverană a acestor ţări, va decide şi rezultatele privind supravegherea sub care a situat marile bănci europene. Printre băncile aflate în vizorul agenţiei americane de evaluare se află băncile franceze BNP Paribas, care în prezent are ratingul 'AA-', BNP Paribas - 'AA-', Credit Agricole - 'A+', Societe Generale -'A+' şi BPCE - 'A+'. De asemenea, ar putea fi reduse ratingurile băncilor germane Deutsche Bank ('A+'), Deutsche PostBank ('A') şi Commerzbank ('A'). Alte mari entităţi financiare din zona euro care ar putea fi afectate de decizia Standard & Poor's sunt cele italiene UniCredit SpA ('A') şi Intesa Sanpaolo ('A').

Agenţia americană a mai anunţat astăzi că a pus sub supraveghere, cu implicaţii negative, ratingurile a 30 de guverne regionale şi locale din Uniunea Europeană, printre care şapte comunităţi autonome spaniole, dar şi Vizcaya şi Barcelona, informează agenţia EFE. Este vorba despre comunităţile autonome Aragon, Galicia, Canarias, Madrid, Andalucia, Ţara Bascilor şi Navarra, a anunţat agenţia de evaluare într-un comunicat în care explică faptul că această decizie a fost determinată de o alta anterioară prin care anunţa că analizează posibilitatea reducerii ratingului de solvabilitate al Spaniei. S&P a precizat că regiunile pot avea un calificativ mai bun decît cel de ţară "menţinînd caracteristici de creditare mai puternice decît cele ale ţării, într-un scenariu de stres. Asta înseamnă, printre altele, lipsa dependenţei faţă de ţara suverană în ceea ce priveşte o parte apreciabilă a veniturilor sale, precum şi o economie mai sănătoasă şi diversă decât cea naţională", explică agenţia de rating. În afară de cele şapte comunităţi autonome spaniole, alte guverne locale şi regionale sînt în aceeaşi situaţie, precum regiunea Tirol şi oraşul Viena, din Austria, regiunea Bruxelles, din Belgia, sau oraşul Paris şi regiunea Ile de France, în Franţa. În Germania, decizia afectează statele Saxonia şi Bavaria, în Italia sînt în vizate oraşele Bologna, Milano, Genova, Torino, Florenţa, Roma, şi unele regiuni, precum Roma, Emilia-Romagna şi Sicilia, dar şi entitatea municipală a Finlandei.

UE nu are voie să acorde împrumuturi directe pentru a finanţa un deficit bugetar, tratatele prevăzînd că acesta trebuie echilibrat de statele membre. Dar ea a emis obligaţiuni cu scadenţă între 5 şi 15 ani pentru a finanţa ajutorul unor ţări membre aflate în dificultate (Ungaria, România, Grecia, Irlanda şi Portugalia). UE estimează că între lunile ianuarie şi septembrie, 20,5 miliarde de euro din aceste obligaţiuni au fost schimbate între cele cinci bănci cele mai active pe această piaţă, de talie restrînsă, fără să precizeze numele acestora.

După ce politicienii de la Bucureşti ne-au asigurat că tot balamucul tăierilor a generat o economie românească stabilă, înrăutăţirea zilnică a condiţiilor de creditare l-a făcut le viceguvernatorul BNR, Lucian Croitoru (Vocea lui Băsescu la BN???) să avertizeze că dacă creditările se opresc, România mai are bani pentru 4 luni, după care luăm, din nou de la FMI! Păi, dacă "reformele" au fost atît de extraordinare, de ce draku sîntem iar adînc înfipţi cu picioarele în kăkat? Iată, însă, că aseară, după ce liderii Opoziţiei au întrebat PUBLIC "cu ce mandat merge Traian Băsescu la Bruxelles", preşedintele a ieşit în faţa naţiunii, cu un discurs tehnic, pe care-l aşteptam, de exemplu, de la Bogdan Aurescu, nicidecum de la Preşedintele tuturor românilor, care, prin prezenţa şi calităţile de care este capabil, la summit, angajează soarta a zeci de milioane de români, dacă îi pun la socoteală şi pe cei din generaţiile viitoare. Opinia politică a preşedintelui a lipsit. Cum a lipsit şi explicaţia simplă vis-a-vis de oportunitatea umană de păstrare a deficitului la 3%: 3% cu ce preţ? Cu preţul tăierii pensiilor şi salariilor, a diminuării finanţării şcolii, sănătăţii, apărării? 3% cu riscul periclitării populaţiei pe termen lung? 3% fără ca clasa conducătoare să mai pună în practică job-ul pentru care a fost trimisă iniţial în fruntea turmei? “În timp ce economia europeană încetineşte, credem că reformele bazate doar pe austeritate fiscală riscă să devină autodistructive”, spune Moritz Kraemer, pe care Boc nu-l înţelege...