CHIRTOACĂ 3 MANDATE!

Nu sînt un fan al lui Dorin Chirtoacă. Motivele, interesează mai puţin! Însă, personal cred că în bătălia din 5 iunie pentru Primăria Chişinăului ar trebui să fie ÎNVINGĂTOR! După retragerea lui Victor Bodiu, cu care am colaborat şi pe care îl simpatizez deschis, actualul primar al Capitalei moldovene ar trebui să nu aibă contracandidaţi! Să mă explic:

Din experienţa personală tangentă cu administraţia locală pot să vă spun că performanţele unui primar se pot cuantifica la mijlocul celui de-al doilea mandat! În primul mandat, orice individ care nu a mai avut legătură cu administraţia unei localităţi, mare sau mică, abia învaţă "să meargă"! Descoperă hăţişurile birocraţiei, problemele reale ale urbei, "lipitorile" funcţionăreşti, găinarii, şpăgarii, puturoşii unei administraţii. Apoi, îşi face un plan de priorităţi şi se apucă de proiecte. Gata mandatul! Pentru a pune în practică proiectele gîndite, mai are nevoie de un mandat. Asta pentru a face "vaporul" să plutească "vsio normalnîi", dar pentru a-l transforma în yaht de lux mai are nevoie de trei ani, deci, încă un mandat! Tot din experienţa personală pot să vă spun că un partid puternic, cu bani albi şi negri, pot impune electoratului un bou de primar de plîngi 4 ani lîngă el şi lîngă dreapta cu care ai pus votul în urnă! Totul e PR şi manipulare! Credeţi-mă pe cuvînt că personal am instalat nişte dobitoci la unele primării, fireşte la tarife negociabile! Orice e posibil!

Revenind la Dorin Chirtoacă, vreau să mai spun că a crescut extrem de mult în anii de administraţie. Hoţ nu e, aşa că nu-i puteţi pune în cîrcă furtul unor întreprinderi, terenuri, case, clădiri, pieţe sau mai ştiu eu ce! Prost, nu e deloc, aşa că, în limita posibilităţilor bugetare şi legislative a încercat să "schimbe aerul" din Chişinău. Şi a reuşit! Puturos nu e, pentru că munceşte de dimineaţa pînă seara. Viziune europeană are şi, în consecinţă, şi proiectele de dezvoltare ale Chişinăului, gîndite de Chirtoacă, au şanse să reaşeze capitala moldoveană între capitalele Europei. Aceste patru calităţi, pentru mine, îl recomandă pe Dorin Chirtoacă pentru trei mandate în fruntea Primăriei Chişinăului. Dacă aş fi chişinăuian, l-aş vota pe 5 iunie! Faceţi voi, gestula acesta, în locul meu!

Cel mai important lucru, însă, este VOTUL! Un vot masiv, pe 5 iunie, vă poate scoate din starea poetică de "popor vegetal" şi puteţi reaminti Europei - ocupată cu "revoluţiile magrebiene" că ce s-a întîmplat pe 7 aprilie NU A FOST UN ACCIDENT!

VOTAŢI PE 5 IUNIE!

NO LES VOTES!

Tinerii, şi nu numai, din întreaga Europă au prins să se mişte. Noi, anacronici cum ne ştim, ne vedem de găinarii noştri din port, de bătăliile politice pentru ciolan, de Vali Vijelie, care i-a luat locul lui Irinel Columbeanu. Vai de noi! Nu găseşti nici o televiziune la care să vezi ştiri adevărate, cu probleme, dezbateri şi soluţii din şi pentru acest mileniu, care să ne propulseze înainte! Doar redezgroparea trecutului pe principiul "şi mă-ta a fost curvă în portul Constanţa...", într-o hărmălaia de nedescris. În acest răstimp istoria trece pe lîngă noi, Europa trece pe lîngă noi...

Mă gîndeam că din 2008, de cînd a izbucnit criza, nici un analist mogulian nu s-a aplecat asupra modelului islandez. În principiu, şi scurt, acesta se rezumă la: cetăţenii care au vrut să-şi exprime nemulţumirea faţă de distrugerea ţării s-au adunat, în fiecare sîmbătă, în faţa Guvernului, să spună ceea ce gîndeau. Sîmbetele toamnei anului 2008, unite de mişcarea Vocile Poporului, au adus anunţul dizolvării Parlamentului, din 23 ianuarie 2009, şi a convocării electorale. Islandezii nu s-au oprit aici. Au zgîlţîit guvernul din temelii, i-au urmărit pe bancherii care i-au dus în faliment şi au spus “Nu” unui referendum pentru înapoierea Marii Britanii şi Olandei a unei datorii de 4 000 de milioane de euro. Mai mult: au format o adunare de 25 de cetăţeni aleşi pentru a duce la bun sfîrşit o reformă constituţională. O revoluţie în tăcere în mijlocul prime-time-ului mediatic al revoltelor arabe! Sigur, se poate spune că modelul islandez se poate aplica la 32.000 de locuitori! Păi, propun să-l experimentăm la nivelul judeţului Caraş-Severin, care are cu doar 40.000 mai mult! Dacă iese... aplicăm la nivel naţional, din 2012!

Revolte ale unei generaţii fără speranţă, care au crescut şi s-au maturizat în timp ce tinerii francezi, italieni, englezi şi greci protestau pe străzi pentru a dezaproba planurile de austeritate folosite de Europa pentru a reacţiona faţă de puternica recesiune economică. Spania îşi aştepta timpul potrivit. Acesta a venit în ajunul alegerilor locale de duminica trecută, în care "stînga" a suferit un eşec zdrobitor pe care nu-l mai cunoscuse de pe vremea lui Franco. ¡Democracia Real Ya! (Democraţie Adevărată Acum), număra printre propunerile sale vreo 40 de puncte care merg de la controlul absenteismului parlamentar la reducerea cheltuielilor militare, trecînd prin abolirea legii Sinde [mai ales împotriva descărcărilor ilegale de pe net]. Iar între adeziunile la această mişcare apar deja vreo 500 de ONG-uri de toate tipurile. Dar nici un partid. Nici sindicate Mişcarea 15-M îşi trage numele din manifestaţiile care au reunit mii de studenţi, pensionari, angajaţi cu salarii mici sau cetăţeni nemulţumiţi din vreo 50 de oraşe spaniole, în 15 mai, la strigătul de "No les votes [Nu-i alegeţi]". Între protestatari s-au regăsit şi români membri ai unui partid surprinzător: PIRUM, Partidul Românilor din Spania!

Rezultatele alegerilor municipale din 22 mai 2011 nu le-au fost favorabile connaţionalilor noştri. Florin I. Bojor, Preşedintele PIRUM, a participat la manifestaţia din Piaţa Catalunia din Barcelona împotriva partidelor “moderne”, tradiţionaliste, "care au uitat de lume, închizîndu-se într-un muzeu al ideologiilor şi măsurilor incompatibile cu realitatea". PIRUM (http://pirum.wordpress.com/) este un partid postmodern. "Ideologiile (dreapta, centru, stînga), după revoluţia intelectuală franceză (mai 1968) şi căderea comunismului în Europa (1989-1991) sunt un discurs anacronic. Oamenii nu mai cred în ideologii şi acest lucru o mărturiseşte mediul academic şi acum manifestaţiile din stradă. Prin urmare, “zoon-ul politicon” cum defineau grecii omul în interacţiunea sa cu societatea înseamnă acum o grijă pentru spaţiul public în termeni de eficienţă, transparenţă, pragmatism şi bună organizare, unde forţa exemplului este singurul model viabil, etc. Orice discurs politic modern: ideologic în Europa secolului 21 este o relicvă de muzeu… Oamenii din stradă demonstrează acest lucru: discursul ideologic al modernităţii (dreapta, stânga, centru) nu mai este actual. Postmodernitatea cere idei de configurare a proiectului politic concret!", spune preşedintele PIRUM, Florin Bujor, pe blogul organizaţiei.

Potrivit paginii web, la constituirea Partidului Românilor din Spania, PIRUM (Partidul Iberic al Românilor) s-au stabilit ca principii generale ale mişcării noi înfiinţate: „regenerarea României şi a mentalităţii românilor; unitate (unirea Basarabiei cu România) şi regionalism (descentraliare şi autofinanţare)”. Credinţa mişcării se bazează pe considerentul: „Simţămîntul de român s-a născut în exil!”, iar împlinirea dezideratului de schimbare are în vedere diaspora românească şi întoarcerea acesteia pentru a schimba sistemul din România.

Românii s-au autoexilat din România (aproape 4 milioane de oameni) nu din vina vreunui partid, ci din carenţa unui sistem economic, social, politic, etc.

Mişcarea Dublă – finalitate: conservarea identităţii culturale, lingvistice a românilor ce vor rămâne în Occident şi întoarcerea românilor în ţară pentru a crea “România binelui comun” sub lema catalană “Fer Pais!” construieşte, schimbă, reformează ţara.

În 2009 scriam un text, mult comentat şi preluat de mai multe site-uri: 2010 anul revoltelor sociale? Analiza se baza pe evoluţia sistemului internaţional de securitate şi pe absenţa din România a românilor din diaspora şi a militarilor din teatrele de operaţii, singurii în măsură să acceseze masa critică pentru schimbări radicale şi profunde în România, chiar şi revoluţionare. Timpul mi-a dat dreptate: România a "stat în poziţia obişnuită, de slugă docilă", în timp ce "vecinătatea apropiată" s-a mişcat violent, dar bine, cu alt tip de performanţe. Ideea este că, dacă PIRUM va candida la la alegerile naţionale din 2012 ar merita o şansă. Şi dacă nu PIRUM, cel puţin modelul de viziune politică post-modernă ar trebui să inspire şi pe alţii. Că despre "capodoperele" politice de pînă acum: PDL, PSD, PNL, PUR, CUR etc, ne-am lămurit! NO LES VOTES!

VREMEA VACANŢELOR. ÎN SIGURANŢĂ!

GATA! PLEC ÎN VACANŢĂ! Nimic nu este mai plăcut decît o vacanţă. Sau... aproape nimic! Oricum, toată lumea şi-o doreşte, ca pe o relaxare binevenită după o perioadă încărcată, plină de emoţii sau responsabilităţi. Unde voi merge? În ţară, sau în străinătate? La munte, sau la mare? În Europa, sau în Lumea largă? La „all-inclusive”, sau pe cont propriu? Indiferent ce variantă aleg, voi face tot posibilul să mă odihnesc, să mă simt bine, să mă distrez, să vizitez, să uit de grijile şcolii, serviciului sau problemelor de zi cu zi. Relaxarea se impune, dar mă face vulnerabil. Simţurile mele... sînt plecate în concediu! E OK? Poate că nu! Poate fi vacanţa periculosă? Se pare că da! Transformările economice, sociale şi de securitate din întreaga lume s-au schimbat radical în ultimii ani. Dar, un turist informat şi pregătit se poate bucura în tihnă de o vacanţă perfectă.
Este bine să ştim, înainte de a pleca la drum, că lumea pe care dorim să o cunoaştem, s-a schimbat! În ultimii ani, activităţile infracţionale, bandele, reţelele de crimă organizată, trafic de droguri şi de persoane, acţiunile teroriste, au cunoscut o amploare îngrijorătoare în toată lumea. Nu există ţară din Europa, Asia sau Afrca în care astfel de reţele să nu acţioneze. Grupările teroriste şi-au diversificat atît metodele de acţiune violentă, cît şi ţintele acestor acţiuni. În prezent, nu se poate afirma cu certitudine că o anumită ţară sau regiune din lume se află la adăpost faţă de activităţi cu caracter terorist. Ca turist este uşor să cădeţi victimă a unor astfel de reţele. În ultimii ani, oriunde în Europa puteţi fi jefuiţi pe stradă sau la hotel, atacaţi şi tîlhăriţi, violaţi, bătuţi sau chiar răpiţi. Luptele de stradă au căpătat un caracter obişnuit în marile capitale.
Atacurile teroriste sînt greu de prevăzut şi de împiedicat. Pentru monitorizarea activităţii teroriste, în special în fazele de pregătire ale atacurilor, este necesară o foarte strînsă cooperare între agenţiile de securitate ale fiecărui stat şi între state. De multe ori, informaţiile primite chiar de la cetăţeni ajută la identificarea unor posibile acţiuni pregătitoare cu caracter terorist. Ori de cîte ori vă aflaţi în străinătate şi observaţi acţiuni sau elemente suspecte, adresaţi-vă autorităţilor locale de poliţie sau semnalaţi aceste lucruri ambasadelor şi consulatelor României.
Acţiunile teroriste au un specific aparte faţă de alte tipuri de evenimente violente: ele nu disting între persoane cu statut oficial şi simpli cetăţeni. De cele mai multe ori, aceste acţiuni au impact devastator pe o arie extinsă, frecventată public. Multe dintre atacuri sînt provocate cu scopul de a produce pagube umane şi materiale, dar şi cu scopul de a atrage atenţia publică şi de a promova imaginea distructivă a celor care le produc. Este bine ca, oriunde în lume vă aflaţi, să încercaţi să evitaţi, pe cât posibil, zonele aglomerate sau zonele publice din preajma unor instituţii. Atacurile teroriste petrecute pînă în prezent nu fost în mod direct orientate spre cetăţenii români sau spre instituţii ale statului român. Cu toate acestea, mulţi cetăţeni români au căzut victime ale acestui tip de acţiuni, fie pierzîndu-şi viaţa, fie suferind răniri grave. Atacul terorist de la New York, din 11 septembrie 2001, a cauzat decesul a doi cetăţeni români. Atacul terorist de la Madrid, din 11 martie 2004, a curmat viaţa a 16 cetăţeni români şi rănirea altor peste 180. Atacul terorist de la Londra din 7 iulie 2005 a înscris între victime o persoană cu dublă cetăţenie, una dintre acestea fiind cea română. O tînără din România a fost răpită pentru răscumpărare în timpul unui Safari în Africa. Cetăţeni români ar fi putut fi prezenţi şi în alte locuri în care s-au produs atentate teroriste.

Ce vom face? Pregătiţi-vă şi veţi fi în siguranţă!
Cursurile BI Group îi învaţă pe tineri cum să pregă tească o vacanţă perfectă. Cum să suplinească tinereţea şi lipsa de experienţă în viaţă în confruntarea cu potenţialele pericole. Intenţia noastră este de a vă ajuta să recunoaşteţi pericolul, cum să interpretaţi situaţiile cu care vă puteţi confrunta, fără ca acestea să devină o „experienţă de viaţă terifiantă”.

Distracţie şi interactivitate
Cursurile se bazează pe informaţii de securitate selectate din întreaga reţea internaţională de criză cu care BI GROUP colaborează. Ameninţările nu sînt o glumă! Glumele şi situaţiile amuzante le vom întîlni în sala de curs, în cadrul unor scenarii interactive şi prelegeri, pigmentate cu experienţe personale. Taxa mică de şcolarizare vă responsabilizează în plus şi face ca posibilele viitoare eşecuri pot fi evitate. În Europa, un astfel de curs, de o zi, costă 200 de euro/cursant în care sînt incluse: un certificat de absolvire şi un bufet, băuturi reci, ceai şi cafea. Programul este de o zi, între 9,30 şi 16, 30! Asta e partea frumoasă!

Despre ce vorbim la curs?
Predocumentarea: cercetarea destinaţiei. Riscuri de terorism şi sfaturi de securitate. Probleme de sănătate şi prevenirea bolilor, inclusiv vaccinuri. Asigurare, documente, bani, sprijin legislativ sau consular. Păstrarea legăturii cu familia, persoane de contact, prieteni, coduri personale (!), comunicaţii. Kit haine de siguranţă şi obiecte gadget. Kit de prim-ajutor. Ambalarea şi securitatea bunurilor.

Echipamente: Rucsacul, centura de bani. Kit-ul medical.

Vacanţa: Noţiuni de bază despre cazări, schimb valutar, condiţii de siguranţă alimentară şi apă, relaţia cu autorităţile, transport în comun. Primul ajutor de urgenţă şi probleme medicale pentru... fete. Noţiuni de securitate personală. Supravieţuire în situaţii de urgenţă: cutremure, incendii, droguri şi alcool. Terorismul şi răpirea.

Sfaturi...la „botul calului”: Cele mai bune recomandări pentru a proteja siguranţa voastră ca turist şi a familiei sînt următoarele: informaţi-vă despre situaţia de securitate din ţara pe care doriţi să o vizitaţi, înainte de efectuarea deplasării. Lăsaţi coordonatele de deplasare (itinerariul, adresa hotelului, copii ale paşapoartelor şi ale biletelor de avion) unui membru al familiei care rămîne în România; în acest fel, dacă în locul în care veţi călători se întâmplă un eveniment periculos, acesta va şti unde să vă caute. Odată ajuns la destinaţie, urmăriţi în mod constant informările autorităţilor locale şi presa locală. În caz de alertă, urmaţi cu stricteţe anunţurile şi recomandările făcute de autorităţile locale. Menţineţi legătura telefonică cu familia din România cît de frecvent posibil. Anunţaţi ambasada sau consulatul României despre prezenţa dumneavoastră în localitatea sau în ţara respectivă; în cazul unei situaţii de criză, personalul consular va putea avea acces mult mai uşor la voi. Dacă purtaţi un telefon mobil pe durata călătoriei în străinătate, asiguraţi-vă, înainte de plecare, că aţi introdus în memoria telefonului numerele de telefon ale ambasadelor şi consulatelor României din ţările pe care urmează să le vizitaţi; aceste numere de telefon sunt disponibile pe pagina web a Ministerului Afacerilor Externe (www.mae.ro). Setaţi telefonul pe apelare rapidă pe numărul persoanei de contact din ţară. Evitaţi locurile aglomerate, demonstraţiile sau zonele periculoase. Semnalaţi orice element sau activitate suspectă autorităţilor locale de poliţie.
Pregătiţi, întotdeauna doi rucsaci. Unul de maxim 65 Litri, material tare, cu un număr de compartimente separate şi centură de talie. Accesul trebuie să fie uşor la obiecte de strictă necesitate: lanternă, trusă medicală, cremă de protecţie UV, prosop umed, suc de lămîie, sticlă cu apă, un cuţit bun la toate, ustensilele de igienă personală. Rucsacul de zi, nu mai mare de 15 Litri, utilizat şi ca bagaj de mînă în călătoriile cu avionul, este util în escapadele prin oraş, la plajă, la cumpărături, atunci cînd vizitaţi obiective istorice. Din el nu trebuie să lipsească: o alifie anti-alergică împotriva muşcăturilor de insecte, şerveţele umede, minibinoclu, prezervative şi contraceptive, telefonul mobil. Dacă oraşul pe care îl vizitaţi este răscolit de revolte sociale, mitinguri, sau demonstraţii (cam ce se întîmplă în aceste zile în Spania!), purtaţi în rucsacul de zi un litru de apă, hrană pentru 24 de ore, un prosop umed şi suc de lămîie, utile în cazul în care interacţionaţi, accidental, cu gazele lacrimogene ale forţelor de ordine. Prosopul poate fi folosit ca mască de gaze, iar sucul de lămîie anihilează acţiunea substanţelor iritante de pe piele sau haine. Nu uitaţi să purtaţi la gît fluierul anti-viol! Centura de bani şi carduri asiguraţi-vă că are clemă de siguranţă. Îmbrăcăminte şi Încălţăminte. Porniţi în călătorie cu haine ieftine care nu atrag atenţia şi nu trezesc invidia nimănui. Evitaţi hainele albe şi de inspiraţie militară! Bumbacul este preferat să se regăsească în toate ţesăturile utilizate: chiloţi, bustiere, tricouri, cămăşi, pantaloni. Încălţămintea trebuie să fie uşoară şi rezistentă.
Banii lichizi: Depozitati banii şi valorile pe care le deţineţi în seiful hotelului. Luaţi cu dumneavoastră numai sumele strict necesare unor plăţi curente.
Bagajele: Trebuie supravegheate în permanenţă, mai ales în locurile aglomerate sau în mijloacele de transport în comun.
Taxi: Evitaţi taxiurile fără însemne ale firmei si cele care nu au aparat de taxare pentru indicarea sumei datorate pentru călătorie.
Schimb valutar: Garanţia unui schimb valutar corect, lipsit de riscuri, este asigurată numai de casele de schimb autorizate.
Prieteniile de ocazie: Fiţi prudenţi în relaţiile cu persoanele necunoscute sau cele pe care le-ati cunoscut de curînd.. Printre persoane amabile şi binevoitoare puteţi întâlni şi escroci.
Prostituţia: Este ilegală. Prostituatele vă pot transforma uşor în victima unui furt sau a unei escrocherii.
Poliţia: Pentru obţinerea unor informaţii puteţi apela oricînd la poliţiştii în uniformă. NU ARĂTAŢI NICIODATĂ BANII PE STRADĂ NICI CHIAR CELOR CARE PRETIND CĂ SÎNT POLIŢIŞTI. Solicitaţi ca orice problemă să fie rezolvată la secţia de poliţie.
Jocurile de noroc: Refuzaţi să participaţi la jocurile de noroc de pe stradă. Veţi fi păcăliţi şi vă veţi pierde banii.
Daca sînteţi victima unei infracţiuni apelaţi numai la poliţie! Reţineţi cît mai multe date despre locurile şi persoanele pe care le-aţi cunoscut şi veţi face astfel mai uşoară descoperirea infractorilor şi recuperarea bunurilor dumneavoastră.

LEGEA interzice:
- deţinerea substanţelor stupefiante, chiar şi pentru uz personal;
- portul armelor. Armele de vînătoare sau sportive trebuie înscrise în paşaport.

Cursul la care am făcut referire atinge cam toate aspectele legate de o călătorie. El se axează cu precădere pe vacanţele în Europa şi Nordul Africii. Este evident că o excursie de documentare în Asia sau America Latină va trebui să ţină seama de specificităţile fiecărei ţări şi de tradiţiile locale. Lucrurile nu se schimbă semnificativ nici dacă rămîneţi mai mult timp într-un singur loc. Am punctat, însă, cîteva reguli în plus pentru că e vremea vacanţelor!!!!!!

SIMT, IARĂŞI, NIŞTE URME DE DINŢI PE CUR!

Băi, fraţilor, m-am cam săturat! Prietenul meu, Dacian Iucu, comenta un link aruncat pe FB, cu amărăciune: în timp ce în Europa oamenii iau atitudine faţă de nedreptate, greşeli structurale, erori grave de guvernare etc, noi, în Românica - DANSUL PINGUINULUI! Eu aş spune că sîntem prea ocupaţi să ne muşcăm de cur unii pe alţii pentru a mai avea timp de probleme chiar importante.

Nu am să dau exemple de la locul de muncă în legătură cu muşcatul de cur! În instituţia intelectuală în care lucrez, aşa ceva este "inimaginabil"! Nu te muşcă nimeni de cur că ai proiecte, că vrei să spargi tiparele zilnice, că vrei să ai mai mult decît subiect şi predicat, sau că nu te "laşi în pedală" pe sindrofii, chefuri, nunţi, botezuri, înmormîntări, parastasuri, "Zilili Gălbinării" etc. Dar, în urmă cu ceva vreme, un alt prieten, Nelu Iordache, m-a "tîrît" într-o chestie foarte frumoasă şi foarte interesantă, pe care eu am considerat-o, şi o consider, foarte utilă: ASOCIAŢIA ROMÂNĂ A SPECIALIŞTILOR ÎN SECURITATE. Un ONG care-şi propune SĂ RIDICE STANDARDELE PROFESIONALE în industria securităţii private, o industrie extrem de importantă pentru mine, pentru care învăţ la doctorat! Am avut naivitatea să cred, atunci, că O COLABORARE între ONG-urile din branşă ne vor aşeza pe toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în această industrie, pe o linie europeană, cu standarde specifice şi încasări pe măsură! Cunosc o parte, importantă, din reprezentanţii industriei de securitate care acţionează în Iraq şi Afganistan. Sute de companii care, dincolo de rivalităţile contractuale inerente, se înţeleg şi conlucrează în interiorul Asociaţiilor profesionale! Aceste asociaţii le aduc un plus de prestigiu şi de "voce" în corul contestatarilor. Ei bine, NU E AŞA! Muşcătorii de cur din industria românească de securitate NU LIPSESC! Şi ne mai mirăm şi ne simţim deranjaţi, atunci cînd mass-media vorbeşte despre agenţii noştri de securitate că fac parte din bande interlope, sau sînt bătrîni, burtoşi şi neîngrijiţi, total în afara oricăror standarde!

ARSS-ul, încă de la înfiinţare, a căutat să colaboreze cu toate ONG-urile de profil. Chiar dacă sediul social al asociaţiei este la Reşiţa! S-or fi gîndit asociaţiile din Bucureşti că le pică ceva dacă NU BOICOTEAZĂ activitatea ARSS? O fi! În calitatea de mebru şi purtător de cuvînd al ASOCIAŢIEI ROMÂNE A SPECIALIŞTILOR ÎN SECURITATE (ARSS), un ONG cu o viaţă scurtă, dar cu realizări importante!, invit, totuşi, la colaborare TOATE organizaţiile profesionale din ţară! Fără "tradiţionalele" muşcături de cur. În folosul public şi al nostru, al industriei, în primul rînd!

ORA POPOARELOR

Preşedintele Traian Băsescu ne anunţa că trebuie musai să regionalizăm România pentru că actuala "conformaţie" administrativ-teritorială nu permite dezvoltarea entităţii noastre statale! Evident, nu a rostit nici o vorbuliţă de faptul că de cîţiva ani UE ne pune în vedere să trecem la această reorganizare, iar 2012 este termenul limită acordat de Bruxelles pentru ca în peisaj să se împuţineze baronii locali, consilierii etc. Ieri, 19 mai 2011, pare să fi fost o adevărată "zi a popoarelor", însă, pentru că şi de la Casa Albă şi de la... Chişinău au plecat semnale de ... autodeterminare. Este evident că lucrurile trebuie să se schimbe, într-un fel sau altul!

Într-un discurs privind Orientul Mijlociu, susţinut la Departamentul de Stat al SUA, Barack Obama a afirmat, joi, că "frontierele Israelului şi Palestinei trebuie să aibă la bază liniile din 1967, cu schimburi convenite de cele două părţi, pentru a stabili graniţe sigure şi recunoscute pentru ambele state". Adică, mai pe româneşte, liderul negru de la Casa Albă face un gest istoric: dă undă verde înfiinţării Statului Palestina, în graniţele dinainte de războiul din 1967! Mişcare inacceptabilă pentru Israel. Şi dacă uciderea lui Osama Ben Ladden i-ar fi asigurat un nou mandat la Casa Albă (cu 57% din primul tur, spun surse americane!), declaraţia de ieri mă face să fiu convins că Obama "s-a rezolvat" de un "eşec" electoral! Acordul istoric recent dintre grupările palestiniene Fatah - aflată la putere în Cisiordania - şi Hamas -care controlează Fîşia Gaza - s-ar putea dovedi un pas important către independenţa palestiniană sau ar putea trezi noi aspiraţii naţionale spre o relaţie de pace cu statul israelian. Poziţia nu este împărtăşită, însă, de Israel, care refuză să accepte un guvern palestinian care să-i includă pe "teroriştii" din mişcarea Hamas. La 1 mai, Guvernul din Israel a decis oprirea transferului de fonduri către Autoritatea Palestiniană - care reprezintă circa 70% din veniturile acesteia - pe motiv că banii ar urma să ajungă la Hamas. Drept urmare, autoritatea aflată la conducere în Cisiordania a anunţat că s-a aflat în imposibilitatea de a plăti salariile anagajaţilor, pentru prima oară din 2007.

Revenind "la oile noastre", cum se spune în popor, "Adevărul" scrie că la începutul săptămînii s-au împlinit 199 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti, prin care Basarabia a fost cedată Rusiei Ţariste de către Imperiul Otoman, iar în acest context se întreabă dacă se mai poate vorbi în prezent de reunirea României cu ţara cuprinsă între Prut şi Nistru? Cel puţin 20 de ONG-uri reunite în platforma civică „Acţiunea 2012” spun: „DA”. Din „Acţiunea 2012” fac parte, în prezent, 20 de organizaţii din ambele ţări, printre care Asociaţia 21 Decembrie 1989, Asociaţia Studenţilor Basarabeni Craiova, Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei, Consiliul Mondial Român, Dorobanţii, sau Fundaţia Grigore Vieru etc. Strict legal este posibil dacă acolo şi aici au loc referendumuri, iar rezultatul iese 50 % plus unu. Pînă acum, societatea civilă nu a făcut nimic în acest sens, nu a avut o poziţie unică, cetăţenii par neinteresaţi de subiect, iar politicienii privesc acest gest istoric ca pe un cartof încins!

Pe de altă parte, există şi elemente extrem de vocale, care spun că Romania „s-a epuizat ca sens” şi a venit timpul divizării internaţionale după criteriul naţional. Vă sună cunoscut? Este refrenul pe care îl auzim din 1990, cîntat cu percuţie pe carîmbul cizmei de o anumită etnie. „Popoarele, care se află în componenţa României, trebuie să se autodetermine singure – în care anume state ele doresc să-şi realizeze viitorul, scrie excelenta Agenţie KARADENIZ-PRESS, citîndu-l, astăzi, pe liderul Mihail Garbuz (un apropiat de Vasile Stati, Stepaniuc, chiar Mihail Formuzal, găgăuzul "consiliat" de specialişti maghiari trimişi de "europeanul" Kalman Miszei! „Patrioţii Moldovei”, un nou partid politic de la Chişinău, a lansat miercuri, cu o zi înainte ca Traian Băsescu să vorbească de "regionalizare", un apel către comunitatea mondială, solicitînd “inapoierea Patriei-mamă – Moldova a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc, aflate în componenţa României”, scrie presa locală de la Chişinău. „Partidul ‘Patrioţii Moldovei’, care întruneşte ideologic patrioţii Moldovei de pe amblel maluri ale Prutului, în mod conştient îşi asumă iniţiativa şi anunţă iniţierea procesului între naţiuni de retragere unilaterală a tuturor semnăturilor şi angajamentelor, asumate de autorităţile Moldovei în timpul creării statului cu denumirea România”, a declarat la conferinţa de presă din capitala Moldovei, Mihail Garbuz, preşedintele formaţiunii politice, pe care îl înţeleg, aflîndu-se în plină tentativă de a se umple de glorie electorală! El a explicat că este vorba despre retragerea semnăturilor din 1859 de pe documentul de unire a celor două principate, Molodva şi Valahia, scrie Newsmoldova. „Iniţiînd procesul retragerii Moldovei din cadrul acestor acorduri, poporul moldovenesc, în acest mod anunţă începutul procesului "de destrămare" a statului România, care a încălcat angajamentele acordului şi n-a îndreptăţit speranţele şi aspiraţiile poporului Moldovei”, a explicat Garbuz. Anunţul sună "beton", însă, să-l "anunţe" cineva şi pe Garbuz, ăsta, că odată intrat pe rol, procesul devine un precedent şi pentru corsicani, basci, irlandezi, scoţieni (care deja dau semne de secesiune!), iar această posibilitate "nu este posibilă", cel puţin, "la moment"! Semnatarii solicită acţionarea în judecată a României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga pentru recuperarea teritoriilor moldoveneşti ocupate de România, precum şi plata unor despăgubiri semnificative către „cetăţenii Republicii Moldova” pentru „genocidul etnic, cultural şi economic organizat” la care au fost supuşi etnicii moldoveni de catre autorităţile de la Bucureşti. Surse din cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău au mai declarat pentru KARADENIZ-PRESS că formaţiunea este finanţată şi de către organizaţii extremiste panslaviste din Federaţia Rusă, iar o parte a activitatii lor este susţinută logistic de către instituţii culturale ruse din Republica Moldova, inclusiv regiunea separatistă transnistreană şi Unitatea Teritorial-Administrativă Găgăuzia (Gagauz Eri), locuită majoritar de populaţie rusofonă. Potrivit surselor citate, mişcarea primeşte un important sprijin mediatic din partea mass-media controlată de Ministerul Securităţii (MGB) de la Tiraspol, iar o parte importantă a membrilor formaţiunii provin din instituţiile universitare din stînga Nistrului, majoritatea fiind suspectaţi de ofiţerii SIS ca fiind agenţi ai serviciilor secrete transnistrene sau ale Federaţiei Ruse, un astfel de curent legitimînd, practic, aspiraţiile independentiste ale transnistrienilor. Personal, cunoscînd destul de bine "praful" de pe la Chişinău, înclin să cred că nici ukrainienii nu sînt străini!

Situaţia separatismului din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova reprezintă o problemă din mai multe motive. În primul rînd, este pusă sub semnul întrebării existenţa statului Republica Moldova, cel care, de la independenţa sa, nu a avut control pe întregul său teritoriu, asupra întregii populaţii, iar strcuturile administrative centrale nu au ajuns şi nu au fost relevante în regiunea separatistă. Adică, de vreo 20 de ani! Cît am stat prin Moldova, am auzit tot felul de variante de soluţionare a situaţiei. Promovat iniţial mai mult de către Tiraspol şi Moscova, un aşa-numit model Kosovo, bîntuie astăzi şi în spaţiul românesc, prin regiunea HARCOV, exacerbînd componenta etnică din cauza ineficienţei guvernului central de la Bucureşti! De fapt, nu există un model Kosovo! Kosovo este un eşec! În Transnistria nu este o minoritate dominantă alta decît cea a statului. Nici modelul Cipru nu există, odată ce criza cipriotă nu a fost încă rezolvată! Şi cazul Cipru este un eşec! Discuţiile care se poartă în acest moment, ca "singură" soluţie acceptabilă, ar fi pentru susţinerea directă prin expertiză, reforme şi capacitate administrativă, a puterii centrale şi statului legitim de a relua controlul asupra regiunii separatiste şi de a avea o administraţie locală sau regională autonomă, în limite mai largi sau mai înguste, precum Găgăuzia! Soluţie respinsă de liderii de la Tiraspol! La Chişinău, CINE să susţină o astfel de soluţie mare consumatoare de resurse? Uniunea Europeană? Mă îndoiesc, dată fiind situaţia volatilă a economiei şi finanţelor proprii, dar şi incoerenţa şi inconsistenţa unei politici externe proprii, comune!

Pe 17 februarie se împlineau 3 ani de la declararea, unilaterală, a independenţei Kosovo! Mă gîndesc că bascii, barcelonezii, Lega Nordului, belgienii, secuii, transnistrienii, osetinii, abhazii, locuitorii din Nagorno Karabah, ar fi trebuit să stea beţi! Ca să nu mai vorbesc de alte provincii istorice româneşti care s-ar dori scăpate de prostia emanată din Palatele Bucureştiului! Pentru că 17 februarie poate fi considerată Ziua Triumfului şi ambiţiei asupra ordinii actuale, de drept! Ziua contestării, reuşite, a ordinii de drept, proclamate unilateral, în 1945! Pentru că, statele nu sînt veşnice. Şi nici alianţele şi nici regulile, şi nici, nici, nici... Scriam pe acest blog de convingerea mea că într-un viitor nu prea îndepărtat se va reveni la "oraşele stat"! Cred acest lucru! Cu, sau fără ajutorul "comunităţii internaţionale"! Revoltele din Nordul Africii ne demonstrează acest lucru. Kosovo a funcţionat ca un protectorat ONU, de la sfîrşitul războiului din Kosovo pînă în 2008, cînd şi-a declarat în mod oficial independenţa faţă de Serbia. Independenţă recunoscută grabnic de cei care au interesul major în reconfigurarea geo-politică a lumii. Pierderea din relevanţă a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită de pro­mo­varea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo şi Munte­negru în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, Sudanul de Sud şi, mai nou, Regiunea Estică a Libiei, sînt doar o parte din zonele care au rămas în afara globa­lizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen după 1990. Se pare că, după 20 de ani de la sfîrşitul Războiului Rece şi căderea Zidului, bate, din nou, Ora Popoarelor... Aceste semnale nu trebuie nici amplificate, dar nici ignorate!

FANTASMELE LUI SMIRNOV

E vremea bunicuţilor! Să ne cam lase! Smirnov, alături de Voronin, DSK, Mubarak etc reprezintă "faţa de ora închiderii" a Războiului Rece! Cu toate acestea, "bunicuţii" se dau greu duşi din istorie. Bunăoară, liderul transnistrean, Igor Smirnov, ameninţă Republica Moldova cu un nou război şi agită tehnică şi trupe în zona demilitarizată de la Nistru. Despre acest subiect au scris deja, excelent, o agenţie serioasă şi un cotidian respectabil. Nu pot, însă, să trec cu vederea, nici eu, o astfel de temă, mai ales că, mai mult ca sigur, prezenţa mea în Republica Moldova, va mai avea loc la... Sfîntul aşteaptă, deşi Radio Chişinău (Arena) va fi lansat oficial între 15 iunie şi 15 iulie a.c.!

Din punctul meu de vedere, agitaţiile belicoase din stînga Nistrului se petrec în context electoral. Smirnov, care nu mai are "agrementul" Moscovei, nu se dă dus de la putere, iar pentru a contrabalansa lipsa lui de susţinere agită Ministerul Securităţii şi tehnica de luptă. Scutul americano-român este văzut ca un element principal în reunificarea teritorială a României, prin care "poporul transnistrean" s-ar trezi în componenţa unei "ţări ostile" cu locuitori care beau dimineaţa, la micul dejun, sînge tiraspolean! O motivaţie suplimentară este dată de obligaţia României de a se regionaliza, obligaţie impusă de UE, în vederea formării de entităţi administrativ-teritoriale cu aproximativ 3 milioane de locuitori, iar într-o astfel de "conformaţie" Moldova şi-ar găsi cu prisosinţă locul! Sigur, tema expusă este utilizată şi în alegerile locale din Moldova, grefată şi pe situaţia incertă la nivelul administraţiei centrale. În cazul în care comuniştii vor confirma, cu Dodon, prin obţinerea unor rezultate spectaculoase, la Chişinău şi în ţară, că dispun de forţă de organizare şi de un însemnat aparat propagandistic local - atunci este foarte posibil să avem din nou alegeri anticipate pentru Parlament. Ce implică această ipoteză: PCRM nu va mai lua în calcul compromisuri pentru alegerea şefului statului şi, implicit, nu va mai sta la discuţii pentru evitarea a încă unui tur de alegeri parlamentare, pentru a da satisfacţie partidului condus de Marian Lupu. Fragilitatea coaliţiei de guvernare se zăreşte şi în negocierile cu Transnistria, pentru a putea face paşi înainte, premierul Filat apelînd, din cînd în cînd, la sprijinul Berlinului.

Pe frontiera convenţională, observatorii militari au atestat prezenţa, în Zona de Securitate de pe Nistru, a formaţiunilor militare transnistrene, deseori înarmate. De asemenea, au fost cazuri de deplasare prin Zona de Securitate a coloanelor de tehnică militară, inclusiv blindată, cu semne distinctive ale formaţiunilor militare transnistrene, precum şi cazuri de desfăşurare a cantonamentelor militare. Toate aceste mişcări de trupe ar putea semnala că Igor Smirnov dacă nu pregăteşte noi provocări, care să ducă la izbucnirea unui nou conflict armat pe Nistru, cel puţin ar putea conta în procentele electorale. În opinia experţilor din CUC, aceste acţiuni unilaterale reprezintă o încălcare flagrantă a prevederilor Acordului din 1992, deoarece nu sînt coordonate cu Comisia Unificată de Control. Reprezentantul misiunii OSCE a declarat că, astfel de incidente determină organismele internaţionale să creadă că în Zona de Securitate situaţia nu e controlată de nimeni, fapt ce necesită măsuri suplimentare pentru a preveni astfel de cazuri pe viitor. Sigur, constatarea este, oarecum tardivă, astfel de situaţii petrecîndu-se de multe ori în ultimii ani, dar OSCE - aflată cumva sub influenţa Rusiei, cu interese directe în sprijinirea lui Smirnov şi a politicii sale - prefăcîndu-se că nu există "dovezi concludente" niciodată. La fel s-a întîmplat cu comanda maghiară a EUBAM care nu a semnalat niciodată astfel de incidente de frontieră!

Acordului privind principiile reglementării paşnice a conflictului militar în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, semnat la 21 iulie 1992, la Moscova, a dus la înfiinţarea Comisiei Unificate de Control (CUC) ce include trei delegaţii ( Moldova, Rusia şi administraţiei separatiste de la Tiraspol), precum şi reprezentantul Ukrainei, un alt stat "prieten" al României. Trec peste faptul că România nu este parte la negocierile de pace sau în organismele de "pacificare"! La activitatea CUC participă şi reprezentanţii OSCE în Moldova. CUC a instituit Zona de Securitate de-a lungul rîului Nistru, compusă din trei sectoare (nord – Rîbniţa , centru – Dubăsari şi sud – Bender) cu lungimea de 225 km şi lăţimea 12-20 km, din care trebuiau să fie retrase forţele militare şi militarizate. Obiectivul a fost încălcat încă din start, în prezent, în Zona de Securitate, trei din cele patru brigăzi de infanterie motorizată ale Tiraspolului şi alte unităţi militare, cu un număr de aproximativ 3.500 persoane, fiind cantonate aici. Forţele Mixte de Menţinere a Păcii (FMMP), compuse din cele trei contingente menţionate deja, au dispuse 15 posturi şi includ 1200-1300 de militari (fără batalionul contingentului transnistrean din afara Zonei de Securitate atribuit de CUC ca batalion de rezervă). Contingentele FMMP au în dotare tehnică de transport, armament de infanterie, cu excepţia contingentului Federaţiei Ruse, care dispune şi de 16 unităţi de tehnică blindată (TAB) din care 13 sînt instalate la posturile FMMP (deşi delegaţia Federaţiei Ruse din CUC şi-a luat angajamentul de a le retrage din Zona de Securitate încă de la sfîrşitul anului 2003). Unităţile militare ale contingentelor sînt dislocate: Rusia – la Bender-Tighina (cu o subunitate în oraşul Dubăsari); Moldova – la Cocieri, Coşniţa şi Varniţa; Transnistria – la Dubăsari şi Grigoriopol. Grupele de observatori militari sînt dispuse la Dubăsari, Criuleni, Doroţcaia, Vadul-lui-Vodă şi Bender, iar Comandamentul Militar Unificat este dislocat în oraşul Bender. Este de remarcat ca în sectorul de nord a Zonei de Securitate, nu sînt dislocate subdiviziuni ale FMMP!

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene, şi principalul obstacol "vizibil şi formal" al integrării Moldovei în UE! Pentru asta este necesară înlocuire a trupelor ruseşti cu căşti albastre europene şi aplicarea celor 3 paşi de bază în pregătirea păcii: retragerea şi controlul armelor mici şi mijlocii, unificarea financiară şi controlul frontierelor. Am spus-o public de mai multe ori, aplicarea unor proceduri standard prevăzute în manualul Peace Support Operation pot debloca situaţia pe ambele maluri ale Nistrului. Din punctul meu de vedere, înlocuirea căştilor albastre ruseşti cu o misiune de tip EUROPOL, testată cu succes în Kosovo!, nu este imposibil de realizat. În acelaşi timp, recuperarea şi controlul armelor mici de pe ambele maluri ale Nistrului, după modelul aplicat deja în Iraq, este un pas important spre demilitarizarea şi decriminalizarea zonei, în timp ce o reunificare fiscală ar putea genera motorul implementării programelor europene de dezvoltare! Doar 3 direcţii care pot fi susţinute prin intermediul PSO. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu termenele, Operaţiunile de stabilitate şi sprijin constau īn utilizarea tuturor capabilităţilor militare īn toate tipurile de operaţiuni, mai puţin războiul. Aceste acţiuni militare pot fi folosite pentru a completa orice combinaţie a utilizării instrumentelor de putere ale statului, atāt īnainte, īn timpul sau după īncheierea unui război sau conflict armat, ori fără a se ajunge la acesta. Operaţiunile de stabilitate şi sprijin au un cadru complex care necesită forţe disciplinate, flexibile, care să poată riposta īn situaţii variate, inclusiv să facă faţă la o trecere rapidă de la alte operaţii militare la operaţii de război. Ele pot să includă toată gama de forţe şi operaţii de luptă. Operaţiunile de stabilitate şi sprijin pot să includă elemente de operaţii combatante sau necombatante īn toate mediile, pe timp de pace, criză sau război. Operaţiile de pace constau īn: – prevenirea conflictului; – realizarea păcii; – construcţia păcii; – menţinerea păcii; – impunerea păcii. Operaţiile de sprijin sînt folosite pentru a ajuta autorităţile civile externe sau interne, atunci cînd acestea se pregătesc sau răspund la crize şi alte situaţii deosebite care depăşesc posibilităţile acestora, prin asigurarea de sprijin, servicii, mijloace sau resurse specializate de bază, după caz. Deocamdată, liderul separatist de la Tiraspol, lăsat din braţele vînjoase ale Moscovei, pare să fie de acord cu analistul politic, directorul Institutului de studii politice „Gorşenin” de la Kiev, Kosti Bondarenko, care, într-un interviu acordat agenţiei Regnum, spunea că scenariul alipirii Transnistriei la Ukraina este un subiect abordat de mulţi analişti din Rusia. Soluţia optimă în problema transnistreană ar fi, este convins Kosti Bondarenko, „împărţirea fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti între România şi Ukraina”! Am mai spus-o, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei! Este de presupus, în actualul context, că viitorul Moldovei, ca "vecinătate apropiată" a UE, va fi federal!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

Afacerea DSK, Moni şi Emil, liderii USL în cădere liberă... Trăim acum o teribilă criză de leadership, dar şi o teribilă criză de identitate. Elita conducătoare actuală nu va mai exista în cîţiva ani, în orice caz nu sub forma de astăzi. Multe feţe vor dispare de pe scenă, cîţiva vor supravieţui, iar alţii vor dori să exprime societatea aşa cum se formează în chinurile facerii noii lumi. Tinerele generaţii, umilite de un orizont fără perspectivă, se îndreaptă încet, dar sigur, spre universul individualist al anilor '90 şi 2000. Cei între 20-40 de ani sînt o sursă valoroasă de forţă de muncă, din păcate subestimată şi sufocată. Elita actuală a respins noile forţe, departe de centrele de decizie, cu excepţia cazului în care aparţin unei mari familii. Acest imobilism social a avut efecte negative asupra scenei politice şi administraţiei publice, unde predomină Familiile şi intermediarii. A afectat de asemenea mediul afacerilor: mica piaţă naţională este obsedată de neoliberalismul importat şi nu exploatează caracterul original al economiei balkanice (întreprinderi mici, administraţii mici...). Putem vedea rezultatul: carteluri, corupţie, un stat privatizat şi distrugerea claselor defavorizate. România, anacronică, îşi sacrifică copiii pentru păcatele unei elite inutile!

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip "political correctness" şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, "înnegrindu-le" cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si tua ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare - nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de prof.dr. George Cristian Maior, defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (...) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (...) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea.

SUBIECTUL ZILEI

Mass-media este focusată pe scandalul de agresiune sexuală în care este implicat şeful FMI, pe faptul că el rămîne în închisoare încă o săptămînă, pe acest fundal, moneda euro făcînd volte halucinante de ebrietate. Presa europeană este sfîşiată între renunţarea la euro şi reintroducerea controalelor la frontierele interne, ruşii o ţin leaura cu scutul anti-rachetă instalat la Deveselu, iar presa românească, evident, este profund marcată de "cei trei tripleţi" ai Nicoletei Luciu, între sînii căreia Emil Boc nici nu mai contează în funcţia de premier! Adevărata ştire a zilei vine din ADEVĂRUL: "Forţa ce va putea interveni atît în cazul unor eventuale proteste din EAU, cît şi în alte state arabe, va fi pusă de punct de fostul proprietar al firmei americane de securitate privată Blackwater". Această ştire, şi evenimentul în sine!, umbrite de marasmele continentale, reprezintă naşterea viitorului. Un viitor despre care se vorbeşte deschis încă din 2004: o armată de contractori care să acţioneze pe post de "căşti albastre", sub mandat ONU. Sigur, subiectul e interesant, pentru mine, deoarece, am scris-o de nenumărate ori, personal cred că episodul armatelor naţionale este doar o mică paranteză în istoria militară a armatelor private, iar Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate, iar aceste PMC-uri sînt structurile cele mai pregătite să ofere baza securităţii noilor entităţi ce se vor creea, mai ales acum, cînd în fiecare zi Armata Naţională este ameninţată cu decimarea administrativă, la fel şi jandarmii, pompierii sau alţi lucrători ai sectorului naţional de securitate! Secolul XXI este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă.

"Adevărul" scrie că toamna trecută, mai mulţi cetăţeni columbieni au aterizat pe aeroportul din Abu Dhabi. Spuneau că sînt muncitori în construcţii. De fapt erau militari, membri ai unei armate de mercenari, creată de Erik Prince, fostul proprietar miliardar al faimoasei firme de securitate Balckwater. Prince, care a renunţat la firma lui după procesele din SUA, a fost angajat de prinţul moştenitor al emiratului Abu Dhabi, şeicul Mohamed bin Zayed al-Nahyan, un vechi prieten de-al lui, să organizeze un batalion de mercenari străini pentru Emiratele Arabe Unite, a relatat cotidianul „The New York Times", pe baza declaraţiilor foştilor angajaţi ai proiectului şi ale unor oficialităţi americane. Batalionul urmează să desfăşoare operaţiuni speciale înăuntrul sau în afara ţării, să apere conductele de petrol şi zgîrie-norii de atacuri teroriste, dar şi să înăbuşe revolte interne. Trupele ar putea fi folosite în cazul în care Emiratele se vor confrunta cu revolte în taberele de muncă unde sînt concentraţi muncitori străini sau cu demonstraţii prodemocraţie ca cele care au cuprins lumea arabă în acest an. Documentele descriu sarcinile posibile ale batalionului - "strîngere de informaţii, combaterea gherilei urbane, asigurarea securităţii materialelor nucleare şi radioactive, misiuni umanitare şi operaţiuni speciale pentru a distruge perosnalul şi echipamentul duşmanului.

Liderii EAU, nemulţumiţi de pregătirea militarilor lor, speră că aceste forţe vor putea contracara şi o eventuală agresiune iraniană. Tabăra de antrenament este situată în oraşul militar Zayed, o bază din Emirate, ascunsă în spatele unor ziduri de beton şi sărmă ghimpată. Agenţii de securitate provin din Columbia, Africa de Sud şi alte ţări, dar nu musulmani (directivă specială a lui Prince, întrucît nu li sepoate cere musulmanilor să-şi omoare fraţii). Vor fi antrenaţi de militari americani pensionaţi şi veterani din unităţi operaţionale speciale germane şi britanice, precum şi din Legiunea străină franceză, susţin foşti angajaţi şi oficialităţi americane. Deşi SUA sînt privite cu suspiciune în zonă, EAU sînt aliatele Washingtonului şi, potrivit oficialităţilor americane, programul batalionului se bucură de un anumit sprijin din partea Americii. "Neavînd experienţă, este explicabil de ce ţările din Golf solicită ajutor din străinătate", a declarat o oficialitate a administraţiei Obama care avea informaţii despre organizarea batalionului. Totuşi, nu se ştie dacă proiectul este sprijinit oficial de SUA, mai ales că implicarea unor cetăţeni americani încalcă legile federale, dacă nu dispun de o autorizaţie din partea Departamentului de Stat.


PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice. PMC-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BIGroup) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S). Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict. Pentru Erik Prince este o încercare de a-şi reface imperiul în deşert, departe de procese sau investigaţii ale Congresului american. El a vîndut anul trecut Blackwater, dar acuzaţiile împotriva firmei au fost reluate în primăvară, patru angajaţi ai Blackwater fiind suspectaţi că ar fi ucis 17 civili iraqieni la Bagdad, în 2007. Prince şi-a creat o nouă companie, Reflect Responses, şi a obţinutde zeci de milioane pentru a apăra mai multe viitoare centrale atomice şi a oferi securitate în spaţiul virtual. El speră să cîştige miliarde de dolari prin crearea şi pregătirea pentru Emirate a altor batalioane compuse din mercentari latino-americani şi prin deschiderea unui complex uriaş unde societatea lui va putea antrena trupe pentru alte guverne. Pentru început, Prince a primit 21 de milioane de dolari. Crearea acestui batalion înseamnă pentru el transformarea unui vis în realitate deoarece încă pe vremea cînd conducea Blackwater a sperat că va putea crea o armată de închiriat, ce urma să fie desfăşurată în zone de criză din Africa, Asia şi Orientul Mijlociu.

Specialişti în probleme de securitate cred că eforturile lui Prince de a întări apărarea Emiratelor împotriva ameninţărilor ar aduce beneficii guvernului american care împărtăşeşte cu EAU preocupările privind influenţa iraniană crescîndă în regiune. Alţii sînt de părere că batalionul lui Prince este o primă "unitate" americană plasată în coasta lui Ahmadinejad. Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi adesea pentru a desemna PMC. Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare, iar prezenţa militarilor români în diferite teatre de operaţii, ca angajaţi ai Armatei Naţionale poate fi considerată ca atare! Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei. n cazul statelor, aceste companii sînt deseori folosite pentru a compensa lipsa unei capacităţi naţionale, deci, cu precădere în noile entităţi statale apărute în ultimul timp, sau "autonomii". CMP furnizează servicii high-tech în domenii în care forţele armate nu îşi mai pot permite să instruiască personalul sau să ofere perspective atractive de avansare în carieră. În alte cazuri, PMC suplinesc o capacitate inexistentă. De exemplu, angajarea firmei israeliene Levdan i-a permis preşedintelui Republicii Congo-Brazzaville să creeze în 1994 o nouă forţă care a înlocuit unităţile militare fidele fostului preşedinte. Alte grupuri recurg la PMC pentru a-şi putea desfăşura activitatea în medii periculoase. PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine "civică" este valabilă şi în cazul "omului nou", dependent de fotoliu şi televizor, care "adoră" să lupte prin intermediul altcuiva!

Se pune întrebarea firească: sînt PMC-urile mai rentabile decît forţele armate regulate? Datele privind rentabilitatea acestora nu sînt concludente. Angajaţii PMC "costă" destul de mult; salariile standard variază între 400 şi 1000 de dolari pe zi. Cei care susţin că PMC sînt mai rentabile decît armatele permanente se bazează de obicei pe următoarele argumente: - PMC pot angaja persoane care sînt adesea mult mai prost plătite; - guvernele nu sînt nevoite să ofere CMP beneficii ascunse, cum ar fi pensiile, îngrijiri medicale, condiţii de trai etc., deoarece acestea sînt de obicei incluse în contract; - PMC oferă posibilitatea creşterii rapide a forţei militare fără costurile implicate de întreţinerea pe termen lung a capacităţii militare; şi prin faptul că îndeplinesc misiuni necombative esenţiale, CMP dau forţelor armate posibilitatea de a se concentra pe misiunile de bază. Pe de altă parte trebuie luate în considerare şi următoarele argumente: - angajaţii PMC sînt, adesea, instruiţi pe spezele statului, ca membri ai armatelor naţionale; cînd pleacă la posturi mai bine plătite din sectorul privat, această pregătire este, de fapt, o subsidiere a operaţiunilor PMC; - practicile curente de subcontractare, în care un contract trece pe la mai multe firme diferite, poate reduce substanţial eficienţa sau duce chiar la pierderi.

Dincolo de crize şi de frontierele "oarbe" ale Uniunii Europene, dincolo de gesturile din "alt film" ale României, industria privată ia locul, încet-încet, unui stat tot mai incapabil să reacţioneze, proprietarul unei infrastructuri învechite şi abandonate, cu populaţii tot mai nemulţumite. Asta e lumea în care trăim, nu cea a lui 15% proclamată de tandemul Băsescu-Boc!

EU VOTEZ PENTRU UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ! TU?

Vremea s-a stricat din nou şi avertizările de cod vin pe telefon din oră în oră, ceea ce mă face să revin asupra unui subiect asupra căruia Grupul pentru Securitate şi Democraţie s-a aplecat mai pe larg. De astăzi şi pînă pe 1 iunie, aveţi pe acest blog şi posibilitatea de a vota (dreapta jos!). Despre înfiinţarea, la nivelul Guvernului României, a unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă, sau a unei Agenţii specializate, vorbesc "mai apăsat" din anul 2006, atunci cînd, mai bine de o lună de zile, împreună cu actualul Comandant al Jandarmeriei Române, excelentul profesionist General Dr. Olimpiodor ANTONESCU, am bătut Dunărea pe toată lungimea sa de 1050 de km de sector românesc, răvăşit, înecat, distrus de diluviul fără precedent. Vorbeam cu distinsul profesor în uniformă, într-o noapte, stînd pe un dig din saci cu nisip construit chiar pe mijlocul şoselei la Mănăstirea, sau Spanţov, în judeţul Călăraşi, ce bine ar fi dacă în România ar exista o FEMA care să preia comanda întregii structuri de intervenţie în caz de situaţii de urgenţă, cu intervenţii, cazări, hrăniri etc, post-urgenţă, cu remedierea pagubelor şi eliberarea terenului, dar, mai ales în materie de PREVENIRE, asta însemnînd gestionarea tipurilor de situaţii de urgenţă, materiale, fonduri, oameni, lucrări etc. Discuţia noastră se desfăşura pe fundalul unei ploi mărunte, în hîrşîitul ritmic al lopeţilor militarilor ajutaţi de farurile unui camion al jandarmeriei.

După acel moment, am încercat să-mi exprim punctul de vedere în faţa unor oameni politici la care aveam acces. Unii, parlamentari de Caraş-Severin, alţii, nu. Unii mă priveau ca pe o ciudăţenie care le vorbea de o "prostie" care nu figura pe agenda personală de parlamentar. Alţii, mă băteau prieteneşte pe umăr şi spuneau: "da, da"... Întreb, din nou: CARE SÎNT PRIORITĂŢILE OAMENILOR POLITICI PE CARE ÎI TRIMITEM ÎN PARLAMENT? SITUAŢIILE DE URGENŢĂ NU FIGUREAZĂ PRINTRE ACESTEA? UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ, SAU O AGENŢIE NU AR DA MAI MULTĂ COERENŢĂ GESTIONĂRII UNOR ASTFEL DE SITUAŢII? De zece ani România se confruntă cu inundaţii în aceleaşi zone. Deşi ştiu unde se revarsă apele, în fiecare an autorităţile sînt luate prin surprindere şi spun că natura este de vină. Potrivit estimărilor, în ultimiii 10 ani aproximativ 280 de persoane au murit din cauza inundaţiilor, iar pagubele oficiale înregistrate sînt de milioane de euro. Potrivit specialiştilor, cauzele inundaţiilor sînt aceleaşi în fiecare an: fenomenele de tip flash-flood (căderea unor cantităţi importante de precipitaţii, în intervale scurte de timp), depăşirea capacităţii de transport a podurilor şi podeţelor, defrişarea pădurilor, construirea de case în zonele inundabile şi neîntreţinerea corespunzătoare a cursurilor de apă.

În lista celor 229 de state şi teritorii care se situează la polii riscului de dezastre se află şi România, care prezintă un risc mediu, împreună cu Japonia, Germania, Rusia, Grecia, Canada, Elveţia, Belgia şi Olanda. Sărăcia şi infrastructura deficitară însă, sînt factori care cresc riscul de producere a dezastrelor naturale, şi implicit pe cel de mortalitate. Dar, România, împreună cu alte ţări precum Afganistan, Algeria şi Congo se numără printre ţările cu nivel de risc “foarte ridicat” în ceea ce priveşte expunerea la calamităţi naturale şi fenomene meteorologice extreme. Conform Indexului privind Riscul de Mortalitate, dezbătut în cadrul celei de-a doua sesiuni a Platformei Globale pentru Reducerea Dezastrelor, la Geneva, în 16 iunie 2009, ţara noastră se află pe lista ţărilor cu grad foarte ridicat de expunere la calamităţi naturale. Acest fapt a fost admis şi de directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie - Ion Sandu, care a afirmat că în România, fenomenele meteorologice extreme sînt din ce în ce mai frecvente. El a afirmat că „În sudul ţării, fenomenul de aridizare se accentuează de la un an la altul, iar ploile torenţiale sînt tot mai dese” adăugînd că tot sudul Europei e încadrat în clasa de risc „foarte ridicat” în privinţa expunerii la calamităţi şi fenomene meteo extreme. România are în prezent planuri şi strategii pentru refacerea luncilor inundabile ale rîurilor, ca soluţii pentru reducerea riscului de inundaţii, dar acestea rămîn pe hîrtie, potrivit organizaţiei World Wide Fund for Nature (WWF). De exemplu, în Planul de Management pentru fluviul Dunărea, România propune 473.000 hectare în lunca îndiguită a Dunării, dar termenul de realizare este incert. Cu toate acestea, inundaţiile revin frecvent în România şi ameninţă comunităţile de pe malurile Dunarii.

Potrivit specialiştilor, numărul persoanelor care vor fi afectate de dezastre naturale va creşte cu 50% pînă în 2015, ajungînd la 375 milioane de persoane, în condiţiile în care, oricum numărul lor s-a dublat în ultimii 30 de ani. Aproximativ 252 milioane de oameni sînt afectaţi în prezent de dezastrele naturale, excluzînd cutremurele, erupţiile vulcanice sau alte pericole care nu au legatură cu apa. În aceste situaţii, este de neînţeles de ce din nou DECIDENTUL POLITIC este cel care nu ia în seamă propunerilor specialiştilor. Un minister al situaţiilor de urgenţă, cu un corp de specialişti, care să coordoneze structurile ISU şi SMURD, şi un alt corp care să cuprindă şi să RE-FORMEZE specialişti în protecţie civilă!, separat de Ministerul de Interne, se impune cu fermitate acum şi în viitor şi reprezintă ADEVĂRATA REFORMĂ A MINISTERULUI DE INTERNE (cuplată, fireşte, cu desfiinţarea prefecturilor!). DE asemenea, crearea unui corp specializat de jurnalişti care să nu inducă panică gratuită, prin formulări idioate şi o neînţelegere crasă a fenomenelor. Aceştia ar trebui instruiţi pentru: cunoaşterea şi analiza legislaţiei în domeniu; scopul, obiectivele, principiile şi atribuţiile Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă; apărarea împotriva efectelor dezastrelor; metode cantitative specifice managementului situaţiilor de urgenţă; decizia în situaţii de urgenţă; perspectiva ONU, UE şi NATO privind situaţiile de urgenţă; evaluarea riscurilor locale; planificarea, organizarea şi conducerea acţiunilor de căutare-salvare; principiile organizării acordării îngrijirilor medicale prespitaliceşti în dezastre; primul ajutor al victimelor la locul dezastrului; planurile de urgenţă ale sectorului de sănătate pentru managementul afluxului masiv de victime; organizarea spitalicească de urgenţă; transmisiile din zone de risc şi situaţii de urgenţă în media-pool şi DEMS, cam ceea ce încearcă să facă de 4 ani BIG şi GSD, în parteneriat cu Minsiterul de Interne şi Autoritatea Teritorială de Ordine Publică a judeţului Caraş-Severin.

Cîteva recomandări, de bun simţ, pe care nu cred că le va lua cineva în calcul! EU VOTEZ PENTRU UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ! TU?

AM PLECAT SĂ CAUT UN SUBIECT PENTRU AZI!

ISLAMUL VAGABOND

Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden a fost simbolul şi purtătorul său de cuvînt! Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA,  ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE   - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile.  Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum este Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. El propune o întoarcere la tema „epocii de aur”, la nostalgia pentru o vîrstă pierdută a umanităţii a cărei replicare astăzi ar readuce un set de valori liniştitoare, certitudini simple şi soluţii universale. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor .... globalizarea.
Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. Această „destructurare” pe fondul globalizării se simte, deja, la nivelul fenomenului terorist odată cu apariţia „religiei” Al-Qaida. Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună! Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz - Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA,  ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE   - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008