MESAJ PENTRU ŢARA MEA!

SECURITATEA IC ŞI PMC

Motto: „Cei nedoriţi, care fac lucruri de neiertat pentru cei nerecunoscători”.

   1. Argument

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială. Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite. În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Intensificarea conflictelor locale şi regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea şi perpetuarea mijloacelor non-militare de soluţionare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită. Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atît creşterea economică şi dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cît şi aspecte mai puţin dorite, precum accentuarea decalajelor economice şi a sărăciei în unele zone, migraţia ilegală, mondializarea criminalităţii etc. Sporirea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic, tehnologic, cultural şi politic determină o evoluţie similară şi în planul securităţii, cu implicaţii importante în domeniul creşterii stabilităţii relaţiilor internaţionale.

Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea

naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS).

Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.).

Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

Prezentul studiu vizează tocmai aceste aspecte, dar şi cele referitoare la implicarea Companiilor Militare Private în protecţia infrastructurilor critice.

   2. Infrastructuri critice. Definiţii. Infrastructurile locale şi regionale în perspectiva „oraşelor stat”.

În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări

profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor, în aceste condiţii,

realizarea securităţii va necesita în continuare capabilităţi militare atît pentru prevenirea, cît şi pentru respingerea agresiunii, indiferent de natura acesteia. Iar, securitatea infrastructurii critice devine vitală. În literatura de specialitate se utilizează sintagma „infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională care oferă produse şi servicii de utilitate publică vitale pentru întreaga societate, a cărei distrugere, degradare ori nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei la nivel local sau regional, fiind incluse în categoria obiectivelor de importanţă naţională.

Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, monumente etc), organizaţionale (reţele de transport, alimentare, telecomunicaţii, educaţionale şi de sănătate) şi informaţionale (date, informaţii, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcţionalitatea. Orice infrastructură ineficient protejată se poate afla în situaţii critice, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. În categoria infrastructurilor critice sînt incluse, aşadar, toate structurile vitale unei societăţi: sisteme de electricitate, obiective şi instalaţii nucleare, sisteme informatice şi de telecomunicaţii, sisteme de extracşie, prelucrare, depozitare şi transport ale resurselor primare de energie, sistemele de aprovizionare cu apă, infrastructura şi mijloacele de comunicaţii, sistemele bancare, financiare şi de asigurări, serviciile de sănătate şi intervenţie în situaţii de urgenţă, valorile şi utilităţile publice de interes strategic şi autorităţile publice. Infrastructura critică reprezintă o valoare de securitate naţională, iar funcţionalitatea şi viabilitatea acesteia asigură atributul fundamental al existenţei statului şi constituie referinţa în elaborarea politicii de securitate naţională. De asemenea, infrastructura critică exprimă necesităţi naţionale de securitate materializate în oportunităţi şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale.

Înfrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurîndu-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii.

Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.

Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.

În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.

În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa

acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:

1. infrastructuri obişnuite – IO,

2. infrastructuri speciale – IS,

3. infrastructuri critice – IC.

Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea

riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice. În condiţiile destructurării statelor, a tendinţei de regionalizare accentuată prin pierderea suveranităţii naţionale, ca o consecinţă directă a globalizării economice şi financiare, putem spune că asistăm la creşterea importanţei tuturor tipurilor de infrastructură, infrastructura obişnuită, IO, putînd deveni oricînd Infrastructură Critică.

   3. Infrastructurile Critice şi securitatea energetică

Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, comunităţii, statului, zonei, regiunii ş.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora. Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal,

sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Prin urmare, după sfîrşitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex şi volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.

Secolul XXI a adus, pe lîngă speranţe mai mari, şi o serie de noi riscuri şi ameninţări, mai ales non-militare, ce transcend graniţele naţionale şi necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe. După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creînd atît oportunităţi, cît şi noi riscuri şi ameninţări. Globalizarea favorizează atît competiţia/cooperarea pentru putere, cît şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere, deci, pentru Infrastructuri Critice. Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religioase, rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora avînd un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare sau de catalizare a forţelor.

Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general,

limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.

De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice (Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 12) Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. În prezent, un sistem imens şi complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale şi 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor

energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele.

Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi

lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaţionale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India). Astfel, o serie de reţele şi conducte de transport funcţionale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare (Bahnarean, op.cit). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanţa cît mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cît mai mici, costuri de transport cît mai reduse, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex (The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, May 2006, www.simdex.com.), pînă în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu şi Asia şi 17 în Austral-asia.

Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică

înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o

dependenţă cît mai redusă de importurile externe. Mărturisesc că împărtăşesc ideea! Însă, securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de „mîna omului”. Principalele puteri şi marile companii multinaţionale apelează

tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla cîmpurile bogate în resurse energetice şi chiar la intervenţia militară. Mai mult, diferite facţiuni de rebeli acţionează împotriva propriilor guverne în speranţa obţinerii unei părţi din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă de legătură dintre aceste resurse şi violenţă. În viitor, ne putem aştepta ca, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul şi preţurile vor continua să crească, disputele şi conflictele pe

marginea acestor resurse epuizabile să sporească şi să constituie o constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale. Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat.

   4. Infrastructurile Critice şi ameninţările. Conflictul asimetric.

Potrivit analiştilor în securitate, ameninţările la adresa securităţii comunitare şi a Infrastructurilor Critice, sînt multiple. Pe plan intern/În plan politic: migraţia de la un partid la altul; nediferenţierea doctrinelor; apariţia şi proliferarea extremismului; exacerbarea luptei pentru putere; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa politică; incoerenţa şi lipsa de realism a programelor politice, mai

ales a celor de guvernare; campanii electorale murdare; corupţie; terorism politic. În plan economic: scăderea drastică a produsului intern brut; instabilitatea economică; scumpiri, preţuri fluctuante; sporirea dificultăţii procurării resurselor; migraţia forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai; apariţia şi proliferarea economiei subterane; apariţia parazitismului economic; spălarea banilor; accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi proliferarea terorismului economic; deteriorarea infrastructurilor economice. În plan social: instabilitatea socială; creşterea anomiei sociale; degradarea sistemului de valori naţionale; degradarea condiţiei umane; emigraţie; mişcări sociale numeroase; creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii; apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri, de carne vie etc.; trafic de influenţă şi corupţie. Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii stimulează cerinţa pentru modalităţi alternative de asigurare a securităţii, ceea ce determină dezvoltarea sectorului privat de servicii de securitate. Pentru ca securitatea naţională să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Cultura de securitate trebuie să evidenţíeze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu. Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO, despre care populaţia posedă cunoştinţe insuficiente, este extrem de vizibilă. O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri, care să preia calificat, în domeniul privat a atribuţiilor de identificare şi evaluare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, de informare a individului.

Pe plan zonal, regional, internaţional

Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale, regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şi următoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri şi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile; apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune etc. Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cît şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională ), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului. În mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională ( zonală, regională), într-o permanentă ecuaţie – consumator de securitate - generator de securitate, nu numai prin raportare la propria

securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale.

Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sînt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi! Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.

După unii sociologi, societatea actuală este o societate a riscului. Ulrich Beck (1992, pag. 35), consideră că trăim o etapă avansată a modernităţii, centrată în jurul conceptului de risc, care generează atît riscuri fără precedent, cît şi eforturi colective de combatere a acestora. În lumea reală, ameninţările la adresa securităţii, sînt cu mult mai mari decît resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a le combate, iar ameninţările asimetrice sînt o realitate cotidiană. Riscurile de tip asimetric sînt specifice activităţii umane. Ele se menţin atît în perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sînt guvernate, în general, de teoria haosului, cît şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale.

Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu

asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De

aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor

soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin economic, etnic sau religios. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric, rămîne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, principala formă de acţiune asimetrică. În viitorul previzibil, pe lîngă terorism, de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra-insurgenţa, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerillă şi de stradă şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale.

„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:

1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.

2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.

3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.

4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.

5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.

6. Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.

7. Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor.

8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.

Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice. În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să

crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rînd, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sînt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sînt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor.

Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de

insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.

Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:

- separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;

- modificarea regimului politic din unele ţări;

- schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;

- obţinerea unor privilegii;

- lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;

- penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;

- subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;

- implementarea unor noi sisteme de valori;

- dezagregarea autorităţii;

- realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;

- modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.

Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Potrivit studiului UNAP „Conflicte asimetrice. Cerinţe operaţionale privind structura armatei române”, tipurile de acţiune dominante sînt:

- pe plan intern:➢ constituirea unor alianţe politice antistatale; ➢ diversiunea politică; ➢ manipularea politică; ➢ boicotul parlamentar; ➢ moţiunile de cenzură; ➢ grevele politice; ➢ absenteismul parlamentar;

➢ lobbismul; ➢ folosirea de agenţi provocatori; ➢ agitaţia politică; ➢ fanatismul politic şi religios; ➢ obstrucţia; ➢ represiunea; ➢ segregaţia; ➢ şantajul politic; ➢ iredentismul; ➢ trădarea de interese;

➢ violenţa politică; ➢ luptă de gherilă; ➢ corupţia;

➢ fraudele în investiţii, extorcarea de bani; ➢ evaziunea fiscală; ➢ falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;

➢ falsificarea mărcilor de fabricaţie.

- pe plan extern: ➢ spionajul; ➢ penetrarea economică; ➢ sustragerea de tehnologii avansate; ➢ încurajarea exodului de inteligenţă; ➢ ingerinţa în treburile interne ale altui stat; ➢ propaganda ostilă pe plan internaţional;

➢ blocada economică; ➢ embargoul total; ➢ boicotul economic; ➢ dumpingul economic şi valutar;

➢ hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale); ➢ compromiterea guvernelor, personalităţilor; ➢ imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi cîştigarea acestora de către partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală; ➢ infiltrări religioase, financiare sau culturale; ➢ influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare

mintală de la distanţă); ➢ dezinformarea; ➢ subversiunea;

➢ separatismul; ➢ sabotajul în scop terorist; ➢ conflictele intercorporatiste; ➢ racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei); ➢ terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizînd oficialităţile politice şi populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni;

narcoterorism; terorism de stat); ➢ provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; ➢ traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;

➢ intimidarea; ➢ ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne; ➢ finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.; ➢ contrabanda; ➢ divulgarea secretelor economice; ➢ comerţul cu copii; ➢ şantajul politic; ➢ aservirea; ➢ exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.; ➢ manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea „paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea

drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;

➢ hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.

   5. Mediul de securitate. Politici de securitate

Spuneam la început că în secolul 21, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Se observă, de asemenea, că noţiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel naţional, ameninţările s-au schimbat, implicînd acum acţiuni ale unor actori non-statali, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri, terorismul, secesiunea etc. Conflictele interstatale, degradarea mediului înconjurător, masele mari de refugiaţi constituie, la rîndul lor, noi riscuri. Un alt fenomen ce poate constitui o ameninţare la adresa securităţii naţionale este intensificarea corupţiei. Corupţia provoacă, în primul rînd, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri de infracţiuni care alterează coeziunea socială. Dimensiunile politică, economică, culturală, de mediu se adaugă celei militare, în cadrul securităţii naţionale, crescînd numărul actorilor implicaţi în sistemul naţional de securitate şi al mecanismelor de realizare a securităţii. Protejarea suveranităţii statului, a integrităţii sale teritoriale şi a independenţei nu poate fi realizată fără protecţia individului, a cetăţeanului şi a drepturilor sale. Pentru că securitatea naţională poate fi ameninţată în cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului. Ne explicăm în acest caz de ce probleme precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale (apa, de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.

În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa

acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:

1. infrastructuri obişnuite – IO,

2. infrastructuri speciale – IS,

3. infrastructuri critice – IC.

Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea

riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice.

Dimensiunea internaţională a PIC este determinată de :

■ majoritatea IC, sau a celor care pot evolua spre acest statut, depăşeşte teritoriile naţionale,

■ efectul în „cascadă” a vulnerabilităţilor IC între statele aflate în zonă, sau reţea,

■ filosofia şi arhitectura tip reţea accentuează interdependenţele şi, simultan, determină sporirea vulnerabilităţilor tuturor componentelor dar, simultan,

creşte rezilienţa reţelelor.

Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei – în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 – să elaboreze un sistem

integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006.

Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC cuprinde:

1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei „Strategii europene integrate”, cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,

2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul UE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie

şi de protecţie civilă,

3. realizarea unui „sistem de reacţie rapidă” cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,

4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.

RISCUL = AMENINŢARE – CAPABILITATE, este ecuaţia lui Donald Snow (2007, pag. 168).

În acest context, protecţia Infrastructurilor Critice (PIC) presupune, un parteneriat clar definit între:

1. proprietarii IC,

2. personalul de exploatare sau administrare,

3. autorităţile competente.

Un studiu al lui George Dediu (Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale din Guvernul României), intitulat „Protecţia Infrastructurilor Critice – o nouă provocare”, se avansează o variantă de abordare a PIC în şapte etape:

1. analiza de sector – realizată de grupuri mixte de experţi din partea guvernului, sectorul privat, managerilor şi a unor agenţii specializate în protecţia fizică şi

informaţională. În conformitate cu experienţa altor state NATO, pot fi considerate sectoare critice: sistemul

financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitatea şi combustibil), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare precum şi alimentarea cu apă.

2. analiza interdependenţelor.

3. analiza de risc – sînt determinate probabilităţile de realizare a unor evenimente şi a consecinţelor derivate,

determinarea procedurilor de implementare adecvate a deciziilor. Această etapă va încerca să răspundă la trei

întrebări: care sînt evenimentele negative emergente? care este probabilitatea de producere a acestora? care sînt consecinţele directe şi derivate? Obiectivul acestei etape este identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor.

4. analiza ameninţărilor – reprezentată de o individualitate, o organizaţie sau o naţiune.

5. analiza vulnerabilităţilor – o caracteristică a arhitecturii, implementării sau operării unui sistem prin care acesta este expus distrugerii sau dereglării.

6. analiza consecinţelor.

7. analiza sistemului.

Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, pînă în prezent baza performanţei unui proiect, trebuie acum dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei - Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Mureşului). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei noi IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

   6. Protecţia Infrastructurii Critice

Potrivit legilor în vigoare, în România paza şi protecţia Infrastructurilor Critice este asigurată de efective ale Jandarmeriei Române şi Poliţiei. Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.

În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.

Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii.

   7. Protecţia Infrastructurilor Critice şi Companiile de Protecţie Private

Protecţia Infrastructurilor Critice devine, pe fondul lipsei acute de fonduri la bugetul de stat, şi în România, o problemă de parteneriat public-privat. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii.

PIC este un atribut atît al structurilor militare cît şi al instituţiilor civile. Cadrul legal actual din România nu prevede competenţe pentru structurile militare în domeniul PIC!

Protecţia poate fi realizată prin:

a. descurajare – măsuri percepute de adversari ca fiind prea dificil de agresat,

b. detectarea – probabilitatea de determinare a

unei acţiuni neautorizate apărute, sau în curs de apariţie, şi include: sesizarea, comunicarea alarmei la centrul de control şi evaluarea alarmării,

c. întîrzierea – definită ca intervalul de timp, măsurat în minute, în care o componentă a sistemului de protecţie fizică, desemnat să impiedice penetrarea în interior sau ieşirea din spaţiu, devine activă în zona protejată,

d. răspunsul – intervalul de timp (în minute) în care se răspunde la ameninţare.

În gestionarea acestei probleme trebuie acceptată cooperarea de tip public-privat cu firmele de servicii de

securitate, publice sau private. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener

specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea siguranţei naţionale, în principal. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decupată nici măcar teoretic din sfera securităţii naţiunii.Dezvoltarea economică a unei naţiuni trebuie să ofere statului resursele de securitate adecvate.

Potrivit statisticilor Patronatului Serviciilor de Securitate (PSS), în 2006, piaţa românească de profil înregistra o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde RON, în creştere anuală cu 34%. Astăzi, numarul societăţilor de pază şi securitate depăşeşte cota 1.000. Dintre acestea, doar 30% au volum mare de lucru, restul de 70% beneficiind de un număr redus de obiective de pază. Numărul angajaţilor de pază în companiile româneşti de profil variază de la 2 la 3.000 de oameni! Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni! Extrem de puţin! Externalizarea anumitor servicii (paza anumitor obiective, de exemplu) este dovada cea mai elocventă că statul se retrage din zonele care sînt „aspiratoare" de resurse. Din aceste raţiuni, şi nu numai, resursele proprietăţii private pot avea un rol complementar. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public, deci şi pe cel al PIC. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina instituţiile publice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă, inclusiv în PIC şi inclusiv în ceea ce priveşte intelligence-ul şi culegerea de informaţii referitoare la ameninţările şi riscurile la adresa IC. Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat, eficient şi adaptat cerinţelor securităţii contemporane, constituie, fără îndoială, o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes.

În acest moment, desfăşurarea de activităţi private de intelligence, pe teritoriul României este strict interzis! Totuşi, pentru a putea asigura o protecţie eficientă a infrastructurilor critice, în noile contexte internaţionale, astfel de activităţi ar trebui reglementate prin lege şi permise şi companiilor private. Aceste PMC-uri ar desfăşura „acţiuni neconvenţionale” sub stricta supraveghere şi, eventual, coordonare a Serviciului Român de Informaţii. Miza uriaşă care se pune astăzi pe conflictul neconvenţional impune măsuri neconvenţionale, de pregătire a unor trupe private cu destinaţie specială capabile să protejeze, prin orice mijloace, Infrastructurile Critice.

O astfel de unitate specială privată de intelligence, utilizată pentru protecţia unei infrastructuri critice, sau a unui întreg complex, poate fi alcătuită din 21 de oameni, 5 unităţi operative a cîte 3 luptători, un QRF format din 3 luptători şi o unitate de comandă din 3 luptători. O astfel de structură poate fi suficientă pentru a gestiona informativ reţele de IC pe o suprafaţă de 2200 kmp. Caracteristicile fundamentale ale unei astfel de unităţi speciale, în comparaţie cu o structură de protecţie şi pază convenţională, sînt: o mai mare mobilitate, o strînsă coeziune, specializarea multiplă. Unitatea poartă amprenta lucrării „Micul manual al luptătorului de gherilă”, de referinţă pentru brazilianul Carlos Marighella, considerat de specialişti „maestrul gherilei urbane”. Marighella recomnadă grupele mici şi independente de luptători, care pot monitoriza, neobservat, o reţea de IC atît la nivelul unui oraş, cît şi în teren, şi poate monitoriza starea acesteia şi evalua natura şi intensitatea ameninţărilor posibile şi probabile. În timpul misiunii, grupa operativă îşi poate planifica singură acţiunile şi îşi asigură propria aprovizionare logistică şi mentenanţă. Activitatea unei astfel de grupe nu este împiedicată de aşteptarea unor noi ordine. Pentru o astfel de structură ar trebui selectaţi oameni raţionali, disciplinaţi, cu un echilibru emoţional peste medie, foarte rezistenţi la stress şi frustrare. Antrenamentul ar trebui să fie axat, în principal, pe un complex de acţiuni de cercetare-diversiune cu caracter special şi de culegere de informaţii.

Evident, în planificarea misiunii de monitorizare şi protecţie a infrastructurii critice vizate se acţionează în baza „planului de pază” – document care se întocmeşte de către beneficiarul operaţiunilor, sau proprietarul IC. Acesta cuprinde: situaţia operativă, dispozitivul sau perimetrul (regiunea), consemnele posturilor, amenajări şi instalaţii tehnice de pază şi alarmare, modul de acţiune şi cooperare cu celelalte forţe, reglementarea accesului la obiectiv, modul de acţiune în diferite situaţii şi responsabilitatea şefilor de compartimente. Potrivit legii 333/2003, „paza căilor ferate, a podurilor, a terenurilor forestiere, a fondurilor de vînătoare şi pescuit, a conductelor petroliere, a sistemelor de irigaţii, a reţelelor telefonice şi de transport energie electrică se asigură de către conducătorii unităţilor centrale de profil, prin corpuri specializate de pază”. Chiar şi în comune, paza IC se asigură de către primari, în baza planului de pază avizat de poliţie.

Sistemul de pază şi dispozitivul de pază. Dispozitivul de pază se compune din următoarele elemente: posturi de pază şi control, patrule dispuse pe perimetru, în interiorul obiectivului şi pe căile de acces. Numărul elementelor de dispozitiv, categoria şi dispunerea aceastora se stabilesc în funcţie de: importanţa, natura, gradul de vulnerabilitate, mărimea şi configuraţia obiectivului, efectivele de pază la dispoziţie, efectivele celorlalte forţe, caracteristicile terenului şi situaţia operativă din zona obiectivului.

Postul de pază se constituie în baza principiilor prevăzute în Legea 333/2003. Postul de pază, zona, itinerariul de patrulare şi rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din consemn. Posturile de pază pot fi: fixe şi mobile.

Rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în porţiunea de teren unde sînt grupate mai multe obiective mici a căror pază se poate asigura doar prin deplasarea de la unul la celălalt. Rondul este asemănător cu postul mobil şi se aplică şi în cazul siguranţa publice.

Itinerariul de patrulare reprezintă traseul pe care se deplasează agentul de pază. Itinerariul de patrulare diferă de la postul mobil la rond prin lungimea teritoriului păzit.

Zona de patrulare cuprinde terenul obiectivelor din stînga şi din dreapta, din adîncime ce poate şi trebuie să fie observat şi păzit de către agent.

Consemnul cuprinte TOATE îndatoririle agentului indiferent de post.

   8. Concluzii

Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni, sau a unei regiuni, de ce nu, „oraş-stat”(zonă verde!) devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice. Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejînd, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.

La aceast moment, ar trebui să putem spune că parteneriatul public-privat în acest domeniu, a depăşit stadiul de informare şi întrajutorare reciprocă, fenomenul promovînd în „etajul” Infrastructurii Critice. Din păcate, nu este aşa! Industria de Securitate Privată ar trebui să deţină un rol major în protecţia infrastructurilor critice individuale. Potrivit lui Constantin Onişor („Infrastructura critică într-o permanentă extindere”, revista GEOPOLITICA, anul VI, nr. 27, pag. 26) acest lucru se întîmplă deja în România, prin resursa umană, logistică şi servicii şi „este singurul numitor comun al infrastructurilor critice (este singura componentă prezentă în activitatea de prevenire, criză, post-criză în toate infrastructurile în acelaşi timp)”.

Modul de acţiune şi suport dat de Industria de Securitate Privată este mai mult decît evident. Locul acesteia în PIC rămîne, însă, de certificat de instituţiile abilitate ale statului şi de guvern. Însă, globalizarea riscului asimetric, riscurile şi ameninţările la adresa statului, geopolitica resurselor energetice etc. mă fac să spun că sînt necesare: realizarea unei culturi de securitate, aplicarea intelligence-ului privat cu adresabilitate specifică vulnerabilităţilor şi securităţii infrastructurii critice, introducerea acestor măsuri în lege şi un management al riscurilor tri-partit, între Industria de Securitate Privată – Guvern şi Societatea Civilă (ONG-uri de specialitate).

Bibliografie selectivă:

Legea 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate

Revista GEOPOLITICA, an VI, nr.27, ed. TOP FORM, Bucureşti, 2008

Politica de securitate naţională, Ghica Luciana Alexandra şi Marian Zulean, Polirom, 2007

Terorism şi antiterorism în epoca modernă, Negrescu Mihaela şi Negrescu Marius, editura ANI, Bucureşti, 2008

Target, operaţiuni militare externe în combaterea terorismului, Balint Mario, ed. Banatului Montan, Reşiţa 2010

PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale Dr. Tobă Francisc, , Bucuresti, 2006

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006

GAZA, AZI!

Tensiunea este în creştere alarmantă în Orientul Mijlociu, ca şi cum criza economică europeană numai de asta avea nevoie acum. Consiliul de Securitate a emis o rezoluţie împotriva Israelului şi a armelor sale nucleare care, evident, a fost caracterizată imediat de către oficialii de la Tell-Aviv, "o ipocrizie". Au dreptate: cîte rezoluţii ale CS au pus în dificultate Israelul din 1948? Nici măcar una! Într-un fel e firesc şi justificat din partea unui stat obligat să trăiască, de la înfiinţare, într-o permanentă stare de război, al cărui cel mai bun vecin este Marea Mediterană, ca să parafrazez o zicere despre România! Pe de altă parte, însă, oficialii militari israelieni au anunţat că trei submarine echipate cu rachete nucleare de croazieră vor patrula în Golful Persic, în apropierea apelor teritoriale ale Iranului, ca răspuns la racheta performantă construită de către Iran, Siria şi Hezbollah, care ar putea lovi ţinte de pe teritoriul Israelului.

Astăzi, trupe israeliene de comando au fost lansate din elicoptere la bordul unor nave, mare parte din ele, sub pavilion turcesc, care transportau ajutoare umanitare către Fîşia Gaza. La bordul navelor se aflau şi activişti pro-palestinieni, dar şi euro-deputaţi europeni şi jurnalişti, dintre care doi corespondenţi bulgari au fost arestaţi. Un oficial al armatei israeliene a confirmat faptul că trupele de comando au deschis focul asupra celor ce se aflau la bordul uneia dintre nave. Cel puţin 19 activişti au fost ucişi şi 50, răniţi. Totodată, 4 militari israelieni au fost răniţi. Oficialul a mai spus că nu au intenţionat să provoace victime, dar, deoarece navele au ieşit din apele internaţionale ale Ciprului în cursul zilei de duminică, şi s-au îndreptat spre Fîşia Gaza, încălcînd restricţiile impuse de blocada israeliană, au decis să le oprească. Prizonierii vor fi excortaţi pînă în portul israelian Ashdod, unde a fost organizată o tabără. Statul Evreu spune, prin vocea oficialilor săi, că acest convoi a fost organizat de un ONG Turc acuzat de apropiere faţă de Hamas. De altfel, un oficial al organizaţiei a fost arestat săptămîna trecută şi expulzat.

Guvernul turc a protestat vehement faţă de acest incident militar şi a numit această “invadare”, inacceptabilă. “Israelul va avea de suportat consecinteţele gestului său”, a spus ministrul turc de externe, adăugînd că "Statul Evreu poate fi acuzat de TERORISM DE STAT"! La rîndul său, Mark Regev, purtătorul de cuvînt al premierului Benjamin Netanyahu (care şi-a anulat, la rîndul său, vizita de mîine de la Washington) a afirmat că “Israelul nu a dorit confruntări violente...Le-am făcut de mai multe ori oferta de a aduce vasele cu ajutoare în portul Ashdod, de unde le-am garantat că toate ajutoarele umanitare vor fi transferate în Fîşia Gaza. Din nefericire, acest convoi nu a ascultat oferta noastră şi a ales confruntarea”. Iar în momentul debarcării pe vasele repective, asupra militarilor israelieni s-a deschis foc. Prin urmare, am ripostat”.

Interceptarea convoiului cu ajutoare umanitare pentru Fîşia Gaza, şi uciderea a cel puţin 19 persoane dintre cele aflate la bordul uneia dintre nave, a stîrnit de-a dreptul furia Turciei. Prin urmare, Turcia a anulat imediat trei exerciţii militare cu Israelul, în semn de protest, relatează Reuters, şi şi-a retras ambasadorul din Statul Evreu.

Premierul Tayyip Recep Erdogan şi-a întrerupt vizita oficială în America Latină pentru a reveni în Turcia, unde au loc proteste de stradă, la Istambul şi Ankara, pentru susţinerea palestinienilor, în timp ce ministrul de Externe, Ahmet Davutoglu, a afirmat: “Nimeni nu are dreptul să facă aşa ceva, nimeni nu este deasupra legilor”. Preşedintele Parlamentului European, Eji Buzek, a condamnat atacul Israelului asupra flotilei internaţionale cu ajutor internaţional. El a chemat UE să oblige Israelul să ridice blocada din Fîşia Gaza cu ajutorul „cvartetului" de mediatori internaţionali. Preşedintele Turciei, Abdullah Gul, a condamnat acţiunile Israelului şi a cerut convocarea urgentă a Consiliului de securitate al ONU. Secretarul general al Ligii Statelor Arabe, Amr Musa, a cerut de asemenea convocarea unei adunări de urgenţă. Secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, a declarat că este şocat de operaţiunea Israelului şi a cerut anchetarea incidentului. 

Şi Grecia şi-a anulat un exerciţiu militar comun, în Marea Mediterană, cu Israelul, în semn de protest faţă de măsurile violente luate de Statul Evreu faţă de convoiul de bărci ce transporta 10 tone de ajutoare umanitare pentru Fîşia Ghaza. Ghaza suferă enorm din cauza blocadei economice impuse de Israel. Consiliul de Securitate al ONU se va întruni, în regim de urgenţă, în această seară!

Pentru cei ce nu ştiu, Fîşia Gaza (arabă: قطاع غزة) este o mică regiune din Orientul Mijlociu, parte a Palestinei istorice în sudul coastei de est a Mării Mediterane, care conform înţelegerilor ce au urmat acordurilor de la Oslo, este (alături de o mare parte a Cisiordaniei) una din cele două componente teritoriale ale entităţii statale aflate sub administraţia de jure a Autorităţii Palestiniene. Numele ei provine de la Gaza, oraşul principal. Cuprinzînd un număr mare de localităţi urbane şi de tabere locuite de refugiaţi palestinieni, din 1948, şi de urmaşii lor. Este unul dintre teritoriile cu cea mai mare densitate  de populaţie din lume, 1.040.000 de locuitori pe o suprafaţă de 360 km² (41 km lungime, 6-12 km lăţime). Fîşia este controlată în prezent de mişcarea politica islamistă palestiniană Hamas, care a obţinut majoritatea la ultimele alegeri parlamentare de pe teritoriul Autorităţii Palestinene. Zona Gaza este situată în vestul coastei maritime mediteraneene şi cuprinde o parte a Palestinei istorice avînd graniţe cu Egiptul  pe o lungime de 11 kilometri în sud-vest şi cu Israelul în nord şi est, pe o lungime de 51 de kilometri. La vest se află ţărmul Mării Mediterane, are o climă temperată excesivă, cu veri secetoase şi ierni blînde. Relieful este destul de plat şi jos, de altfel cea mai mare altitudine este de 105 metri deasupra nivelului mării. Probleme naturale includ fenomenul de deşertificare, alături de degradarea terenului şi salinizarea apei potabile. Oraşul Gaza, după toate aparenţele, a fost fondat pe la anul 1500 î.Chr. Teritoriul Fîşiei Gaza a fost sub dominaţia Imperiului Otoman din 1517 pînă la momentul bătăliilor de la Gaza din 1917, cînd armatele britanice au alungat armata turcească. În urma rezultatelor Primului război mondial întregul teritoriu al Palestinei  s-a aflat între anii 1918—1948 sub mandat britanic. Hotarele Fîşiei Gaza au fost definite pentru prima oară în documentele armistiţiului dintre Egipt şi Israel, stabilit după războiul arabo-israelian din 1948, care a urmat încetării mandatului britanic de ocupaţie în Palestina. Fîşia Gaza a fost administrată de Egipt între anii 1948—1967, cînd a fost ocupată de Israel în iunie 1967, ca urmare a Războiului de şase zile. După cucerirea Fîşiei Gaza, Israelul a favorizat colonizări agricole israeliene în această zonă aridă folosind tehnici speciale de agricultură de deşert. În anul 1987, a izbucnit Intifada, revolta populaţiei contra ocupaţiei israeliene, în opt tabere de refugiaţi. În urma acordurilor de la Oslo, încheiate prin Declaraţia de principii de la Washington, de la 13 septembrie 1993, între Yasser Arafat, din partea palestiniană, şi Itzhak Rabin şi Shimon Peres, din partea israeliană, la 4 mai 1994, Itzhak Rabin şi Yasser Arafat au semnat la Cairo un acord privind punerea în practică a autonomiei interne în Gaza, fîşia aferentă şi Ierihon. Ca urmare a acordurilor de la Oslo, celor trei protagonişti, Yasser Arafat, Itzhak Rabin şi Shimon Peres, li s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace, în anul 1994. Knessetul s-a pronunţat, în anul 2004, pentru evacuarea coloniştilor israelieni din aceste teritorii, care s-a încheiat în anul 2005. Spaţiului aerian şi accesul maritim au rămas sub control israelian. O parte din teritoriul zonei Gaza a intrat sub controlul Autorităţii Palestiniene conduse de Yasser Arafat, iar apoi de Mahmoud Abbas, liderii Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, întorşi din exil după acordurile de la Oslo.

După sfîrşitul valului de atentate (multe din ele executate de sinucigaşi) din cadrul celei de-a doua Intifade („revoltă”) - Intifadat al Aksa - declanşate de mişcările înarmate palestinene contra populaţiei şi armatei Israelului între anii 2000-2004, în anul 2005, armata israeliană şi-a retras unilateral trupele din Gaza, şi a evacuat toate aşezările agricole evreieşti pe care Israelul le-a creat în anii de ocupaţie. Luptătorii arabi palestinieni, mai ales membri ai mişcărilor islamiste Hamas şi Jihad Islami, care s-au întărit în cursul ultimei Intifade, au continuat şi după retragerea israeliană să tragă mii de rachete - majoritatea artizanale Kassam, dar şi unele Grad (Katiuşe) -, focuri de armă şi obuze asupra localităţilor israeliene din vecinătate şi uneori asupra unor obiective militare israeliene. După victoria mişcării Hamas în alegerile parlamentare, au izbucnit în regiunea Gaza lupte între adepţii ei şi mişcarea Al Fatah, reticentă la ideea de a se retrage de la putere, soldate cu zeci de morţi şi răniţi. În cele din urmă, adepţii Hamasului au reuşit să preia cu forţa toate poziţiile deţinute în zona Gaza de organizaţiile legate de Al Fatah. Ei au instaurat în zonă un regim de conducere propriu în frunte cu liderul Hamasului, Ismail Haniyeh, care era prim-ministrul ales al Autorităţii Palestiniene, dar care fuseses demis de preşedintele Mahmud Abbas. În urma preluării controlului de către Hamas asupra zonei Gaza s-au intensificat atacurile cu rachete ale acestuia contra localităţilor israeliene vecine şi încercările repetate de răpire sau ucidere a unor cetăţeni sau soldaţi israelieni (în 2006 a fost răpit soldatul Gilad Shalit). Politica regimului Hamas a fost stabilită de conducerea interioară a sa ca şi de liderii Hamasului din străinătate (aflaţi în Siria), Khaled Mashal, Mussa Abu Marzuk şi alţii, sprijiniţi mai ales de Iran. În consecinţă, şi de asemenea în urma unor atacuri kamikaze repetate asupra punctelor de trecere dintre Israel şi Gaza, Israelul a impus o blocadă completă la aceste puncte de frontieră.

La capătul unei perioade de cîteva luni de reducere temporară a atacurilor cu rachete asupra teritoriului Israelului, perioadă a aşa numitului armistiţiu numit „tahadiye”, obţinut prin medierea Egiptului, şi în care regimul militant de la Gaza şi-a întărit, în ciuda blocadei, arsenalul de armament, conducerea Hamasului din Gaza şi Damasc a decis reluarea cu amploare a acestor tiruri. Pe 27 decembrie 2008, ca răspuns la intensificarea atacurilor cu rachete asupra Israelului, fîşia a fost atacată de forţele militare ale Israelului, cu scopul de a pune capăt tirurilor de rachete contra locuitorilor săi şi de a restabili capacitatea de disuasiune a Israelului în faţa militanţilor terorişti ai Hamas. În cursul acestei operaţii militare, au fost ucişi peste 1100 de palestinieni (inclusiv populaţie nebeligerantă, femei şi copii) şi 1 reprezentant al Naţiunilor Unite dintre cei aflaţi acolo pentru distribuirea ajutoarelor umanitare; numărul răniţilor este de peste 2300 de palestinieni. Au fost distruse peste 60 de clădiri, 8 moschei, Universitatea Islamică (unde se lucra la confecţionarea rachetelor artizanale) şi numeroase clădiri aparţinând atît civililor cît şi autorităţilor Hamas din Gaza, numeroase depozite de arme şi muniţii, etc.

În Fîşia Gaza trăiesc 1.5 milioane de oameni (estimat 1.500.202, în iulie 2008), dintre care majoritatea sînt descendenti ai refugiaţilor  care au fugit de pe teritoriile cuprinse în statul Israel conform hotărîrii de împărţire decisă de ONU  la 29 noiembrie 1947 şi a războiului israelo-arab din 1948-1949. Densitatea populaţiei este de 4.118 de persoane pe km² şi echivalează cu cea a oraşului Berlin (Germania). Populaţia este în creştere cu aproximativ 4% pe an. Cei mai mulţi sunt musulmani, există şi un număr mic (mai puţin de 1%) de creştini. Pe 6 martie 2008, mai multe ONG-uri pentru drepturile omului au prezentat un raport care a examinat situaţia populaţiei din Fîşia Gaza şi care a arătat că situaţia este gravă. Conform acestui raport, blocadele impuse de către armata israeliană asupra Fîşiei Gaza a avut un impact negativ asupra ocupării forţei de muncă, aducînd rata şomajului  la 40% în industrie, a suspendat peste 90% din activitatea industrială, precum şi în capacitatea economică a locuitorilor, care depind de 80% din ajutorul umanitar din străinătate. Declararea de "entitate ostilă" a Fîşiei Gaza de către Israel a însemnat tăierea parţială a furnizării de energie electrică, combustibil, bunuri şi apă.

Ca urmare a blocadei israeliene din Gaza şi a operaţiei militare declanşate de Israel împotriva palestinienilor din mişcarea Hamas de pe teritoriul zonei Gaza, cardinalul Renato Martino, preşedintele consilului pontifical pentru justiţie şi pace a Vaticanului şi observatorul permanent al Vaticanului la ONU, a făcut referire la Fîşia Gaza, ca la un gigant „lagăr de concentrare”. Fîşia Gaza are o reţea rutieră slab dezvoltată. De asemenea, are o singură linie feroviară care străbate întreaga fîşie de la nord la sud; cu toate acestea, este abandonată, în stare proastă, şi în prezent foarte puţin din ea a mai rămas. Linia a fost odată conectată la sistemul feroviar egiptean spre sud, precum şi, pînă în 1948 la sistemul feroviar din restul Palestinei mandatare şi Liban la nord.

Portul nu a fost niciodată finalizat după cea de-a doua intifadă. Există la Dahaniye un aeroport, Aeroportul Internaţional „Yasser Arafat”, care şi-a deschis porţile, la 24 noiembrie1998, ca parte a acordurilor stipulate în Memorandumul Wye River de la Oslo din 23 octombrie 1998. Aeroportul a fost închis în luna octombrie 2000 de către israelieni, în urma izbucnirii valului de atentate palestiniene, iar pista lui a fost distrusă de către Forţele de Apărare ale Israelului, în decembrie 2001. În Fîşia Gaza există o rudimentară linie de servicii de telefonie pe scară largă oferită de PalTel (Jawwal), sau de furnizorii israelieni, cum ar fi Cellcom. Gaza este deservită de patru furnizori de servicii de Internet, care acum concurează pentru clienţii ADSL şi dial-up . Cele mai multe gospodării din Gaza au un radio şi un televizor (70% +) şi aproximativ 20% au un calculator personal. Oamenii care trăiesc în Gaza au acces la programe prin satelit FTA, inclusiv cele TV de la Palestinian Broadcasting Corporation şi canalul TV Al Aksa al mişcării Hamas.

Un studiu efectuat de către Universitatea Johns Hopkins (SUA) şi Universitatea Al-Quds (în Ierusalim) pentru CARE International de la sfîrşitul lui 2002, a evidenţiat foarte ridicate niveluri de dietă deficitară în rîndul populaţiei palestiniene. Studiul a constatat că 17,5% dintre copiii cu vîrste cuprinse între 6-59 luni suferă de subnutriţie cronică. 53% din femeile de vîrstă reproductivă şi 44% dintre copii au fost găsiţii anemici. În urma retragerii israeliene din august şi septembrie 2005, sistemul sanitar din Gaza continuă să se confrunte cu grave probleme. După preluarea de Hamas a Fîşiei Gaza şi declararea regiunii ca "entitate ostilă" de către Israelieni, condiţiile sistemului de sănătate se confruntă cu noi probleme ridicate de continuarea ostilităţilor cu Israelul. OMS şi-a exprimat ingrijorarea cu privire la consecinţele fragmentării politicii interne, a acţiunilor militare, psihologice şi economice de izolare a populaţiei din Gaza. Palestinienii arabi care necesită îngrijiri medicale în spitalele israeliene trebuie să ceară un permis medical. În 2007, Israelul a acordat 7.176 permise şi a respins 1.627 cereri. Două femei, care au primit permise au fost arestate la trecerea dintre Gaza şi Israel pentru că plănuiau un atentat terorist şi distrugerea liniei feroviare ce ducea pînă la spitalul de destinaţie.

Avînd în vedere blocada Israeliană şi politica conducerii palestiniene locale de perpetuare a eforturilor militare contra Israelului, zona depinde din punct de vedere economic de ajutorul umanitar de la ONU, care ajunge prin Israel, dar care este adeseori împiedicat de ostilităţile şi obstacolele militare . În Gaza, conform tradiţiei, femeile au ca principală ocupaţie educarea copiilor, astfel temelia societăţii este educaţia copiilor. Bărbatul are dreptul să se căsătorească cu pînă la patru soţii, cu care poate face zeci de copii. El are ca principală responsabilitate sprijinirea soţiilor şi a copiilor săi. Datorită numărului mare de copii, ei participă substanţial la întreţinerea economică a familiei. Astfel, venitul familiei este cîştigat de către bărbaţi şi copiii mai mari, care lucrează în industria de servicii (36%), construcţii (33%), agricultură (20%) şi alte activităţi industriale (10% ). Aproximativ 40% din aceste locuri de muncă au rămas încă în Israel, dar de multe ori ostilităţile, atentatele şi mijloacele de securitate care le însoţesc, întrerup fluxul de lucrători în ţară. Acest lucru a cauzat dificultăţi enorme populaţiei palestiniene, faptul că 35% din produsul naţional brut (PNB) provine din salarii realizate în Israel, acest lucru afectează de asemenea populaţia şi statul palestinian. Proiectele promovate de către companiile internaţionale pentru a crea locuri de muncă locală şi de a îmbunătăţi calitatea vieţii în Gaza (inclusiv construirea de noi locuinţe şi pentru a crea un sistem de canalizare, tratament medical) nu au fost încă puse în aplicare din cauza perpetuării ostilităţilor şi a eforturilor militare. În acest moment, există mai multe parcuri industriale planificate la graniţa dintre Gaza şi Israel, dar aceste iniţiative nu vor furniza imediat locuri de muncă. Exporturile de citrice către Europa au crescut, dar din cauza penuriei de apă şi a terenurilor disponibile limitate, activitatea agricolă nu poate susţine singură populaţia. Se observă deja o degradare rapida a activităţii economice. Există o mulţime de companii care deja şi-au relocat activităţile în Egipt sau Iordania. Dispariţia activităţilor productive, limitarea migraţiei forţei de muncă şi consecinţele bombardamentelor vor creea probleme mari de ordin umanitar şi social atît pe termen scurt, cît şi mediu. De exemplu, în numai cîteva săptămîni de conflict, numărul estimat al disponibilizaţilor a depăşit 100.000, la o populaţie totală de 1.4 milioane!

JURNAL DE CHIŞINĂU. ZIUA 120(62)

MARELE FÎS!UN 11 SEPTEMBRIE ANUNŢAT, ROMÂNESC.

1. Astăzi, ar trebui să se declanşeze greva generală în România. Din punctul meu de vedere va fi un mare fîs, pentru că românii sînt mai dezbinaţi ca niciodată, iar apariţia televizată a Elenei Udrea, de acum cîteva seri, a avut efectul scontat, dînd o gură de oxigen acestui guvern care nu va cădea pentru că, am mai spus-o, nu şi-a consumat capitalul de antipatie populară.
2. Filmuleţul de deasupra este recomandarea mea pentru Guvernul Boc să-şi pună fundul la adăpost, deşi...
3. Situaţia de criză totală din România seamănă cu 11 septembrie. Îmi amintesc, atunci televiziunile americane au apelat la cei mai buni comentatori şi moderatori care au fost capabili să creeze acea unitate a poporului american. Realitatea TV, singura televiziune de ştiri pe care eu o văd la Chişinău, dacă ar fi vrut să creeze o stare de spirit anti-guvern, în România, cred că ar fi trebuit să apeleze la artileria grea a publicisticii româneşti, care să invite specialişti, economişti, specialişti în securitate. În loc să aplice această formulă, consacrată, postul sus-numit afişează aceleaşi fătuci isterice, proaste, mari în gură, fără cultură, cu invitaţi bulevardieri care abordează "probleme" facile, de can-can, Băsescu sub influenţa alcoolului, Funeriu care spunea ca un lider de sindicat să-şi bage minţile în cap şi alte prostii de acest gen! Astfel de abordări sînt, din punct de vedere profesional, contra-productive efectului scontat!
4. Ieri, criza s-a amestecat cu locul 3 obţinut de România la Eurovision şi, să nu uităm, că pe 11 iunie începe Campionatul Mondial de Fotbal.
5. Din punctul meu de vedere, moţiunea de cenzură va eşua şi ea. Partidele din opoziţie suferă de aceeaşi lipsă de credibilitate ca şi PDL şi acoliţii săi.
6. Boc ia cele mai drastice măsuri sociale din Europa, deşi toată lumea spune că măsurile sînt greşite. Măsurile de austeritate adoptate de guvernele europene arată o tendinţă de îngheţare şi nu de micşorare a salariilor, cum se întîmplă în România. Urmărind măsurile adoptate de guvernele din ţările europene se remarcă, pe de o parte, tendinţa de îngheţare şi nu de reducere a salariilor bugetarilor, cum se preconizează în România, şi aceasta în condiţiile în care preţurile se situează în aceleaşi limite. Pe de altă parte, se observă o mai pronunţată repartizare a sarcinii pe cetăţenii cu o situaţie materială mai bună.

Ungaria a fost prima ţară din această parte a continentului lovită dur de primele valuri ale crizei încă din 2008. Prin urmare, cele mai ample măsuri de gestionare a crizei economice au fost luate încă din anul trecut, cînd s-a înregistrat o scădere a produsului inern brut cu 6,3%, Budapesta fiind silită să solicite ajutorul Fondului Monetar Internaţional. Potrivit autorităţilor ungare, soluţiile adoptate au fost atît de eficiente încît la începutul lui 2010, Ungaria a renunţat la tranşele de împrumut pe care urma să le mai primească şi se aşteaptă la o creştere economică. Au fost îngheţate lefurile în sectorul public, s-a eliminat cel de-al 13-lea salariu şi au fost reduse cheltuielile instituţiilor publice. Salariile demnitarilor şi ale directorilor societăţilor de stat au fost şi ele diminuate. Au fost micşorate consiliile de administraţie în companiile respective, iar posturile din administraţia publică au fost blocate. În plus, s-a decis reducerea ajutorului pe caz de boală, iar perioada de acordare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului a fost redusă de la trei la doi ani. Autorităţile ungare au hotărît şi creşterea treptată a limitei de vîrstă pentru pensionare, de la 62 la 65 de ani, iar cea de-a 13-a pensie a fost eliminată. Totodată, s-a decis ca pensiile să fie mărite doar în funcţie de creşterea inflaţiei. În ceea ce priveşte sistemul fiscal, taxa pe valoare adăugată a fsot mărită de la 20% la 25%, cu excepţia pîinii, laptelui şi energiei termice, unde TVA este de 18%, şi au crescut accizele în medie cu 8% - 10%. Contribuţiile plătite de angajatori au fost insă reduse cu 5%, iar sistemul de impozitare a fost modificat, astfel încît persoanele cu venituri foarte mari plătesc un impozit mai ridicat decît restul angajaţilor. Un impozit special pe avere a fost introdus în cazul celor care deţin imobile cu o valoare mare, automobile de lux, avioane sau ambarcaţiuni. Autorităţile ungare se aşteaptă la o creştere economică anul acesta, după ce în 2009 s-a înregistrat o scădere cu 6,3% a produsului intern brut. Reprezentanţii actualului Minister de Finanţe au apreciat că ţinta deficitului bugetar, de 3,8% din PIB, convenită şi cu FMI, poate fi atinsă anul acesta, cu condiţia ca viitorul executiv să menţină o politică fiscală severă.

Dacă despre Islanda şi Ungaria, primele state grav afectate de primele valuri ale crizei, nu se mai vorbeşte decît sporadic, Grecia continuă să se menţină în atenţia întregii comunităţi internaţionale, ca urmare a masivelor mişcări de protest, generate de măsurile de austeritate. După ce la sfîrşitul anului trecut aflam că datoria Greciei ajunsese la nivelul record de 300 de miliarde de euro, proaspăt aleşii guvernanţi se pregăteau să găsească colacul de salvare. Guvernul socialist a fost obligat să facă faţă unei crize financiare fără precedent, care i-a îngreunat considerabil condiţiile de împrumut. Pachetul de măsuri care să-i asigure ieşirea din colaps a fost unul extrem de dur. Au existat presiuni enorme din partea populaţiei, dar şi din partea Uniunii Europene şi a Fondului Monetar Internaţional. În ceea ce priveşte concret măsurile pe care Guvernul de la Atena a fost obligat să şi le asume, să amintim în primul rînd măsurile de reducere ale cheltuielilor bugetare. Astfel, au fost îngheţate pe timp de trei ani salariile în domeniul bugetar, au fost reduse indemnizaţiile, inclusiv ale demnitarilor, ale parlamentarilor. De asemenea, au fost reduse la jumătate cel de-al 13-lea şi cel de-al 14-lea salariu. Din  punct de vedere al măsurilor fiscale, TVA-ul a crescut de două ori anul acesta, de la 19 la 21% şi respectiv la 23%. De asemenea, accizele la alcool, tutun şi combustibil au fost mărite cu 10%.

Sacrificiile sînt inevitabile şi în Italia, unde îngheţarea salariilor angajaţilor publici, reducerea chetuielilor aparatului de stat estimate a dura patru ani se numără printre măsurile de austeritate bugetară adoptate de guvernul Silvio Berlusconi. Douăzecişipatru de miliarde de euro pentru următorii doi ani sînt tăiate de guvernul de la Roma din cheltuielile bugetare. Reducerea se face prin îngheţarea salariilor bugetarilor pentru trei ani şi jumătate, limitarea pensionării anticipate, tăieri în cheltuielile ministerelor şi regiunilor precum şi combaterea evaziunii fiscale. Măsura de reducere a deficitului bugetar de la 5,3% din Produsul Intern Brut în prezent, la 2,7% din PIB în 2012 este necesară şi europeană potrivit premierului Silvio Berlusconi, însă statul trebuie să-i coste mai puţin pe cetăţeni. În discursurile sale, premierul italian a insistat asupra faptului că nu s-au făcut măriri ale fiscalităţii şi nu s-au atins pensiile, iar bugetarii au beneficiat în ultimii ani de măriri de salarii duble faţă de cei din mediul privat. Pe de altă parte, Silvio Berlusconi a arătat că principala vină pentru sacrificiile actuale o au guvernele din perioada anilor '80 care au crescut de opt ori datoria publică a ţării estimată în prezent la circa 118% din PIB, precum şi guvernarea anterioară de centru-stînga, autoarea unei reforme prin care au explodat cheltuielile cu sistemul sanitar. Indignaţi de noile reduceri sînt şi preşedinţii celor 20 de regiuni italiene, care rămîn fără zece miliarde de euro pînă în 2012. În acelaşi context, marile sindicate din Peninsulă ameninţă cu o grevă generală, reprezentanţii lor susţinînd că nu e normal ca sacrificiile să fie impuse numai angajaţilor bugetari cu salarii de 1.500 de euro sau viitorilor pensionari. Din opoziţie, Partidul Democrat cere guvernului să nu îndrăznească să treacă în parlament decretul privind planul de austeritate, mai ales după ce în ultimele luni premierul şi miniştrii săi au asigurat populaţia că s-a menţinut echilibrul în conturile publice şi că Italia nu este într-o situaţie gravă.

Franţa a reuşit să calmeze panta descendentă a economiei, după numai un semestru. Cu toate acestea, măsurile pentru combaterea efectelor crizei economice au continuat şi autorităţile de la Paris se pregătesc să pună în aplicare un program de redresare a deficitului public care va atinge, în acest an, 8%. În paralel, se pregăteşte şi reformarea sistemului de pensii, prin mărirea vîrstei legate de pensionare. Accentul s-a pus cu precădere pe investiţii. Rezultatele s-au făcut simţite încă din trimestrul al II-lea al anului trecut, cînd economia Franţei şi-a reluat creşterea. Mică, este adevărat, în ritm de 0,3% trimestrial, dar îmbucurătoare. Odată declinul stopat şi pe fondul unei creşteri economice anticipate la 2,4%, în perioada 2011 - 2013, deci de anul viitor, autorităţile au anunţat deja că vor pune în aplicare un program de austeritate la capitolul cheltuieli bugetare, astfel încît deficitul Franţei, care se apropie de 8%, să scadă sub maximum de 3% cerut de Comisia Europeană. Deşi Executivul de la Paris nu a anunţat ce măsuri exacte vizează, se ştie că este vorba în mare de îngheţarea valorilor cheltuielilor statului, de scăderea cu zece procente pe trei ani a cheltuielilor de funcţionare curentă şi de continuarea politicii de neînlocuire a unui angajat la stat, din doi care se pensionează. Pensiile şi impozitele nu vor fi afectate. În paralel, liderii francezi vor să ducă la bun sfîrşit şi reforma sistemului de pensii prin prelungirea vîrstei legale de pensionare, la ora actuală de 60 de ani. Prezentarea oficială a unui text de lege ar urma să fie făcută în jurul datei de 20 iunie.  În această perspectivă, nemulţumite, şase din cele opt sindicate naţionale franceze au făcut apel la greve, mitinguri şi marşuri de protest. Acţiunile lor au fost sustinute de socialiştii din opoziţie, nemulumiţi şi după ce preşdintele Nicolas Sarkozy at fi criticat recent decizia de acum aproape 30 de ani a predecesorului său François Mitterand. "Am fi avut mai puţine probleme dacă în 1982, acesta s-ar fi abţinut să reducă vîrsta de pensionare de la 65 la 60 de ani", ar fi declarat Nicolas Sarkozy, citat de "Le Figaro".

Măsuri dure şi la Madrid unde a fost aprobat planul de austeritate care vizează accelerarea reducerii deficitului public. Documentul reglementează scăderea salariilor funcţionarilor începînd din luna iunie şi îngheţarea pensiilor în 2011. Interesant de remarcat este faptul că deşi socialiştii aflaţi la putere nu au majoritate absolută în Parlament, legea a trecut totuşi datorită absenţei a 11 deputaţi catalani. Decretul a fost aprobat cu doar un vot diferenţă, 169 pentru la 168 contra. Partidul socialist aflat a guvernare s-a trezit astfel fără niciun sprijin parlamentar şi este de aşteptat ca nici în următoarele luni măsurile menite să reducă deficitul bugetar până la 6% pînă în anul 2011 inclusiv, să nu aibă sprijin mai mare. Opoziţia spune că primele măsuri de reducere a deficitului sînt, de fapt, cel mai mare plan de reducere a drepturilor sociale din istoria democratică a Spaniei. Guvernul spune că e vorba de măsuri necesare, urgente şi obligatorii. Cele mai dure critici sînt formulate împotriva îngheţării pensiilor, care în ultimii şase ani au fost majorate progresiv. Începând de la 1 ianuarie, acestea nu vor mai fi mărite în funcţie de indicele preţului de consum, dictat de inflaţie, care însemna de fapt cîteva zeci de euro lunar în plus pentru fiecare pensionar. O critică la fel de puternică o au şi reducerile de salarii din sistemul public care va scoate în stradă în 8 iunie pe majoritatea angajaţilor afiliaţi la sindicatele de profil. Este vorba de reduceri cu sume între 36 şi peste 200 de euro în funcţie de postul pe care îl au angajaţii publici. Cei vizaţi sunt medicii, profesorii, angajaţii din poliţie, pompierii şi de toate forţele de securitate ale statului. Eliminarea ajutorului pentru nou născuţi, în valoare de 2.500 de euro, este o altă măsură criticată, ca şi blocarea creditelor pentru investiţiile locale şi regionale. O altă măsură importantă  este majorarea TVA care creşte de la 16 la 18% începînd cu 1 iulie, o decizie care presupune schimbarea preţulurilor cu cîţiva cenţi la fiecare produs.

Zilele trecute, prezent la Bucureşti, economistul Nouriel Roubini, cel care a prevăzut criza mondială, a spus că Europa se va mai zbate în incertitudine încă 3-5 ani! "Trebuie sa continuaţi cu reformele structurale, aveţi nevoie de măsuri de austeritate. Măriţi productivitatea şi faceţi reforme orientate către piaţă", a recomandat la Bucuresti Roubini. Potrivit acestuia, Zona Euro nu se va destrăma, dar e posibil ca unele ţări să renunţe la moneda unică europeană. Euro va continua să scadă în faţa dolarului". Recomandările acestuia pentru România şi Europa, cîteva dintre ele: aceste masuri trebuie luate progresiv şi trebuie însoţite de alte măsuri. Trebuie să existe un dialog cu partenerii sociali, în cazul nerealizării măsurilor de reformă se poate intra într-un cerc vicios şi se poate ajunge la default, reformele structurale pot dura foarte mult, corecţia poate fi făcută prin inflaţie, protestele şi grevele ridică întrebarea dacă Guvernele vor putea gestiona costul ajustărilor fiscale...După cum vedeţi, Europa e în fierbere, dar are lideri! România e deja coclită: cu sistemul social făcut praf şi cu infrastructura zdrenţe şi cu lideri fără nici o autoritate. Statul social european îşi trăieşte ultimele zile. Într-o profundă criză economică (deşi Grupul Bilderberg s-a întrunit şi a promis că va salva moneda euro!) şi o criză de leadership. Dumnezeu să ne ajute! Sau, poate, Blackwater!