JURNAL DE CHIŞINĂU. ZIUA 91(91)

2. TROCUL
(din volumul de povestiri PASODOBLE)



Chişinău. Str. Zamfir Arbore. O străduţă îngustă, în pantă şi cu asfaltul crăpat. Un bloc nou, frumos, construit îngrijit, cu o curte interioară largă şi pavată. Poarta de fier desparte cele două lumi. În curte, un aer de staţiune, dincolo de gard, realitatea. Prăfoasă în aerul serii. Scara blocului are mochetă, candelabre şi aplice străjuiesc cotloanele, iar pereţii susţin o adevărată galerie de artă. Reproduceri după picturi celebre. Aici, la partamentul 6 stă Fatih Soholov de cînd s-a mutat în Moldova. Are un magazin de covoare pe Armenească, dar invidioşii spun că s-ar ocupa şi cu altfel de lucruri, mai „straşnice”. Pe vremuri, aducea covoare direct de la Buhara. Acum le aduce din China. Sînt mult mai ieftine şi vinde multe. Moldovenii sînt oameni cu bani, care apreciază noul, nu neapărat şi calitatea.
În după-amiaza aceea, Fatih stătea lungit pe perne şi fuma o shisa, cu lumina stinsă. Soarele, la apus, arunca dantelării galben-portocalii ce se împleteau cu fumul rece şi aromat. În spate, deasupra sa, atîrnată pe perete, o mare carpetă din pluş albastru. Un bărbos, cu ochii roşii de furie spinteca de zor la zeci de tătari, reprezentaţi cu sîngele zburînd în toate părţile. Bărbosul era plasat central, iar grupurile muribunde, în jurul a două minarete, la stînga şi la dreapta sa. Este povestea lui Ivan cel Groaznic, cel care uneşte cele 10 cnezate ruseşti şi pune stăpînire pe teritoriile fostei Hoarde de Aur, ajungînd astfel la Marea Caspică şi pe malurile fluviului Terek, care constituie astăzi frontiera militară cu Cecenia. Cele două pîlcuri de tătari erau, aşadar, cei de la Kazan, pe care Ivan i-a tăiat primii, la 1552, şi de la Astrahan, în 1556.
Cu faţa rotundă, urechile de scoică şi ochii ca două frunze de salcie, Fatih nu era sigur de prin partea locului. De fapt, chiar el avea probleme identitare, ca mai toţi locuitorii fostei Uniuni Sovietice. Cînd luptase în Afganistan, în 1980, toată lumea îl striga „hazare”, după asemănarea izbitoare cu afganii şiiţi de la frontiera cu Iranul. Îşi aminteşte că era tadjik, apropiat de turci. „Turk o Tâjik yek kâs ast”, turcii şi tadjicii sînt strîns uniţi, suna chiar o melodie de la el de acasă, care răsuna pe un vechi casetofon, în geamul murdar de găinaţ de găină, pînă la namazul de seară, cînd trebuia închisă rabla aia, aşternut jai-namazul şi adus mulţumire lui Allah. În adolescenţă, familia s-a mutat cu tot satul, Cehel Ghazi, la Isfara, în nordul Tadjikistanului. Au format din start o mahalla şi comuniştii locali le-au dat bani să construiască acolo o moscheie. În fiecare vineri, se adunau sub cupola de faianţă albastră, tadjici, turkmeni, uzbeci, kazahi, adjari, tătari, kîpceaci, kîrgîzi, mă rog, cam tot ce se putuse aduna din Asia Centrală sub stindardul comunismului muncitoresc. Majoritatea lucrau la colhoz, alţii la fabrici, unii în ateliere unionale, însă, cei mai mulţi, învîrteau o lopată dintr-o mînă în cealaltă şi aşteptau să treacă şeful, „tovarăşul de la centru”, care venea să vadă şantierele în fiecare dimineaţă, cît nu se făcea prea cald.
Pe Fatih, a cărui mamă era profesoară de istorie din Fergana, cu caravan-seray-urile sale răcorite de undele tumultoase ale Sîr-Dariei, îl interesau spaţiile nemărginite ale anticului Mawarannahr, adică „regiunea de dincolo de fluviu”, cum scriau arabii. În acea seară, Fatih aştepta veşti importante şi fuma nervos. Shisa scotea rotocoale de fum aromat care se izbeau de mustăţile maro, prost desenate, ale lui Ivan cel Groaznic.

###

Aglomeraţie mare pe Strada Armenească, la fel ca în fiecare vineri, cînd negustori de toate felurile încearcă să vîndă tot şi să scape de arşiţa prăfoasă a sfîrşitului de săptămînă. De data aceasta, aglomeraţia se datora şi blocajului de pe Bulevard, blocat de grupurile de manifestanţi ale Maiei Laguta. Bătrîna aia, cu faţă de şarpe, strînsese cîteva mii de oameni, care sub stindardul organizaţiei „obşteşti” Salvgardare, crea demisia primarului pentru că a aprobat majorarea tarifelor la transportul în comun. „V-am votat, voi ne-aţi furat” şi „Moldova pentru moldoveni”, strigau pensionarii agitaţi cu o portavoce de Maia Laguta. Laurian dădea din coate să ajungă urgent la birou unde îl aştepta o telegramă ce trebuia rezolvată chiar în acea seară. Clădirea veche, rusească, cenuşie, avea curte interioară cu părculeţ şi loc de joacă pentru copii. Iniţial, fusese bloc „pe pămînt” de locuit, dar un afacerist de la Tiraspol o cumpărase pe nimic de la Primărie şi a închiriat localul pentru birouri. Laurian ura acel birou, deşi nu era chiar unul dintre cele mai urîte locuri din Chişinău. Cu o excepţie: dimineaţa, cînd peste întreg oraşul plutea miasma fetidă de rahat degajată de nămolul staţiei de epurare. Olesia, secretara pusă la dispoziţie de Sindicatul Ziariştilor Străini, îl aştepta cu cafeaua, cu ziarele pe birou, oferindu-se de fiecare dată să-i traducă vreo depeşă din limba rusă, urmînd mereu şi mereu acelaşi ritual. Informa despre activitatea lui de corespondent, cu siguranţă, însă, îşi spunea laurian, decît un informator leneş şi nepriceput, mai bine unul folositor. La servirea cafelei, mereu prin spatele scaunului, Olesia îi atingea umerii cu sînii mari, bine strînşi în sutiene de firmă, pe care nu şi le putea permite din salariul obţinut de la Sindicatul Ziariştilor Străini. Laurian se întreba dacă „şefii” ei o învăţaseră să-l atingă cu sînii la ceafă şi dacă tot ei îi dădeau o primă pentru sutiene şi parfum. Ura parfumul ăla strident, al Olesiei, dar dimineaţa, cînd întregul oraş era amorţit de mirosul pestilenţial de rahat, stridenţa florală a parfumului secretarei nici nu mai era chiar atît de rău.
În această seară, Laurian nici nu a observat-o pe Olesia care stătea tăcută la biroul ei şi aştepta să fie lăsată să plece „în vacanţa de sfîrşit de săptămînă”. Laurian băgă mîna în fax şi rupse hîrtia pleoştită de arşiţă. Literela alungite, din cauza transmisiei proaste, scrise în rusă, îi confirmă că sare şi peste acest week-end: Separatiştii din Kîrgîzstan cer ca statul să fie scindat în două republici, Sud şi Nord, care să beneficieze de puteri egale. Mai citise „enormităţi” dar aşa, pe faţă, niciodată. Îi întinse fax-ul Olesiei şi o rugă să citească. Aceasta îşi trase ochelarii pe vîrful nasului, într-un gest teatral, şi continuă informaţia: „Opoziţia din Kîrgîzstan cere ca ţara să fie împărţită în două republici, au declarat mai mulţi oficiali guvernamentali. „Forţe distructive din Oş şi Jalalabal împart manifeste şi materiale video prin care cheamă la împărţirea ţării", a spus ministrul de interne Baktibek Alimbekov. Separatiştii încearcă să divizeze ţara în două republici, Sud şi Nord, cu puteri egale. Ministrul a avertizat că vor fi luate măsuri dure împotriva celor care promovează astfel de idei. Vicepremierul Omurbek Tekebayev a declarat că, în condiţiile în care se apropie alegerile, „activităţile subversive separatiste se vor intensifica". "În cele şase luni pînă la alegerile parlamentare vom fi expuşi riscurilor politice. Avînd în vedere şi riscurile economice, situaţia se va înrăutăţi", a explicat el. Şeful comitetului de apărare a preşedintelui răsturnat de la putere Kurmanbek Bakeiv a declarat că va acţiona pentru „stabilirea unui sistem federativ în Kîrgîzstan". Guvernul kîrghîz interimar a publicat luni un proiect de Constituţie care reduce din prerogativele preşedintelui şi transformă statul din republică prezidenţială într-una parlamentară”.
Textul suna cum nu se poate mai rău pentru Laurian. Olesia zîmbi ca în filmele ruseşti şi nu înţelegea de ce şeful ei era atît de tăcut. Telefonul sparse scena de film mut din biroul Agenţiei. „Allo, priveat”! „Priveat”! Ai citit ITAR-TASS-ul? Se pare că băieţii ăia dau startul la „teatrul de vară”. La ei, gata cu lalelele, s-au săturat pînă şi kîrgîzii de revoluţii portocalii. „Ha-ha-ha! Doar nu crezi cu adevărat că au făcut singuri lucrul ăsta”, răse Laurian de „confidenţialitatea insinuantă” a lui Victor Piţigoi. „Hei, io te rog, io te rog, să vedem ce se întîmplă aici. Că-i plin malul Bîcului de bîci”! Trebuia să afle ce se întîmplă.

###

În vacanţele sale de student, Fatih se plimba prin Uniunea Sovietică. Graţie unei legitimaţii speciale, a bătut cu trenul malurile fluviului Amu-Daria, anticul Oxus şi Sîr-Daria, stepele azere ce se întind de la Marea Aral, la frontiera chineză, Marea Caspică, cu rezervele sale de petrol şi gaz care fac din ea al doilea sau al treilea zăcămînt din lume. A fost şi la tătarii de pe Volga, şi în Kabardino-Balkaria şi Karaceaestvo-Cerchezia, în Caucaz, a celebrat „nouruzul”, Anul Nou iranian, cu uzbecii, belucii sau azerii, a prizat „naswer”, o pudră înţepătoare şi verde, la Samarkand, chiar lîngă zidul de Vest al Moscheii zidite de Tamerlan. A văzut Fergana mamei sale şi Buchara de unde a început un mic comerţ ilicit cu covoare, în camera sa de cămin. De aici i s-a şi tras nenorocirea şi viitorul inginer a ajuns pe mîna miliţiei, la „ilicit”. Adio universitate, trăiască armata şi stepele mongole! De acolo, a ajuns în Afganistan, în 1979. Pentru că nu găseau de băut, „rafiqi shorawi”, cum îi numeau afganii pe „tovarăşii ruşi”, beau spray-urile de gongi şi de ţînţari din dotarea Armatei Roşii. Asta te ducea rău de tot cu capul de nu mai vedeai nici limbile ceasurilor „Raketa”. Şi totuşi, văgăuna aia de şobolani i-a schimbat destinul. Fatih Soholov, inginerul ratat, speţnazul „hazari”, cum strigau camarazii după el cînd apărea cu capul lui rotund şi chel deasupra tricoului marinăresc, îngropat pînă la mijloc în MLI-ul care făcea un zgomot asurzitor, a devenit Domnul Soholov, pentru „noua aristocraţie de la Chişinău”, Baba-Shahib Fatih, pentru săracii cărora le dădea de mîncare, Fatih-jan, pentru prima soţie, dar Ibrahim Bay Al-Buhara khân, un nume care dădea fiori de la Caucaz pînă la Peshawar! Telefonul sună ghazel. „Sallam allecum, habibi... zien... rafiqi ţi-au îndeplinit dorinţa, aşteaptă recompensa ta”!
- Bismillah, spuse Fatih. Se pare că stă scris în Haddith să fiu viitorul Calif. Să le dăm şi ăstora, acum, o sabagh – o lecţie, nay Fayyaz”? „Mashallah”, se auzi de la capătul celălalt. Fatih se ridică de pe pernele pe care stătuse mai bine de o oră, bînd ceai de mentă cu zahăr candel şi fumînd tutunul aromat la narghileaua de cristal verde. Se duse în colţul de vest, întinse jai-namaz-ul şi cu faţa spre Mecca a făcut nazr!

###

Laurian formă numărul de telefon prin satelit. Dragan, un sîrb, şeful biroului agenţiei televizate la Jalalabal, îi răspunse destul de greu. „Aici lucrurile sînt încurcate, se pare că „tovarăşii” s-au săturat de revoluţia lalelelor şi au rupt florile. E o senzaţie de cimitir, vezi să nu vi le aducă vouă, ha-ha-ha”, se amuză Dragan, glume sinistre pe care reporterii obişnuiau să le spună între ei. Închise, apucă ultimele trei numere din FP, din raftul biroului, le aşeză respectuos în rucsac şi plecă în grabă. Olesia rămase nemişcată în spatele biroului său, răsfoind un număr mai nou al catalogului „Otto”.
La intersecţia străzilor „Puşkin” cu „31 august” se găsea redacţia ziarului „Flacăra”. În Casa Presei, birourile erau vechi şi sordide, pereţii, îmbrăcaţi în lemn, după modelul sovietic, erau îmbibaţi cu fum de ţigară proastă, din perioada de glorie a secerii şi ciocanului. La intrare, ghereta paznicului era goală. Zeci de tineri intrau şi ieşeau din fosta cantină a presei, astăzi celebrul „Gălbenuş”!
Pe Anatol, Tolea, cum îi spunea toată lumea, redactorul şef al ziarului „Flacăra”, l-a găsit, ca de obicei, la subsol, în spatele unui nor de fum şi o carafă de coniac de Cricova. Avea în jur de 55 de ani şi un aer care te ducea cu gîndul la serialul „Jack şi grăsanul”! Mare amator de politică internaţională, adevărat fan al publicaţiei FP, mereu dezamăgit de faptul că Moldova nu putea să joace un rol mai important în arena internaţională. Fuma două pachete de ţigări pe zi, dinţii – care-i mai rămăseseră – erau galbeni şi rupţi pe jumătate. „Servea” coniac la micul dejun şi la prînz, apoi se delecta cu un castron de „soleancă” acră, cu lămîie şi măsline. În ciuda acestor excese, rămăsese comentatorul politic cel mai ancorat în „realităţile trecutului”, fie şi numai în calitatea sa de „fost” membru al politburo-ului republican. Dacă Tolea nu ghicea ce se întîmplă, atunci nu mai desluşea nimeni iţele încurcate ale fostelor proceduri sovietice recondiţionate.
Laurian se aşeză pe un scaun în faţa lui, deschise rucsacul şi-i întinse revistele preferate. Tolea se şterse la gură cu şervetul de pînză pus la gît şi îngînă un „spasiba” printre înghiţituri, apoi îl pupă pe Laurian pe amîndoi obrajii, semn de mare prietenie. Laurian îi arătă depeşa şi-i povesti discuţia cu Dragan. Grăsanul său interlocutor mai sorbii două linguri din soleanca fierbinte şi grasă şi lăsă grăsimea roşiatică să se plimbe între buză şi bărbie. Înghiţii cu sete din pocalul de coniac de Cricova, apoi aprinse o ţigară. Trase două fumuri cu sete şi se frecă la ochi cu amîndouă mîinile.
- Exact cum a spus Dragan, zise Tolea. Tovarăşii s-au săturat să aştepte să mai primească pomeni de la unul şi de la altul. E greu să fii un mare imperiu în agonie din care să muşte toţi şobolanii. Vei vrea mereu să te scuturi, să-i striveşti cu piciorul. Dacă nu poţi singur, rogi un tovarăş să te ajute. Interesant este să vedem unde se va plătii acest serviciu...
- Şi eu sînt sigur că undeva, lucrurile vor lua o întorsătură neprevăzută, a adăugat şi Laurian.
- Dragă prietene, este suficient să priveşti strada şi să constaţi că tihna la care am sperat s-a risipit demult! Ce a adus pentru noi, sărăntocii neamului, liberalizarea asta? Concedieri, creşteri de preţuri, hoţii peste hoţii. Înainte ştiam că doar „tovarăşii”, o mînă, acolo, ne fură şi ne iau pielea. Acum... „tovarăşii” s-au înmulţit şi sînt tot mai lacomi. Oamenii nu mai suportă. Priveşte în jos, pe Puşkin, pînă la „Gemeni”, şi acolo mai di hai, să vezi cîţi cerşetori îţi ţin calea. Cîţi pensionari disperaţi, şomeri cu capul ameţit de alcool, funcţionare care s-ar da la tine acolo, în mijlocul străzii, pe 100 de lei! Este haosul care anunţă naşterea unei lumi noi!, conchise Tolea în finalul discursului său de stînga.
Se despărţiră. Tolea apucă încet, la vale, pe Puşkin Prospekt, cum era denumită strada pe vremea Uniunii Sovietice. Nu-i rămînea decît să aştepte.

###

Camionul cu prelată gonea pe drumul spart din Jalalabal, în Kîrgîzstanul de Sud. Revoluţia din ultimele zile completase peisajul cu carcase de camioane militare arse. O fostă mahalla, mică, s-a transformat într-o adunătură de pereţi înegriţi şi dărăpănaţi. Aici era un fost atelier de reparat biciclete. Acum, în faţa ruinei, doarme un cîine, obosit şi el de forfota şi agitaţia violentă din ultimele zile. La fiecare colţ, un cerşetor. În costume ponosite, cu mîinile murdare, sau femei înfăşurate în cîrpe cu cîte un plod în braţe, aşezate şirag de-a lungul rigolelor, sau în intersecţii aglomerate, intonînd: bakhshesh, bakhshesh, adică „nu vă supăraţi”... Pe vremuri, musulmanii, indiferent unde erau ei, considerau un mare „gunah” – păcat – să cerşeşti. Astăzi, decît să-ţi vezi copilul murind de foame, mai bine te faci că uiţi ce spune Hadditt-a. Asta dacă ai ştiut vreodată, prin locurile astea. Pe vremuri, liderii comunişti se şcolarizau la Frunze, pentru a putea fi pe plac puterii sovietelor. Astăzi, Bishkek-ul (Frunze eliberat de sovietici!) este ocupat de revoluţionari. Nimeni nu ştie de unde au răsărit aşa, într-o singură noapte. Acum, în sud, la Jalalabal, locul de naştere al fostului preşedinte alungat de la putere, alţi „revoluţionari” răsăriţi ca din pămînt, agită securea secesionismului.
Camionul s-a oprit în dreptul unei case mari. Porţi înalte, din lemn masiv. Doi bărbaţi, înarmaţi cu kalaşnikovuri au lăsat să treacă bărbatul îmbrăcat în costum impecabil, avînd pe cap un turban negru, semn că era descendentul direct al Profetului. Gărzile sale moldoveneşti erau alese dintre rakeţii cei mai duri ai Chişinăului. L-au condus de-a lungul unei peluze foarte îngrijite, străjuită de un rînd de lalele înflorite şi un gard viu pitic, care mărginea zidurile casei. În capătul celălalt al curţii se găsea o fîntînă, un foraj, cu pompă manuală din fontă. Un cap de maimuţă împodobea maşinăria de scos apă, fabricată, undeva, în China. Clădirea era spaţioasă cu foarte puţine decoraţiuni. Chiar austeră. Oaspeţii au fost conduşi într-o încăpere spaţioasă cu pereţi zugrăviţi atent, în culoarea cafelei cu lapte. Pe jos, paşii se îngropau în covorul gros de Buhara. Două canapele din piele, de culoarea măslinei coapte pe jumătate străjuiau o măsuţă din lemn masiv, împodobită cu arabescuri din traforaj şi acoperită cu sticlă. Pe masă, cutia de şerveţele din argint masiv şi o fructieră încărcată cu fructe proaspăt spălate. Oaspetele a fost şters pe mîini cu parfum de trandafiri şi servit cu ceai fierbinte care să alunge arşiţa şi praful. Patru bărbaţi înalţi, cu cămăşi negre şi bărbi îngrijite, au pătruns în încăpere. I-au sărutat inelul cu piatră de smarald, pe rînd, spunînd, în acest timp, o scurtă rugăciune de bun venit. Descendentul Profetului, săruta mătăniile, de fiecare dată, şi-i mîngîia pe creştet pe fiecare, mulţumind pentru ospitalitate. Cei patru au rămas în picioare. Fatih Soholov se ridică şi el. Cu un gest teatral ridică ambele mîini şi spuse: „De astăzi, eu Ibrahim Bai Al-Buhara Khân, proclam Califatul de 1000 de ani”! „Bismillah, bismillah, bismillah”!, răspunseră în cor cei patru bărbaţi, iar gărzile moldoveneşti ale lui Soholov se aşezară în genunchi, ca să nu facă „gunah”, păcat, în faţa noului Calif de pe Zamfir Arbore!

###

Cu cine vorbeai, toată lumea îşi amintea Chişinăul ca un oraş tihnit, patriarhal, cu parcuri superbe şi rondouri de flori. Toamna, soarele se juca printre frunze, aruncînd umbre jucăuşe pe feţele trecătorilor. Chiar şi mirosul pestilenţial de la staţia de epurare era mai uşor de suportat. Sute de oameni, tineri şi bătrîni, se plimbau alene pe aleile umbroase, stăteau pe bănci, legănau cărucioare, citeau cărţi. Tinerii se ţineau în braţe şi ascultau muzică la telefoanele mobile. Apoi, a venit o zi din aprilie, cînd tinerii, sătui de această tihnă, au vrut şi altceva. E ca atunci cînd încerci pentru prima dată o „iarbă”, din teribilism, sau din dorinţa de a vedea cum e! E mai bine, îţi spui, ameţit de vertijul schimbărilor în care ai intrat, fără să-ţi pui, un singur minut problema, că acei oameni politici care fac cu schimbul la butoanele destinului tău, sînt pregătiţi special pentru asta, cu mult înainte, şi vor lua puterea, într-o zi, pe semnătura ta, sau nu, doar pentru a se putea bucura ei şi camarila lor de ea, şi nu pentru tine, naiv, care ai sperat că va fi mai bine, ameţit de primul fum al efemerei libertăţi interioare. „Reformele liberale”, de fapt, doar un transfer brutal de proprietate, au eşuat, evident, cei aflaţi la putere au grăbit permutarea conturilor în firme din Gibraltar, iar avioane JET aşteptau cuminţi în hangarele lor de pe aeroprortul internaţional.
În oraş, euforia de altădată, s-a transformat rapid în disperare dezolantă. Guvernanţii au luat măsurile fireşti pentru a împiedica o posibilă răscoală a muncitorilor concediaţi masiv şi a dezertorilor şi şomerilor ameţiţi de foame şi instigaţi de asociaţiile obşteşti ale comuniştilor, care simţeau că ziua revanşei se apropie. Pensionarii, care şi-au pierdut casele că nu mai puteau plătii costurile ajunse la sume fabuloase, locuiau direct pe trotuar. Pe aceştia, Paza de Stat nici nu-i mai băga în seamă. Pentru a face faţă pericolului, Puterea a dispus mobilizarea Scutului, Carabinierilor şi elevii şcolilor de ofiţeri, care au luat rapid în primire Casa Guvernului, Palatul, Preşedinţia, Parlamentul, Statuia lui Ştefan cel Mare, Piaţa Marii Adunări Naţionale, sediile ministerelor, Primăria Generală, Poşta centrală, Tele-Radio Moldova, gara, podurile. Cei peste 20.000 de oameni pe care Puterea poate conta în capitală au fost mobilizaţi încît să apere organizarea politică şi birocratică a Republicii. Aceasta este greşeala de care încearcă să profite oamenii lui Soholov, transferaţi în solda lui Mark Plohonov, fosta eminenţă cenuşie a Partidului Comunist Republican, mare statalist, dar admirator înfocat al lui Lenin. Plohonov primise „cadou” ceva mai mult de 100 de luptători ceceni şi vreo 20 de shahide din partea unui vînzător de covoare care plecase din ţară în urmă cu o săptămînă. Cu ajutorul lor şi a cîţiva consultanţi unguri, Plohonov era convins că va putea da o lovitură de stat care să aducă la putere, pentru următorii 20 de ani, Partidul Comunist. Puterea auzise şi ea de planurile lui Plohonov şi casa în care locuia şi cea în care se întîlnea în mare taină cu reprezentantul maghiar erau supravegheate atent de Serviciul de Informaţii şi Siguranţă Naţională. Mitraliere sînt plasate la intersecţii, la extremităţile arterelor principale, la intrarea în Piaţa Centrală, pe acoperişurile clădirilor situate de-a lungul Bulevardului Ştefan cel Mare. Patrule străbat mulţimea în toate sensurile. Automobile de lux trec încet, deschizîndu-şi drum cu sunete lungi de claxoane, în marea de muritori de foame. Dezordinea este înspăimîntătoare. Cete imense de oameni ai străzii, nespălaţi, ameţiţi şi înfometaţi, timizi şi feroce, gata de răscoală sau de fugă, cu inima arzînd, hălăduiau cît era ziua de lungă, de la un capăt la celălalt al principalului bulevard al oraşului. Uneori, aşezate pe trotuarele marelui Bulevard Ştefan cel Mare, în lungul căruia se scurgea lent fluviul tumultos al poporului ieşit în stradă, şiruri interminabile de negustori vindeau nimicuri, broşuri de propagandă, ţigări, seminţe de floarea-soarelui. Urcat pe o ladă de lemn, în scuarul Teatrului de Operă şi Balet, un pletos cu ochii daţi peste cap, anunţa a doua venire a lui Iisus. În Piaţa Centrală, pe Strada Armenească şi în faţa Gării Centrale, dezordinea era fără măsură: mulţimea se revărsa în valuri, se izbea de ziduri, se retrăgea ca pentru a-şi lua avînt, se rostogolea înainte cu urlete sălbatice, se spărgea ca un val înspumat de îngrămădeala de maşini de lux, camioane şi troleibuze staţionate pe bulevardul principal, cu o larmă asurzitoare.
Fete îmbrăcate provocator, machiate strident, cu poşete mari la încheietura mîinii şi cu telefoane mobile de fiţe îţi căutau privirea şi „ofertele”, pentru bani de o ciorbă. Peste tot, în pieţe, în parcuri, în fabrici şi întreprinderi aveau loc mitinguri după mitinguri. Vocile oratorilor se stingeau în faldurile drapelelor roşii.

###

Noaptea se lăsa peste oraş ca un covor negru de pluş în care pot fi ghicite mustăţile lui Ivan cel Groaznic. În parcul din faţa Catedralei, sute de poliţişti, femei, muncitori, trăiau sub cerul liber, dormind pe jos. Tot oraşul se cufunda în nelinişte şi dezordine. Oameni înarmaţi, cu cuţite, ameţiţi de somn şi de foame, vor ieşi din mulţime se vor năpusti asupra Pazei de Stat, asupra curvelor care ziua au mai apucat să facă un ban, alţii vor da buzna prin casele celor avuţi. Mirosul de sînge a ucis somnul oraşului. Laurian stătea într-o stalovîie – ospătărie – deschisă toată noapte, cu o bere „Baltika 9” în faţă şi cu aparatul de fotografiat pe masă. Stalovîia era plină de bărbaţi şi femei care vorbeau tare şi fumau. Alcoolul curgea gîrlă şi toată lumea pare că aştepta ceva.
Mark Plohonov pregătise această noapte cu ajutorul „manevrelor invizibile”, o tehnică pe care a învăţat-o cît a fost „student” la Universitatea chineză de pe Volkonka Prospekt din Moscova, şi cu care Borodin, a reuşit atît de bine la Shanghai. Avea, evident, acces la planul serviciilor tehnice ale Capitalei. Împreună cu un inginer din cadrul Partidului, trupa de asalt a studiat pe teren, timp de cîteva zile, dispunerea conductelor subterane de gaze şi apă, cablurile electrice şi de telefonie, canalizarea, comunicaţiile radio-relee, comunicaţiile feroviare. Deşi Plohonov avea la dispoziţie o companie specială, cu sînge rece şi violentă, antrenată pentru tactica insurecţională, lovitura de sta din acea noapte s-a desfăşurat într-o ordine şi disciplină perfecte. Preşedintele a fost executat pe loc, chiar în vila de protocol, iar premierul şi alţi reprezentanţi ai „intelighenţiei” au fost ajutaţi să urce în JET-uri şi să părăsească ţara. După ce au fost aduşi în sala Parlamentului, aproape 50 de deputaţi au fost ucişi de două shahide care s-au aruncat în aer în clădire. Afară, pe străzi, mulţimea era în delir. Trocul se încheiase rapid, în mai puţin de o lună. La „Arca Triumfală”, cocoţat pe o tanchetă, Mark Plohonov striga într-o portavoce: „Tovarăşi, tovarăşi, dictatorii au fugit! Adevăraţii patrioţi au preluat destinul acestei republici... Alături de noi...(mulţimea aclamă, fluieră, urlă din toţi rărunchii, calvarul e infernal, Laurian face fotografii)... alături de noi a sostit Preşedintele nostru (aplauze, fluierături, urale, steaguri roşii, delir), preşedintele Republicii... tovarăşul Veaceslav Vîsoţki!!! Numărul decibelilor este greu de cuantificat. Mulţimea îl primeşte ca pe un star rock!
- Vă rog, tovarăşe preşedinte Vîsoţki, vă rog, adresaţi-ne cîteva cuvinte, din inimă..., a spus Plohonov, vădit emoţionat
- Spasiba tavarişci Plohonov! Nu am să uit ce ai făcut pentru mine!