Capul lui Abu Omar atîrna greu, pe unul din scaunele din spate ale Chevroletului Suburbann, înfăşurat în kefia verde închis a luptătorilor peshmerga. Ochelarii cu rame de baga îi alunecaseră pe vîrful nasului, iar faţa lucea în grăsimea dimineţii. Monstrul de 7 tone gonea pe o şosea ce începea să se aglomereze la această oră, a răsăritului. "Bunico, trezeşte-te! A răsărit soarele"! Era vocea lui DT, cel care conducea această misiune de "taximetrie" prin sudul fierbinte şi imprevizibil. Abu deschise ochii şi aruncă o privire pe geamul maşinii. Soarele puternic de toamnă "decojea" cu o viteză uimitoare colinele de nisip ale deşertului de un staniol argintic pe care noaptea îl aşezase acolo. Am făcut semn şoferului, un tip din Bangladesh, să oprească, dar DT s-a opus. "Abu, nu sîntem în siguranţă! Oricînd ne putem trezi cu un RPG în coteţul ăsta de păsări şi atunci... Aleluia"! Şi făcu un gest semnificativ, cu degetul mare sub bărbie simulînd tăierea capului. Abu deschise uşor geamul blindat din dreptul său. Prin fanta de sticlă, aerul dimineţii de toamnă îi invadă plămînii. Respiră adînc, părînd că-şi caută identitatea. Pentru o fracţiune de secundă, trezit din somn de DT, Abu nu a mai ştiut nimic despre el. I s-a mai întîmplat odată, demult, cînd era tot împreună cu DT la Baghdad. Acolo, în liniştea hotelului Mansour, Abu şi-a pierdut pentru o clipă identitatea, noţiunea de timp, spaţiu, existenţă. "Cine sînt eu şi ce caut aici"?, a fost prima întrebare care şi-a pus-o în răcoarea camerei sale. Zumzetul aerului condiţionat părea un roi, undeva, în depărtare, frigiderul torcea şi el. Apoi, imaginile s-au recompus ca un puzzel, dar efectul straniu i-au rămas în minte şi continuau să-l urmărească.
SUV-ul gonea cu soarele în dreapta, semn că se îndrepta spre Sud. MP3-ul maşinii răsuna cu muzică amestecată, acum dată tare, DT vorbea repede cu şoferul din Bangladesh, iar cele două AK-47 erau puse pe suporţii rastel din capătul uşii fiecăruia. Vorbeau lucruri banale. În deşert apăreau ici, colo case sărăcăcioase, din pămînt, unele zugrăvite în alb. Am părăsit Route Tampa şi am luat-o la dreapta, pe un drumeag ce se deschidea într-un sens giratoriu. Rulam spre Karmat Bani Said, un orăşel cu 20.000 de locuitori, la 9 km distanţă de Suq Ash Shuyukh. Apropierea Eufratului dăde aerului, din cînd în cînd, miasme marine.
Osama Thamir, locuia chiar pe malul rîului, la ieşirea spre Shubbah. Casa lui mare, acoperită cu faianţă albastru marin era una paradoxală. Perimetrul perfect pătrat era înconjurat de un şanţ de apărare medieval, adînc de un metru. Pe fundul şanţului, zeci de mii ţepuşe din fier beton, lungi de 12 cm şi plasate la o lungime de o talpă între ele făcea, practic şanţul imposibil de traversat fără să fii "crucificat". Lăţimea, de peste doi metri îl făcea imposibil de trecut. Şi, culmea "rafinamentului", şanţul era plin cu rahat şi apă, într-un amestec pestilenţial, galben-verzui, care producea septicemie doar dacă te stropeai din greşeală. Abu îşi aminteşte de "bombele cu căcat" pe care americanii le preparau în Nam, în butoaie de tablă pline ochi, mii de cuie şi bucăţi ruginite de fier şi două trei grenade. Un astfel de "Cock-tail Nam Chocolatte", cum le plăcea marinşilor să-l denumească te ucidea prin septicemie chiar dacă nu aveai decît o simplă zgîrietură. Thamir a preluat modelul şi şi-a umplut şanţul cu dejecţii pentru orice eventualitate. O dată pe lună plăte un dolar şoferului de pe vidanjă să-i golească în şanţ cîte o cisternă cu rahat. "Uneori, dacă nimereşti cu piciorul în el, poate însemna noroc", spunea Thamir rîzînd. Un pod rulant, din jaluzele metalice, greu ca dracu, era întins peste această căcătoare puturoasă, cu ajutorul a două lanşuri groase, ca de bicicletă şi două roţi manevrate de slugile casei. Podul a fost fixat imediat ce lunetistul de pe terasă i-a anunţat pe cei din casă că maşina aşteptată se apropie. Jaluzelele trosniră sub greutatea SUV-ului blindat pe jumătate, dar maşina parcă în siguranţă în faţa casei. Două porţi albastre se deschiseră electric şi Abu împreună cu DT, pătrunseră în curte. Cinci fîntîni arteziene primeneau aerul, împrospătat şi de soluţii frumos mirositoare, arome dulcege, dar şi de pin, care se scăldau în apa bazinetelor. Pompele trăgeau apă din Eufrat. Am servit chai, cît Thamir făcea rugăciunea de dimineaţă, chemat în credinţă de un muezin imaginar. Nimic nu mai era la fel, deşi dimineaţa aceea de toamnă le spunea, cu soarele său blînd şi dogoritor, că totul a rămas nemişcat şi mut.
###
Ioana Baldovin îşi începea dimineaţa cu o cafea, uitîndu-se pe geamul biroului său de la ultimul etaj. Frunzele de arţar, roşiatice, căzuseră peste noapte în toată curtea, iar un soldat le mătura acum cu o mătură din nuiele: fîîşş, fîîşş. Era micuţă de statură, cu picioare scurte şi puternice, deloc făcute pentru marşuri, dar care trădau o hotărîre şi uneori o încăpăţînare de a duce lucrurile pînă la capăt. Sînii mari şi frumoşi împungeau cămaşa de uniformă şi-i puneau în evidenţă linia corpului. Ioana era tunsă scurt şi zîmbea tot timpul, deşi nu avea motive de fiecare dată. Colegii o strigau, pur şi simplu, Bi, incapabili să-i rostească numele românesc. Cafeaua caldă îi pune în funcţiune toate rotiţele. Îşi aminteşte de o altă toamnă, cînd a intrat pentru prima dată pe porţile unităţii. Venise cu un bilet de autocar, dus-întors care a lăsat-o la gară. De acolo a luat RER-ul pînă la centrul de recrutare, 30 de km. Ce fericire, biletul costase doar 6 euro! O altă candidată, plină de ifose luase un taxi cu 35! Mai avea în buzunar 100 de euro şi în rucsacul negru două senviciuri cu şuncă şi muştar, trusa de igienă personală, buletinul şi un dicţionar. Un negru, Molok, cu un chipiu alb ca o mitră popească pe cap, îi deschise poarta de fier şi o închise în urma sa. Ioana zîmbi la vederea sergentului. Apoi, o luă în primire un lt.col care i-a făcut un instructaj sumar, restul avea să-l afle pe propria piele: " dacă vrei să-ţi fie bine la noi, să n-ai probleme cu poliţia, să nu dai date false despre tine, dacă îţi face zile negre vre-un camarad, pocneşte-l!, dacă îţi face zile negre vre-un caporal sau sergent, ameninţă-l ca îl vei nenoroci atît pe el, cît şi pe familia lui!, oferă-te voluntar la orice fel de muncă, fii energică şi zîmbeşte în toate situaţiile şi, mai ales, fii mîndră că eşti româncă!, i-a spus lent-colonelul făcîndu-i cu ochiul în timp ce-i întindea formularul de recrutare să-l semneze. Ioana a zîmbit, uşor intrigată de sfaturile primite şi a rămas în sala de aşteptare recruţi să vină cineva să o ia în primire. Optase pentru divizionul de pompieri. Îşi verifică bagajul sumar pe care-l avea şi într-un mic buzunărel al rucsacului dădu peste un şerveţel pe care erau scrise nişte vresuri: "Ea era mai frumoasă ca el/ dar mai scundă niţel/decît el./ El era mai înalt decît ea/ mai deştept decît ea/ dar nu prea". Alexandru Andrieş şi... "Ioa-n-a B..., Bi", strigă Aisha o superbă yemennită creolă cu o uniformă impecabilă. "Te voi duce în sectorul tău", îi spuse şi îşi încleştă maxilarele în semn că nu mai vrea să vorbească.
Astăzi, Ioana era pusă în aceeaşi situaţie. Aştepta un nou recrut, iar pentru că ştia româneşte i s-a spus de la început că îl va lua în tutelă. Sorbea cafeaua sprijinindu-se cu coatele pe pervazul ferestrei de la ultimul etaj şi se gîndea doar la ziua de azi. "Bi, la poule"!, îi strigă Aisha, care, între timp, îi devenise colegă de birou, camarad şi antrenor de sport. "Găina", însemna din start că noul recrut era, de fapt, tot o femeie. Iar dacă ea era aleasă să o tuteleze, era clar că era româncă. Intră în sala de aşteptare recruţi cu un clip-board în mînă. În faţa ei, în bancă, cu mîinile împreunate între genunchi, picioare lungi, pantaloni dintr-un material nedefinit, cu părul despletit şi o geacă de piele roasă la guler şi manşete stătea Silvia. Nu avea nimic, nici un bagaj, iar gesturile sale trădau nervozitate. "Găina", avea 22 de ani şi tot atîtea seturi de probleme. "Toate curvele vor în armată", mai-mai că nu rostise Ioana cu voce tare. "E clar că fata asta a încins parcările", fiind totuşi surprinsă de rezultatul verificărilor medicale. Trecu direct la instructaj pentru că simţea că se va enerva teribil. "Fato, fii atentă, să nu te aştepţi: să ţi-o tragi pe aici timp de 2-3 luni, doar în cazuri miraculoase cu adevărat, să dai telefon sau să trimiţi o scrisoare timp de 2-3 luni, să intri pe mess mai devreme de 3-4 luni, să dormi mai mult de 6 ore mediu pe noapte, să existe camaraderie cu mai mult de 2-3 persoane, să vezi numai musculoşi care să-ţi zgîlţîie hormonii", aproape îi strigă Ioana. "Da", răspunse scurt şi aproape sfîrşit, Silvia, nemişcîndu-se de pe băncuţa pe care stătea de aproape o oră. "Vei fi extarordinar de fericită dacă o să întîlneşti români şi o să vorbeşti cu ei, să bei prima bere de cînd eşti aici, să vorbeşti cu ai tăi la telefon, să mănînci ciocolată", o avertiză Ioana, de data aceasta cu o voce mai blîndă, încercînd să ghicească pe chipul Silviei vreun sentiment de îngrijorare. Chipul fetei părea, însă, distrus şi imobil, ţintuit de o mare tragedie. Vocea Ioanei coborî în şoaptă: "vei urî, cu siguranţă, ruşii, negrii şi arabii, footing compagnie, conservele şi civilii. E bine, dacă vrei să treci de uşa aceea, să fii pregătită pentru mii de flotări, ore întregi de spălat holuri lungi, interminabile, băşici din cauza bocancilor, superiori de-a dreptul idioţi, foarte mult footing, la figurat nu la propriu, mîncare puţină şi slabă, dar, cred că eşti deja obişnuită! Să ştii că eu nu te verific, dar te vor verifica alţii! Vei incepe să foloseşti cuvinte gen “kurva mach”, “putant”, “plein les couilles”, “suca bled” etc. Dacă vei simţii, după două-trei luni, că ceva s-a schimbat cu tine, la ce te astepţi după abstinenţă prelungită şi după o sumedenie de vaccinuri? Poţi urla noaptea în baie, liniştită! Apropo, ai văzut filmul "Eu cînd vreau să fluier, fluier"? Silvia clătină din cap. Eram convinsă! acolo e o scenă asemănătoare... Sînt 3 categorii de oameni care vin aici: cei care au probleme cu poliţia sau cu băncile, cei care vor să devină commando şi cei care au probleme psihice grave, debilii mintali adică. Tu din care categorie faci parte"?, o întrebă Ioana pe proaspăt sosită. "Din prima", spuse Silvia, semnînd formularul de recrutare. Conversaţia luă sfîrşit. Un soldat cu un chipiu alb, ca o mitră popească, le deschise uşa celor două femei spre cazarma principală.
###
Pentru cei care se ocupă cu securitatea, nu neaparat experţi, Iraqul a fost ţara tuturor posibilităţilor. Oameni de afaceri, companii media, ONG-uri, diplomaţi, toată lumea are nevoie de gărzi de corp. La asta s-a gîndit şi DT atunci cînd a hotărît să lase televiziunea şi să se ocupe de "afaceri personale în Sandbox", aşa cum îi plăcea să spună. Avea 45 de ani şi era redactor de televiziune, respectat, devenit mercenar. A intrat într-o lume cu firme de pază, foşti militari ai diverselor armate, gurka, Legiunea Straină, SAS şi aşa mai departe. A venit la BUcureşti şi a înfiinţat o firmă de pază... apoi s-a întors în Iraq pentru a încerca să obţină un contract pentru firma sa. Se pomenea doar rîsul molipsitor al oamenilor mari care văd un "paţan" care nu-şi cunoaşte lungul nasului. Într-o zi, în restaurantul din Al Fanar, unde DT lua masa regulat, proprietarul unei firme de pază adevărate i-a mărturisit că pentru primul contract a dat o şpagă de un milion de dolari! DT nu văzuse atîţia bani în viaţa lui, aşa că a renunţat la propria firmă şi s-a angajat pe 9000 de dolari pe lună. La vremea aceea, era considerat prost plătit! Se vedea de la o poştă că nu făcea parte din filmul ăsta: nu vorbea despre crime, nu ucisese pe nimeni şi la întoarcerea din misiune nu se îmbăta la barul unităţii. De aceea făcea echipă cu Pike, mercenarul din Bangladesh, cel care ştia să spună: "Bună dimineaţa curule, arăţi ca o pulă"!, în fiecare dimineaţă, la deşteptare, în limba română. În rest, dădea din cap şi rîdea prietenos la orice replică românească primea! Şi Pike şi DT fuseseră angajaţi de cinci ori. Mercenarii numesc treaba asta "circuitul", trecerea de la o companie la alta,de la un contract la altul. După ce ieşise din afacerea cu convoaie, "Cred că nu eram în toate minţile", recunoaşte DT, împreună cu Pike se ocupă serios de "taximetrie". E acel gen de serviciu care l-a adus şi pe Abu Omar în casa lui Thamir.
Întîlnirea cu liderul local a decurs normal şi politicos. Chaiul îndulcit pînă la refuz a curs exact cît a trebuit. Politeţea a fost la ea acasă. Apoi, a urmat întrebarea de care Abu se temea cel mai tare: "Poţi să-mi oferi liniştea în KBS"? Thamir şi-a mîngîiat barba neagră cu fire albe. A studiat la Londra managementul, avea cîteva firme mari de transport în Europa, un Mercedes negru cu care se mîndrea şi o mică armată, iar "chemarea sîngelui" a fost atît de puternică încît, după căderea lui Saddam, a renunţat la Europa şi s-a mutat în această casă, aproape de inima deşertului. Deşi gestiona cîteva milioane de dolari, fiul său cel mic spăla weceurile în tabăra italiană. "Să vadă că banii nu se cîştigă uşor", spunea Thamir, pentru care afacerile au fost întotdeauna pe primul plan. De aceea, după cîteva clipe de gîndire, a răspuns: "Naam! Dar vreau 5000 de dolari pe lună pentru fedhaini şi 25.000 pentru mine. Ştii, viaţa aici devine foarte scumpă! În schimb, veţi avea liniştea de care aveţi nevoie"! "În caz contrar"?, întrebă Abu Omar ridicîndu-şi ochelarii cu rame de baga la rădăcina nasului. "În caz contrar, infidelii vor fi loviţi, din nou acolo unde se aşteaptă mai puţin"! Întrevederea se încheiase. Poarta mare, albastră se închise în urma lor, iar SUV-ul de 7 tone traversă podul metalic, trosnind, peste canalul cu rahat. Se opriră la intersecţie, într-o cafenea cochetă de pe dreapta drumului. Ospătarul le-a aşezat dinainte cîte o ceaşcă cu cafea. Acolo unde picioarele în formă de X ale mesei se încrucişau, existau cîteva şuruburi, din care unul era gata să cadă. Abu s-a aplecat şi l-a strîns uşor. Ce bine ar fi dacă şi "viaţa" s-ar aranja la fel de uşor, se gîndea! A luat o înghiţitură din cea mai neagră cafea pe care o băuse în ultimii ani, încercînd să facă abstracţie de companionii săi şi să se gîndească la vorbele lui Thamir. A încercat să privească strada clocotind de lume, oamenii care se vînturau în sus şi în jos, care intrau şi ieşeau din micile cofetării care mioseau înebunitor a baclava. S-au întors la bază. Soarele de toamnă aproape că apusese peste deşert, înmuind cerul în rîuri de roşu şi violet.
DT l-a dus pe Abu Omar la sediul firmei sale, dincolo de Bazarul Puilor, pe străduţa aglomerată şi sonoră, unde oamenii se înghesuiau să cumpere cartofi tăvăliţi în sos de ardei iute cu un nume greu de pronunţat. Mirosea îmbietor în amurgul de toamnă ce se iţea peste cornişele deşertului. Strada era plină de biciclişti, de pietoni care traversau în toate direcţiile, de copilandrii care trăgeau cărucioare încărcate cu cutii şi lădiţe, pregătindu-se să închidă tarabele. Negustori bărboşi, înveliţi în pături subţiri vindeau şaluri brodate, cămile realizate din resturi de piele, de la pernele croite în atelierul de alături, covoare, obiecte de aramă îngrămădite pe tarabele înghesuite pe şiruri nesfîrşite. Cartierul clocotea de larmă, de strigătele negustorilor de şaşlîk amestecate cu muzica arabă şi fumul grătarelor, mirosuri bogate, plăcute şi neplăcute, într-o combinaţie unică de arome îmbietoare şi mirosul de putred, gunoaie şi excremente. SUV-ul a cotit la dreapta, pe lîngă clădirea roşie cu geamuri albe, din fier forjat, a şcolii generale şi a intrat în Zona Zero, unde îşi aveau birourile mai multe companii străine. O barieră rabatabilă, vopsită în roşu şi alb, unea două foişoare de observaţie, cu mitraliere de 12 mm. Pe 100 de metri înainte, balize, cocoaşe şi arici cu sîrmă ghimpată te încetineau pentru intrarea în check-point. Un nepalez a controlat ID-urile şi a deschis bariera. DE partea cealaltă a barierei, magazine cu dulciuri şi fructe, vînzători de covoare, dughene de pui la rotisor, copii cu mîini murdare vînzînd ţigări de foi şi tutun de pipă, mici restaurante şi terase care aveau pictate pe vitrănă harta Iraqului, toate întreţesute cu companii de consultanţă, securitate, cu agenţii umanitare şi alte feluri de organizaţii non-guvernamentale care-şi găsiseră de lucru în sudul ars şi prăfos al ţării. Biroul companiei Opal Service, înfiinţată de Abu Omar, avea o mică firmă, pe o placă de alamă la intrarea în clădirea cu un singur etaj şi o pagină simplă pe internet. Mai avea o terasă şi un mic restaurant la parter, şi mult fum de shawarma în biroul "şefului". Abu Omar coborî din SUV în dreptul localului cu nume chicios "LOVE HABBIBI", pe pereţii căruia erau afişe cu reclame la Coca-Cola şi ţigări, sau la filme în care actriţe cu forme voluptoase dansau cu bărbaţi bine făcuţi, cu ten măsliniu, pe un cîmp presărat cu margarete. A urcat cele opt trepte laterale şi a intrat în sediul companiei. S-a lăsat pe picioarele din spate ale scaunului pliant şi şi-a mîngîiat absent faţa. Răspunsul lui Thamir îl făcu să se simtă ca un om care se trezeşte în propria lui casă şi găseşte toată mobila mutată din loc, încît fiecare ungher cunoscut îi pare acum străin. Sigur, cererea liderului iraqian era una îndreptăţită în actualul context de securitate, dar cum putea să comunice această cerere comandantului român care răspundea de securitatea regiunii? "În caz contrar, infidelii..." bla-bla-bla! Abu Omar completă jurnalul de zilei, un registru pe care-l considera obligatoriu, şi se refugie în biroul de alături, care era, de fapt, dormitorul "companiei" care nu avea decît un singur angajat: pe el!
###
Trecuseră trei luni. În cazarma aflată undeva, la periferia oraşului, sub un pod, hîrşîitul lopeţilor care dau zăpada la oparte le trezeşte mai devreme decît goarna. Dormitorul 4 avea geamurile exact spre curtea interioară. Ioana dormea adînc, aşa cum doarme ea de obicei, dimineaţa. Adoarme greu, plină de gînduri, de griji, de angoase care nu-i dau pace. Întotdeauna cînd soarele apune, gîndurile negre vin şi dau tîrcoale, se insinuează subtil în subconştient, o hărţuiesc, o provoacă, îi strigă, uneori, vorbe grele. Ioana se luptă să alunge aceste fantome, pe care le ia ca un dat, o soartă, căreia, demult, nu a putut să i se opună. Adoarme, noapte de noapte, furioasă pe slăbiciunea ei, pe neputinţa de a spune nu, atunci cînd sufletul ei a spus da! Silvia aprinde lumina şi strigă "deşteptarea". Fusese planton 3 şi acum, la ora 6, era echipată impecabil. Bocancii miroseau proaspăt a cremă neagră, iar uniforma verde era călcată la dungă. Picioarele lungi puneau în evidenţă vipuşca roşie, iar cutele cămăşii, nenumărate, erau călcate ca pentru paradă. Pe sub uniformă, o lenjerie roşie care se întrezărea prin ţesătura cămăşii îi punea în evidenţă sexualitatea. O prinse pe Ioana de picior şi o scutură uşor. Tresări! Şi sări direct în picioare. Peste 45 de minute se găsea în biroul ei de la ultimul etaj al cazarmei, cu o ceaşcă de cafea fierbinte în mîna stîngă şi cu privirea fixată undeva, în neant. Hîrşîitul ritmic al lopeţilor, care curăţau zăpada, îi spunea că în timpul nopţii ninsese mult. Privii pervazul. Zăpada albă şi pufoasă semăna cu o prăjitură. Telefonul o trezi din feerie. "Ordonaţi", zise ferm şi încheie minutul de tăcere cu "am înţeles"! O chemă la ea pe Silvia, care intră în biroul înghesuit legănîndu-se languros, dar cu aceeaşi ţinută impecabilă. Mirosea a parfum scump, semn că proaspătul recrut trecea printr-o criză iminentă! Ioana depăşise demult aceste perioade, iar senzaţiile plăcute îi provocau iritare şi nedumerire. "Vei merge la punct-control să verifici un transport de 15 recruţi", spuse Ioana, cu voce fermă. "Am înţeles", i se răspunse, cu un uşor zîmbet pierdut în colţul gurii. Silvia îşi puse chipiul alb, caraghios, care semăna cu o mitră popească, şi mănuşile albe, obligatorii la ţinuta purtată în punctul de control. Un microbuz se apropia de poarta unităţii. Silvia aruncă o privire plină de subînţelesuri vietnamezului scund şi îndesat care curăţa zăpada în zona de intrare în cazarmă. Simţea furnicături în stomac şi sfîrcurile i se întăriseră. Microbuzul nu încetinea şi se apropia de poarta unităţii. În loc să ordone măsuri de interceptare, Silvia continua să flirteze cu vietnamezul. Microbuzul, de un verde smarald, se izbi în plin de ghereta punctului de control. O explozie uriaşă, o minge de foc tăiată de un brîu negru sparse toate geamurile cazărmii. La ultimul etaj, cana de cafea a Ioanei zbură cu putere în colţul celălalt al biroului imposibil de mic. Mirosea a pucioasă, alarmele au început să sune. Echipele de pompieri ale unităţii se puseră în mişcare. Şocul era teribil, toată lumea se întreba ce a fost? Un morman de fiare contorsionate şi flăcări marca locul impactului. Vietnamezul, cu maţele în mîini şi ochii arşi, cu globii explodaţi de evaporarea instantanee, urla şi se tăvălea prin bălţile de zăpadă topită. Un chipiu alb, parcă neatins, zăcea zece metri mai încolo. Trupul Silviei fusese aruncat pe un pat de zăpadă proaspătă. Sîngele roşu se îmbibase în lenjeria ei roşie şi curgea pe zăpadă. Faţa îi era carbonizată şi trupul se cutremura spasmodic. Deşi nu mai avea gît, Silvia visa un ceai fierbinte şi struguri. Îi era foarte frig. Mîinile erau strînse între coapse. Îi era mai frig decît în urmă cu trei luni cînd intrase pe această poartă.
Telefonul sună îndelung. "Opal Service, bună ziua", spuse Abu Omar, trezit din somn brusc. Închise receptorul şi îşi aprinse o ţigară pe marginea patului. Aflase preţul pentru neplata celor 30.000 de dolari!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu