VÎSOKOI MOLDOVE

Cum spuneam, Igor Dodon este un politician serios. Am scris despre el de mai multe ori, din 2007 pînă astăzi, laudativ, spre disperarea "acoperiţilor". Dodon a efectuat prima vizită oficială în calitate de şef de stat, la Moscova. Pentru cei care au uitat: Moldova a fost 200 de ani provincie rusească! S-au strîns mîini, s-au făcut declaraţii politice, s-a zîmbit mult, poate prea mult fără un film cu Fernandel!, s-a făcut schimb de cadouri! E, aici e aici! Putin i-a oferit lui Dodon harta Moldovei Mari! Un dar avertisment transmis de Moscova către România şi, mai departe, către NATO şi UE! 

Dodon declara în urmă cu trei ani că ţelul său politic este refacerea Moldovei lui Ştefan cel Mare, adică unirea teritoriului dintre Siret şi Nistru. Ideea nu e nouă! "Mişcarea „Moldova Federativă", lansată în 2012, la Chişinău, propunea crearea unei noi ţări în care să intre cinci republici autonome: Moldova de Est, Moldova de Vest, Republica Moldovenească Transnistreană, Republica Găgăuzia şi Republica Bucovina. Sveatoslav Mazur, liderul mişcării, anunţa pe site-ul federatia.md că aceasta are drept scop "centralizarea poporului moldav multinaţional în jurul ideii renaşterii Patriei-Mamă Moldova şi pentru a salva teritoriile istorice de laşi şi trădători". El propunea şi o strategie de federalizare în care să intre Republica Moldova, Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei, care fac parte din Ukraina şi Moldova din dreapta Prutului. Potrivit aceleiaşi strategii, populaţia noului stat federativ ar constitui 10,5 milioane oameni, care vor locui "pe întreg teritoriul fostului cnezat moldovenesc". Limbile oficiale în noul stat ar urma să fie "moldoveneasca" şi rusa, iar drapelul naţional - bicolorul roş-albastru cu capul de bour drept stemă. Noul stat ar urma să facă parte din Uniunea Euroasiatică a lui Vladimir Putin. Sveatoslav Mazur face parte din Partidul Patrioţii Moldovei şi se declară ezoterist, el fiind şi director al Institutului de Ezoterism, Psihologie şi Viaţă Reală din Republica Moldova".

„Partidul ‘Patrioţii Moldovei’, care întruneşte ideologic patrioţii Moldovei de pe amblel maluri ale Prutului, în mod conştient îşi asumă iniţiativa şi anunţă iniţierea procesului între naţiuni de retragere unilaterală a tuturor semnăturilor şi angajamentelor, asumate de autorităţile Moldovei în timpul creării statului cu denumirea România”, a declarat la conferinţa de presă din capitala Moldovei, Mihail Garbuz, preşedintele formaţiunii politice, pe care îl înţeleg, aflîndu-se în plină tentativă de a se umple de glorie electorală! El a explicat că este vorba despre retragerea semnăturilor din 1859 de pe documentul de unire a celor două principate, Molodva şi Valahia, scrie Newsmoldova. „Iniţiînd procesul retragerii Moldovei din cadrul acestor acorduri, poporul moldovenesc, în acest mod anunţă începutul procesului "de destrămare" a statului România, care a încălcat angajamentele acordului şi n-a îndreptăţit speranţele şi aspiraţiile poporului Moldovei”, a explicat Garbuz.

Semnatarii solicită acţionarea în judecată a României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga pentru recuperarea teritoriilor moldoveneşti ocupate de România, precum şi plata unor despăgubiri semnificative către „cetăţenii Republicii Moldova” pentru „genocidul etnic, cultural şi economic organizat” la care au fost supuşi etnicii moldoveni de catre autorităţile de la Bucureşti. Surse din cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău au mai declarat pentru KARADENIZ-PRESS că formaţiunea este finanţată şi de către organizaţii extremiste panslaviste din Federaţia Rusă, iar o parte a activitatii lor este susţinută logistic de către instituţii culturale ruse din Republica Moldova, inclusiv regiunea separatistă transnistreană şi Unitatea Teritorial-Administrativă Găgăuzia (Gagauz Eri), locuită majoritar de populaţie rusofonă. Potrivit surselor citate, mişcarea primeşte un important sprijin mediatic din partea mass-media controlată de Ministerul Securităţii (MGB) de la Tiraspol, iar o parte importantă a membrilor formaţiunii provin din instituţiile universitare din stînga Nistrului, majoritatea fiind suspectaţi de ofiţerii SIS ca fiind agenţi ai serviciilor secrete transnistrene sau ale Federaţiei Ruse, un astfel de curent legitimînd, practic, aspiraţiile independentiste ale transnistrienilor. Personal, cunoscînd destul de bine "praful" de pe la Chişinău, înclin să cred că nici ukrainienii nu sînt străini!

În martie 1918, Sfatul Ţării a decis, cu majoritatea voturilor exprimate, semnarea Actului de Unire. Pentru Unire au votat 86 de membri din cei 135 de deputaţi prezenţi la şedinţa Sfatului Ţării. Trei s-au pronunţat împotrivă, iar 36 s-au abţinut. 27 martie 1918 reprezintă pentru români, o zi extrem de importantă. În acestă zi s-a început procesul de finalizare a mişcării de eliberare natională, iar în sala mare a Parlamentului de la Chişinău a fost convocat Sfatul Ţării, avînd ca scop realizarea năzuinţelor poporului român din spaţiul dintre Prut şi Nistru, numit impropriu Basrabia, de a ieşi de sub ocupaţiar rusă şi de a reveni la trupul Ţării.

Pe de altă parte, există şi elemente extrem de vocale, care spun că Romania „s-a epuizat ca sens” şi a venit timpul divizării internaţionale după criteriul naţional. Vă sună cunoscut? Este refrenul pe care îl auzim din 1990, cîntat cu percuţie pe carîmbul cizmei de o anumită etnie. „Popoarele, care se află în componenţa României, trebuie să se autodetermine singure – în care anume state ele doresc să-şi realizeze viitorul, scrie excelenta Agenţie KARADENIZ-PRESS, citîndu-l, în mai 2011, pe liderul Mihail Garbuz (un apropiat de Vasile Stati, Stepaniuc, chiar Mihail Formuzal, găgăuzul "consiliat" de specialişti maghiari trimişi de "europeanul" Kalman Miszei!) „Patrioţii Moldovei”, a lansat, cu o zi înainte ca Traian Băsescu să vorbească de "regionalizare", un apel către comunitatea mondială, solicitînd “înapoierea Patriei-mamă – Moldova a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc, aflate în componenţa României”. „Partidul Patrioţii Moldovei, care întruneşte ideologic patrioţii Moldovei de pe amblel maluri ale Prutului, în mod conştient îşi asumă iniţiativa şi anunţă iniţierea procesului între naţiuni de retragere unilaterală a tuturor semnăturilor şi angajamentelor, asumate de autorităţile Moldovei în timpul creării statului cu denumirea România”, spunea atunci, Mihail Garbuz. El a explicat că este vorba despre retragerea semnăturilor din 1859 de pe documentul de unire a celor două principate, Molodva şi Valahia, scrie Newsmoldova. „Iniţiînd procesul retragerii Moldovei din cadrul acestor acorduri, poporul moldovenesc, în acest mod anunţă începutul procesului "de destrămare" a statului România, care a încălcat angajamentele acordului şi n-a îndreptăţit speranţele şi aspiraţiile poporului Moldovei”, a explicat Garbuz.

Un analist politic specializat în descifrarea „Estului” spunea, la un moment dat, că dacă Rusia ar vrea să facă României un mare rău, ca reacţie la declaraţiile belicoase de la Cotrocenii Băsescului, în ultimii ani, şi la înţepăturile de ţînţar aşezat pe gîtul unui elefant, atunci ar forţa unirea Republicii Moldova cu România! Rezultatul ar fi: un spaţiu geo-politic fluid şi instabil, o crevasă economică şi socială între Europa şi Caucaz!

Cum politica externă comună a Uniunii Europene este doar o colecţie de ambiţii şi frustrări naţionale, nimeni şi nimic nu ar împiedica acest gest istoric. Planul Rusiei se bazează pe refuzul unirii, atît din partea Chişinăului – unde aproape 60% dintre cetăţeni regretă destrămarea Uniunii Sovietice -, dar şi al Bucureştiului – acolo unde curajul politic şi ambiţia gesturilor cu adervărat istorice rămîne undeva în nădragi! Surpriza „regizorilor” ar fi cu adevărat mare dacă doi lideri politici de pe cele două maluri ale Prutului ar hotărî, peste noapte, acest gest, singurul, de altfel, care ar putea rescrie, reparatoriu, noua istorie a României Mari, cu o importanţă geo-strategică uriaşă în acest spaţiu vecin cu fluida şi imprevizibila Ukraină! În urmă cu cîţiva ani, Evgheni Şevciuk, liderul transnistrean, susţinea că Unirea dintre România şi Republica Moldova este ireversibilă. Şevciuk afirmă că anumite cercuri de la Moscova sînt dispuse să facă concesii Chişinăului, în problema transnistreană, pentru a stopa „procesul de reunificare a Moldovei cu România”. Declaraţia a fost făcută la Moscova, în cadrul unei conferinţe internaţionale, transmite 24h.md. "Aceştia, din păcate se înşală, deoarece şi administraţia de la Bucureşti, şi cea de la Chişinău acţionează în prezent de pe poziţiile unionismului camuflat, iar Moldova deja este ancorată serios în sfera de influenţă a României”, a declarat Evgheni Şevciuk, în cadrul conferinţei la Moscova.

Pe de altă parte, România nu are nici forţa economică şi nici INTELECTUALĂ de a se uni cu Republica Moldova!

Un lider politic naţional, de preferinţă unul aflat în cea mai înaltă poziţie de reprezentativitate, în cazul nostru Preşedintele Dodon, merge la Moscova şi este primit de omologul său rus, Preşedintele Putin, cu care face schimbul tradiţional de cadouri. Acesta e momentul în care Igor Dodon primeşte o hartă a "moldovei Mari", întocmită la fine de secol XVIII de către cartograful italian Bartolomeo Borghi, după izbucnirea războiului ruso-turc din 1790-1891, cuprinzînd teritoriul Republicii Moldova, cel al provinciei româneşti Moldova, nordul Bucovinei, dar şi o parte din Dobrogea.

Nu a fost deloc un gest de simplă curtoazie. A fost un mesaj politic complex şi care trebuie tratat cu maximă seriozitate. Iată ce afirma Vladimir Putin în urmă cu cîteva luni: "Dacă cineva este dispus să reconsidere rezultatele celui de Al Doilea Război Mondial, haideţi să discutăm despre acest lucru. Dar, atunci va trebui să discutăm nu numai despre Kaliningrad, dar, de asemenea, despre teritoriile de Est ale Germaniei, despre oraşul Lvov, fostă parte a Poloniei, şi tot aşa, şi aşa mai departe. Există, de asemenea, Ungaria şi România pe listă. Dacă cineva vrea să deschidă această cutie a Pandorei şi să se ocupe de ea, bine, atunci să o facă.”

Din momentul în care se produce public o asemenea hartă, la nivel de preşedinţi de ţară, poate înţelegem bine de tot că, singuri, în caz de criză reală sau de dezvoltare a etapelor unui potenţial conflict, vom fi!

O DEZBATERE PUBLICĂ TREBUIE SĂ AIBĂ LOC

Un fake-blog cu polemici şi răutăţi lansează pe piaţă diversiunea desfiinţării studiourilor regionale de radio de către Liviu Dragnea. Greu de crezut că există o astfel de intenţie, dar ştirea, ca element de manipulare a salariaţilor şi ca instrument de demonizare a celui care a desfiinţat taxa-radio, a prins. Din păcate, în afară de astfel de manipulări grosolane, nu doreşte nimeni să discute despre serviciile publice audiovizuale. Despre viitorul lor, concret, mai ales în contextul etatizării. Care sînt plusurile, minusurile, perspectiele? O dezbatere, la rece, cu proiecte şi soluţii cred că se impune!

Există în acest moment, doar în Europa, aproape 7 mii de canale de televiziune tematice! Tehnologiile revoluționare, cu impact major nu doar asupra peisajului media ci și asupra celui al politicii, care au făcut posibilă această enormă ofertă media fac astăzi extrem de necesare serviciile publice audiovizuale. Toate monitorizările demonstrează că, din punct de vedere jurnalistic, programele specializate ale celor două instituții oferă, chiar în condițiile actuale, cea mai echilibrată perspectivă asupra evenimentelor interne si internaționale. Atîta timp cît se comportă ca posturi comerciale, mai ales regionalele (nu exemplific pentru că şi publicitatea negativă este tot publicitate), alergînd după rating și contracte de publicitate, posturile publice nu pot pretinde o taxă obligatorie: este incorect atît față de public cît și față de posturile private.

Situația Televiziunii și Radioului nu ține de bani decît într-un plan secundar. Problema ține de natura misiunii lor și de percepția societății. O dovadă certă este că nu au existat proteste publice în momentul eliminării taxei! Precum în Grecia, odată cu desfiinţarea instituţiilor! Pe de altă parte, Agenţia de Presă AGERPRES, finanţată de stat, este lider de necontestat pe segmentul său, fără să abdice de la deontologia jurnalistică!

Transparența și eficacitatea funcționării SRR și TVR trebuie asigurate prin modificarea legii de funcționare, așa cum o cer constant și rapoartele anuale ale Curții de Conturi, care atrag atenția asupra ambiguității legislative în care își desfășoară activitatea cele două instituții – care nu sînt considerate pe deplin “publice”.  Această ambiguitate a facilitat gestionarea iresponsabilă a resurselor și a permis conducerilor lor succesive să se sustragă de la controlul parlamentar, civic și legal.

Ar trebui discutat serios despre unificarea celor două instituţii publice. Cu DA şi NU! Pe puncte! În locul a doua societati separate, asa cum este acum, audiovizualul public ar putea functiona sub cupola unei singure entitati". Modelul "ar duce la eficientizarea cheltuielilor, fiind cel mai întîlnit în Europa". Din unificare ar rezulta o singură societate, cu un singur consiliu de administraţie şi cu o singură finanţare, eventual o nouă taxă pentru audiovizual. Unificarea ar presupune o reorganizare a activităţilor "mai ales în zona administrativă, tehnică, economică şi a serviciilor de suport, care ar fi comune", dar şi o reorganizare la nivelul studiourilor teritoriale care ar însemna resurse mai mari şi acoperire mai eficientă a ariei de responsabilitate.

O fuziune TVR – SRR ar fi de dorit. Ar exista o viziune comună a serviciului public, o strategie comună. În acest fel calitatea şi relevanţa serviciului public vor creşte. Nu mai vorbesc de posibilitatea de cross-promotion, care va ridica profilul atît al TVR cît şi al SRR, campanii comune, proiecte etc. ,utilizarea comună a rezerorului de talente disponibil, dar şi sinergii de costuri: o singură conducere, contracte unice  – ceea ce ar duce la o putere de negociere mai mare din partea TVR+SRR. 

Cele două instituţii au mai funcţionat împreună pînă în 1994, sub numele Radioteleviziunea Română. Ele au fost separate odată cu apariţia Legii 41 de organizare şi funcţionare a radioului şi televiziunii publice. Pentru ca un astfel de proiect să poată fi pus în aplicare, este nevoie de o schimbare radicală a acestei legi.

În prezent, TVR, instituţie cu peste 2400 de angajaţi, are datorii istorice de peste 150 de milioane de euro, în timp ce radioul public are  aproximativ 2.200 de angajaţi.

Personal, cred în dispozitiile constitutionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radioul şi televiziunea publice. Deci, cred că accesul la radiodifuziunea publică trebuie să fie gratuit. Mai mult, cred că mass – media publice trebuie să beneficieze de același statut ca și sănătatea, educația, cultura, apărarea, serviciile de informații sau cele menținerea ordinii. Solutia presei de calitate stă în zona nonprofit iar TVR şi Radio Romania sînt obligate sa facă doar jurnalism de calitate. Exemplele în Europa există: Radio France este o societate naţională de radiodifuziune, constituită sub forma unui serviciu cu capital public, al cărui unic acţionar este statul, în Olanda, în Finlanda, în Islanda nu există taxă TV şi nu se lasă cu acuzaţii de încălcare a libertăţii presei, În 2015, taxa s-a scos şi în Ungaria.

Rolul radioului declarat de la început - informarea, educarea şi divertismentul -  îşi atinge scopul în emisiunile transmise. Urmarind să contribuie, în special, la formarea publicului, emisiunea culturala "Universitatea radio", difuzată zilnic între orele 19 şi 20, s-a transformat într-un nou post numit "Radio Cultural", existent şi astăzi. De asemenea, s-a dezvoltat şi reţeaua posturilor teritoriale în oraşe precum Iaşi, Craiova, Târgu Mureş, Cluj, Timişoara, Constanţa. Aici intervine a doua discuţie esenţială: trebuie radiodifuzorul public să susţină SINGUR canale tematice sau dedicate teritorial? Posturile culturale, nu ar trebui susţinute şi de Ministerul Culturii? Cele internaţionale de Ministerul de Externe? Cele regionale de judeţele arondate? În acest fel, sume mult mai mari de bani ar putea fi folosite în dezvoltarea principalelor canale ale serviciilor publice audiovizuale!

Înainte de a arunca pe piaţă sperietoarea cu desfiinţarea unor studiouri, cred că o dezbatere serioasă trebuie să aibă loc!

2016 - ANUL VÎNĂTORII DE JURNALIŞTI

Organizaţia Reporteri fără Frontiere consideră că anul 2016 a însemnat unul al vînătorii de jurnalişti. Cel puţin 74 de jurnalişti au fost ucişi între 1 ianuarie 2016 şi 10 decembrie 2016, în timpul exercitării misiunii. În 2015 numărul jurnaliştilor ucişi a fost de 101. Această diferenţă, ce ar putea să ne bucure, arată că jurnaliştii au fugit din calea pericolului iminent pentru ei, în special în Syria, Iraq, Lybia, Yemen, Afghanistan și Burundi. Aceste exemple reprezintă tot atîtea găuri negre în informaţiile credibile!

Presiunile asupra libertăţii presei, duse pînă la închiderea în mod arbitrar a mass-media, şi autocenzura s-au simţit, anul trecut, mai mult ca oricînd. Cazurile Turciei şi Mexicului.

Uciderile jurnaliştilor au fost deliberate. Ei au fost vînaţi, în special în Afghanistan şi Yemen. Syria ocupă, însă, locul fruntaş în aceea ce priveşte uciderea jurnaliştilor. Două treimi dintre jurnaliștii uciși în 2016 au fost într-o zonă de conflict.

Acest bilanţ reprezintă şi rezultatul deciziei criminale a redacțiilor care sînt reticente în trimiterea reporterilor la cursuri de specialitate.

"Violența împotriva jurnaliștilor este din ce în ce mai mult executată în mod deliberat", a declarat Christophe Deloire, secretar general al RSF. "Această situație alarmantă reflectă eșecul evident al inițiativelor internaționale de protecție a jurnaliștilor. Ea a semnat condamnarea la moarte a informațiilor independente în zonele de cenzură și propagandă, cu grupuri extremiste, în special în Orientul Mijlociu"... "Odată cu instalarea unui nou secretar general al ONU, Antonio Guterres, este urgent să desemneze un reprezentant special pentru protecția jurnaliștilor".

122 de jurnaliști și profesioniști media au fost uciși în 2016, conform noilor statistici publicate de cea mai mare organizație de jurnaliști din lume.

Federația Internațională a Jurnaliștilor (FIJ), care reprezintă peste 600.000 de membrii din 140 de de ţări, a publicat statistica  cu cei 93 de jurnalişti ucişi în misiune în 2016. Alţi 29 a murit în accidente de avion!

Deşi cifrele pentru 2016 sînt în scădere, de la 112 în 2015, nivelurile de violență au fost mai mari în Afghanistan, Guatemala, Iraq și Mexic. Yemen, India, Pakistan și Syria formează un alt grup în care nu s-a produs nici o schimbare a numărului de asasinate faţă de 2015.

"Numărul de jurnaliști și personal media ucis în misiune ar putea fi mai mare, însă lipsesc de informații credibile cu privire la aceste cazuri şi din cauza autocenzurii în unele țări, pentru a evita atragerea atenției nedorita a baronilor infracționalității ", a declarat secretarul general al FIJ Anthony Bellanger.

În conformitate cu înregistrările FIJ, lumea arabă și Orientul Mijlociu are cea mai mare cu 30 de ucidere concordanței, urmată de Asia Pacific, cu 28 de asasinate, America Latină, cu 24, Africa 8 și Europa, cu doar trei asasinate.


Țările cu cel mai mare număr de asasinate media sînt:

• Iraq: 15, • Afganistan: 13, • Mexic: 11, • Yemen: 8, • Guatemala 6, • Syria: 6, • India: 5, • Pakistan: 5.

Atît în România, cît şi în restul Europei pluralismul presei este în pericol, arată studiul Media Pluralism Monitor. România este singura ţară cu semnale de alarmă la toate nivelurile, inclusiv în ceea ce priveşte condiţiile de bază pentru o presă funcţională. Cele mai mari riscuri atît în România cît şi în majoritatea statelor vizează concentrarea patronatului pieţei de media, competenţele media subdezvoltate în rîndul populaţiei, politizarea controlului asupra canalelor media, independenţa serviciilor publice de media, publicitatea de stat sau chiar siguranţa jurnaliştilor.

Cele mai mari riscuri includ lipsa transparenţei privind concentrarea patronatului pieţei de media, politizarea controlului organizaţiilor media, independenţa TVR, nivelul scăzut al competenţelor media în rîndul publicului, precum şi precaritatea condiţiilor de desfăşurare a profesiei de jurnalist.

România este singura ţară, din cele 19 europene, în care nu sînt asigurate condiţii de bază pentru o presă funcţională în mare parte din cauza problemelor ce ţin de statutul jurnaliştilor. Neregulile frecvente la nivelul plății salariilor, nesiguranța locurilor de muncă, situația economică în general dificilă a presei din România (în special pentru ziare), pun jurnalismul într-o situație foarte precară, vulnerabil la instrumentalizare şi influențe externe, faţă de care jurnaliştii nu au mijloacele necesare pentru a se proteja (reglementări legale sau interne, organizaţii puternice care să îi reprezinte, etc.). În acest context dificil, devine puțin probabil ca presa din România să producă un conținut de calitate, în interesul public.

În România, în 2016, Federaţia Sindicatelor FAIR – MediaSind constată că situaţia libertăţii presei în România sa deteriorat din cauza intervenţiei politicului. FAIR–MediaSind semnalează faptul că instituţiile publice de presă rămîn excesiv de politizate. Intervenția abuzivă a politicului a adus Televiziunea Română în pragul colapsului, iar Radioul Public este confruntat cu acuzaţii de corupţie şi cu decizii arbitrare care limitează dreptul jurnaliștilor la liberă exprimare. Nu putem să nu observăm insistența cu care Puterea susține la conducerea Radioului Public, în ciuda numeroaselor proteste publice declanşate atît în ţară cît şi în străinătate, un om incompatibil și chiar semnatar al unui angajament cu fosta securitate. Nu putem ignora nici modul în care este cheltuit banul public, de multe ori, în favoarea clientelei. Abuzurile împotriva angajaților au continuat, iar parlamentarii au ignorat orice protest preferînd să ascundă sub preş orice sesizare primită din partea societăţii civile.

În acelaşi timp, dialogul social, la toate nivelurile, este compromis de o legislaţie a muncii restrictivă şi abuzivă. Astfel, negocierea Contractului Colectiv de Muncă din sectorul Cultură şi Mass-Media este blocată.

Presa scrisă, dar și cea audio-video și, în special, cea locală, sînt pe cale de dispariţie, întrucît actuala legislație a muncii nu mai oferă o protecție reală angajaților din presă.

Societățile private sînt sufocate de o impozitare excesivă și depind, în mare parte, de interesele baronilor locali.

Din aceste motive, şi în acest an, singura speranţă pentru jurnalistul român rămîne presiunea străzii şi, în special, presiunea instanţelor internaţionale asupra factorilor decizionali autohtoni, care să scoată presa din sfera influiențelor politice, de orice fel. Unele persoane folosesc, în mod abuziv, meseria de jurnalist, cu scopul de a intimida, şantaja sau pentru a face trafic de influenţă.

Mai mult, unele autorităţi locale au făcut eforturi pentru a bloca difuzarea unor materiale jurnalistice critice la adresa lor, iar avertizorii de integritate au fost hărţuiţi, la rîndul lor, de instituţii sau companii publice. Îngrijorătoare este situaţia privind siguranţa fizică şi digitală a jurnaliştilor în România şi în alte patru ţări (Croaţia, Letonia, Lituania şi Suedia), unde au avut loc în ultimii ani ameninţări frecvente şi chiar unele atacuri fizice sau digitale la adresa jurnaliştilor. La categoria "ameninţări" la adresa jurnaliştilor, Radioul Public deţine poziţia fruntaşă, potriit rapoartelor, anul 2016 fiind unul de vîrf, pe lista neagră a factorilor de răspundere care au excelat în ameninţări regăsindu-se: Ovidiu Miculescu, PDG, Daniel Sărbu, manager Radio Constanţa, Laura Sgaverdea, manager Radio Reşiţa, Bogdan Roşca, manager Radio Cluj.

În ceea ce prieşte presa scrisă. Primele trei cotidiene naţionale, cele mai vechi şi de referinţă; media vînzarilor conform declaraţiilor de difuzare pentru aprilie-iunie 2016: Evenimentul Zilei  – 10 982 exemplare/zi, Romania liberă  – 9735, Adevărul – 8670.

Nici la televiziuni lucrurile nu stau mai bine. Conform audienţelor pe luna septembrie 2016 – an electoral!: Romania TV 372.000 (2,1 % Rtg), Antena 3 367.000 (2,1), B1Tv 91.000 (0,5), Digi 24 64.000 (0,4), Realitatea 60.000 (0,3). Total 954.000 telespectatori de prime time (medie zilnica). Adică, unul din 18 adulţi români cu drept de vot se mai uită la actualităţile presupus serioase ale zilei!

Cercetarea privind situaţia din România a fost realizată de echipa Median Research Centre/OpenPolitics, cu sprijinul mai multor experţi media din sfera academică, societatea civilă (ActiveWatch, CJI, ARCA), autorităţi de reglementare a presei (CNA), şi reprezentanţi ai organizaţiilor de presă (EurActiv, Ringier).

În 2016, peste 20 de jurnalişti din presa locală reşiţeană, dar şi reprezentanţi ai societăţii civile au protestat în faţa Tribunalului Judeţean Caraş-Severin împotriva deciziei instanţei de a condamna două jurnaliste la plata a 15.000 de lei despăgubiri pentru că l-au numit „directoraș” pe șeful AJOFM Caraș-Severin și au arătat că acesta nu-și mai vede lungul nasului, anunţă Radio România. Conform deciziei judecătoreşti, cuvintele precum „directoraș” sau „suspect” sînt denigratoare, iar actul de a suna un șef de instituție publică pentru a-i cere un punct de vedere legat de un anumit subiect de interes public este o dovadă de rea-credinţă. Sentinţa este puternic contestată de societatea civilă, fiind considerată o vendetă personală a celor două judecătoare împotriva publicaţiei Express de Banat, unde au apărut câteva articole considerate denigratoare la adresa celor doi magistraţi.

Trei jurnalişti din Caraş-Severin, Daniel Stanciu, Victor Nafiru şi Sergiu Taban sînt hărţuiţi în procese de calomnie şi defăimare.