ORWELL

Realitatea, precum zoaiele şi lăturile, în care ne zbatem disperat să nu ne înecăm, azi, este chiar mai mult decît "1984", celebrul roman al lui George Orwell, pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair, fost reporter de radio fără veleităţi de lider! 1984 e un coşmar de sistem, dus la cea mai abjectă limită, dacă vorbim din perspectiva populaţiei, sau la perfecţiune, dacă vedem situaţia din perspectiva celor din Inner Party, cei care modelează societatea şi-l promovează pe Fratele Mare, Big Brother, Unicul conducător! Cealaltă carte absolut remarcabilă, concepută ca o satiră la adresa stalinismului, „Ferma animalelor”, se dovedeşte înspăimîntător de actuală: Porcii se schimbă, animalele rămîn, însă aceleaşi. Şi totul începe, bineînţeles, cu o gramadă de promisiuni, aşa cum veţi asista peste mai puţin de 90 de zile. Animalele sînt supuse la munci tot mai grele, privilegiile sînt reduse (cu 25%!). În "ferma experimentală" din Dealul Moroasei extenuarea este vîndută ca privilegiu. În paralel, porcii se lăfăie în lux. Lucru firesc, ţinînd cont că ei ŞI NUMAI EI reprezintă forţa intelecutală a fermei, fără de care nimic nu ar merge. Uneori, stau şi mă întreb dacă în 15 ani nu au găsit, undeva, vreo găină, vreun papagal, pe care să-l controleze ca în "1984" prin Ministerul Adevărului, şi să nu reclame că „forţa intelectuală” îşi cam depăşeşte atribuţiile. Fără ştirea celorlalţi, legile sînt modificate, principiile încălcate, limitele depăşite, normalitatea călcată în picioare pentru a justifica noi şi noi abuzuri. Există voci care spun că porcii sînt importanţi şi pentru Ministerul Păcii şi pentru Ministerul Dragostei care au "investit" în Fermă "proiecte" cu bătaie directă spre Valea Timocului.

Zilele acestea, grohăiturile răguşite şi isterice ale porcilor din Marea Fermă au băgat în lături vecinii sîrbi acuzaţi că nu le pasă de "românii vlahi din Valea Timocului". PORCII AU DREPTATE! Dar, de ce nimeni nu i-a întrebat DE CE grohăie şi guiţă ACUM, în AN ELECTORAL şi nu au guiţat în ceilalţi opt, sau 15 ani de cînd se află în fruntea Fermei? De ce acum? Dar, cu românii din Ungaria, aflaţi pe cale de dispariţie cum rămîne? Dar cu cei din Croaţia, Albania, Macedonia, Grecia, Ukraina? Unde a fost Ministerul Dragostei, pînă astăzi? Doar pentru că olandezii i-au pocnit peste rîturile bune doar de piftii, şi-au adus aminte de "fraţii" de dincolo de gard? "Fraţii" reacţionează corect, ca atare: "Nimeni nu are dreptul să le ceară vlahilor să se declare români", spune preşedintele Consiliului Naţional al Vlahilor din Serbia Radiša Dragojevic. Dragojevic a remarcat că facţiunea pro-românească, "încercînd să facă română comunitatea vlahă", a fost mică, formată din patru din cei 23 de membri ai Consiliului Naţional al Vlahilor. Un "adevărat succes" al Minsiterului Adevărului, care a pus şi preşedinte, şi premier şi, iată, acum l-a retras din politică, la 71 de ani, pe grohăitorul interesat de alegerile interne din Fermă şi nu de vlahi, moldoveni sau "averea gojdu"!!!

După cum se vede, „Ferma animalelor” nu este doar o satiră la adresa unor vremuri trecute, ci însuşi autoportretul unei ţări care refuză să se privească în oglindă.

"CĂPŞUNARII" ARMELOR

Zilele trecute, „BusinessInsider“ a realizat topul celor mai mari firme de securitate din lume, iar ziarul ADEVĂRUL, de astăzi, publică acest clasament, fără să intre în detalii. Ţin minte, acum cîţiva ani, în Iraq fiind, un jurnalist respectabil i-a numit pe militarii români prezenţi în teatrele de operaţii "căpşunarii din Iraq"! Şi asta pentru că militarii plecau cîte 6 luni într-o misiune extrem de dură, pentru bani, adică pentru 70 de dolari pe zi!, bani pe care nici în vis nu-i puteau cîştiga acasă! De aici, comparaţia cu "căpşunarii", sau cu "mercenarii". În definitiv, militarii prezenţi în teatrele de operaţii erau mercenari! În noua Lege, militarii nu vor mai alege să meargă "voluntar" în misiuni externe, ci sînt obligaţi prin contract. Aşa, comparaţia cu mercenarii nu mai poate fi făcută! Termenul de MERCENAR se regăseşte într-o multitudine de perioade istorice, de la Crucificarea lui Christos - cînd este condamnat să-şi petreacă întreaga viaţă ca soldat, pînă la cel care stă aşezat în bena unei furgonete, pe bidoane de apă de 5 galoane, şfichiuit de vîntul rece al deşertului în Ajunul Anului Nou, undeva, la graniţa dintre Iraq şi Arabia Saudită. Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi pentru a desemna PMC. Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare, iar prezenţa militarilor români în diferite teatre de operaţii, ca angajaţi ai Armatei Naţionale poate fi considerată ca atare! Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei. Regăsim "armatele private“ în întreaga lume, mereu în creştere. Fie că vorbim de lupta cu traficanţii de droguri sau de intervenţii în cele mai dure zone de conflict, aceste firme, au sute de mii de angajaţi. De cele mai multe ori, acestea sînt angajate de guverne, corporaţii, jurnalişti, iar contractorii privaţi, ofiţerii de securitate sau mercenarii, cu li se mai spune, pot cîştiga pînă la 1000 de dolari pe zi! Proporţia mercenaril - armată regulată este, în ziua de azi, de aproape 20%.

Potrivit informaţiilor, G4S, companie ce operează şi pe piaţa din România, are mai bine de 625.000 de angajaţi. Gigantul G4S este al doilea cel mai mare angajator privat din lume, fiind depăşit doar de lanţul american de magazine Wal-Mart. O bună parte a afacerii este concentrată pe activităţi „de rutină“ precum asigurarea securităţii în bănci, închisori şi aeroporturi, G4S joacă un rol important şi în zonele de conflict din întreaga lume. Grupul este prezent în peste 125 de ţări.

Unity Resources Group. Cu 1.200 de angajaţi în întreaga lume, firma australiană are operaţiuni ample în Iraq, a oferit asistenţă în timpul alegerilor din Liban şi a ajutat marile companii petroliere să-şi scoată angajaţii din Bahrain în timpul protestelor violente.

Erinys International. Britanicii au fost angajaţi de Departamentul de Stat al SUA pentru diferite misiuni în Iraq. Una dintre cele mai mari misiuni ale companiei a presupus trimiterea a 16.000 de anagajaţi în 282 de puncte din Iraq, unde au păzit conducte şi puţuri petroliere, rafinării şi alte active legate de energie.

Asia Security Group. Deţinută în trecut de Hashmat Karzai, vărul actualului preşedinte afgan Hamid Karzai, firma este considerată o adevărată forţă în regiune, cu aproximativ 600 de ofiţeri de pază. „Armata privată“ are sediul în Kabul şi a primit contracte în valoare de milioane de dolari de la autorităţile americane şi se crede că asigură protecţia convoaielor vestice care traversează Afganistanul.

DynCorp. Este una dintre cele opt firme de pază private alese de Departamentul de Stat al SUA pentru a rămîne în Iraq după retragerea armatei americane. Cu venituri anuale de 3,4 miliarde de dolari, grupul are operaţiuni în Africa, Europa de Est şi America de Sud. Are peste 10.000 de angajaţi. A participat la combaterea forţelor rebele din Columbia la începutul anilor 2000 şi, mai nou, la acţiuni anti-drog din Peru şi a fost trimisă pentru a dezarma luptătorii din Somalia, Liberia şi Sudan.

Triple Canopy. Alta dintre cele opt opt firme de pază private alese de Departamentul de Stat al SUA pentru a rămîne în Iraq după retragerea armatei americane. Are aici contracte în valoare de 1,5 miliarde de dolari. Are peste 5.000 de angajaţi în întreaga lume.

Aegis Defense Services. Pe lîngă clienţii privaţi, firma asigură protecţie pentru misiuni ONU şi ale autorităţilor americane, în special în Iraq. Cu 5.000 de angajaţi, are sedii în Afganistan şi Bahrain şi oferă intervenţii de urgenţă, evalurea riscului şi sînt specializaţi în protejarea activelor petroliere.

Defion International. Cu birouri în Peru, Dubai, Iraq, Sri Lanka şi Filipine, firma angajează şi instruieşte ofiţeri de protecţie, gărzi de corp, şoferi, şi specialişti în logistică, majoritatea recrutaţi din ţări aflate în curs de dezvoltare. Are contracte cu Departamentul de Stat al SUA.

Academi. Înfiinţată Blackwater, devenită ulterior Xe Services şi, mai nou, Academi, firma de pază operează una dintre cele mai mari şi mai complexe baze militare private din lume. Are aproximativ 20.000 de angajaţi, 20 de avioane şi o flotă de vehicule blindate de teren. Majoritatea acestor resurse au fost trimise în Iraq în baza unor contracte de mai multe milioane de dolari cu Departamentul de Stat al SUA.

Am scris-o de nenumărate ori, personal cred că episodul armatelor naţionale este doar o mică paranteză în istoria militară a armatelor private, iar Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate, iar această Industrie de Securitate Privată este structura cea mai pregătită să ofere baza securităţii noilor entităţi ce se vor creea! Pentru că, în ciuda intenselor "eforturi" de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale. Companiile de Securitate Private au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, dar rămîn privite destul de "exotic" la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Trăsăturile distinctive ale PMC sînt: - Structura organizaţională: PMC sînt firme înregistrate cu structuri constituite; şi - Motivaţia: PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice. PMC-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BMTF) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S). Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict. Deşi industria securităţii private tinde să devină indispensabilă unei societăţi moderne, paradoxal, aceasta nu figurează alături de sănătate şi administraţie locală în literatura de specialitate a managementul public. Dacă privim în ansamblu Industria Securităţii Private, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern (prof. univ. dr. Constantin Onişor, "IC într-o permanentă extindere", revista Geopolitica, anul VI, nr. 27, pag. 25). Industria poate fi definită pe paliere de activitate operaţională: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor; servicii de pază a transporturilor de bunuri şi valori; servicii de gardă personală şi de activităţi tehnic-operative; servicii de proiectare şi instalare a sistemelor de supraveghere şi alarmare; servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie; servicii de detectivi particulari (intelligence); activitate de învăţămînt, cercetare, training, audit; şcolarizare sau reconversie profesională; licenţiere în managementul tehnic sau operaţional; activităţi de training tehnic sau operaţional; audit intern şi extern al companiilor prestatoare de servicii de securitate privată. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Potrivit lui Constantin Onişor (op.cit.), aria de cuprindere şi intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statelor este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, creînd ea însăşi, producţie şi servicii!

PROTECŢIA CIVILĂ 79

În România, protecţia civilă a luat fiinţă prin Decretul Regal din 28 februarie 1933 sub denumirea de "apărare pasivă" avînd ca scop "limitarea efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei sau resurselor teritoriului, prin protecţie directă sau micşorînd eficacitatea atacurilor aeriene". Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea incercare armata şi, în cadrul acesteia, Apărarea Locală Antiaeriană, cum se numea atunci Protecţia Civilă. Actionînd zi şi noapte pentru salvarea de vieţi omeneşti, înlăturarea avariilor şi a distrugerilor, Apărarea Locală Antiaeriană a trecut un examen foarte greu. Ca urmare a acestui dezastru, în anul 1978, denumirea de Apărare Locală Antiaeriană se modifică în „APĂRARE CIVILĂ” iar prin Decretul nr.140 din 1978, privind organizarea activităţii pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale, incendiilor sau catastrofelor de mari proporţii, se extind atribuţiunile sistemului. Se întocmesc planuri de intervenţie şi protecţie în astfel de situaţii şi se trece la pregătirea formaţiunilor şi populaţiei. Dacă pînă în 1989, obiectivul protecţiei civile din România era de a asigura alarmarea, adăpostirea, evacuarea şi protecţia populaţiei împotriva armelor de nimicire în masă, misiuni desfăşurate în special pe timpul conflictelor din cele două războaie mondiale, după Revoluţie, apare tot mai pregnant, necesitatea unei reforme, datorate creşterii riscurilor non-militare, pe fondul accelerării tendinţelor de globalizare, al schimbărilor climatice radicale, al diversificării activităţilor economice şi producerii de dezastre. Coordonarea, controlul şi acordarea asistenţei tehnice de specialitate în domeniul protecţiei civile se asigură, la nivel central, de către Ministerul de Interne prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, iar la nivel local, de către Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „SEMENIC” al judeţului Caraş-Severin, prin Serviciul Protecţie Civilă.

Astăzi, Protecţia Civilă este o componentă a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit prezentei legi, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate. Activitatea de protecţie civilă este de interes naţional, are caracter permanent şi se bazează pe îndeplinirea obligaţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, celorlalte persoane juridice de drept public şi privat române, precum şi persoanelor fizice. Concepţia, organizarea, desfăşurarea şi managementul activităţilor de protecţie civilă se stabilesc şi se realizează la nivel local şi naţional pe principiile autonomiei, subsidiarităţii, legalităţii, responsabilităţii, corelării obiectivelor şi resurselor, cooperării şi solidarităţii. Activităţile şi măsurile de protecţie civilă se planifică, se organizează şi se aplică în concordanţă cu prevederile Legii 481 din 2004 cu modificările şi completările ulterioare şi cu actele normative de aplicare subsecvente, ale strategiei de securitate naţională, cu planurile şi programele adoptate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, precum şi cu programele şi procedurile elaborate de organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunii Europene. Capacitatea de adaptare a sistemului protecţiei civile din România a fost demonstrată pe timpul participării la activităţi internaţionale de pregătire în comun, constituirea unor forţe multinaţionale, de sprijin şi asistenţă umanitară în caz de dezastre, în diferite zone ale globului. Astfel, structuri de comandă şi de intervenţie au participat la misiuni în Albania, Bosnia-Herţegovina, Somalia, Angola şi Turcia (la acţiuni de căutare-salvare, ca urmare a cutremurelor devastatoare din august şi noiembrie 1999).

Potrivit legii, atribuţiile protecţiei civile sînt următoarele:

-identificarea şi gestionarea tipurilor de riscuri generatoare de dezastre naturale şi tehnologice de pe teritoriul României;
-culegerea, prelucrarea, stocarea, studierea şi analizarea datelor şi informaţiilor referitoare la protecţia civilă;
-informarea şi pregătirea preventivă a populaţiei cu privire la pericolele la care este expusă, măsurile de autoprotecţie ce trebuie îndeplinite, mijloacele de protecţie puse la dispoziţie, obligaţiile ce îi revin şi modul de acţiune pe timpul situaţiei de urgenţă;
-organizarea şi asigurarea stării de operativitate şi a capacităţii de intervenţie optime a serviciilor pentru situaţii de urgenţă şi a celorlalte organisme specializate cu atribuţii în domeniu;
-înştiinţarea autorităţilor publice şi alarmarea populaţiei în situaţii de protecţie civilă;
-protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi arhivistice, precum şi a mediului împotriva efectelor dezastrelor şi ale conflictelor armate;
-asigurarea condiţiilor de supravieţuire a populaţiei în situaţii de protecţie civilă;
-organizarea şi executarea intervenţiei operative pentru reducerea pierderilor de vieţi omeneşti, limitarea şi înlăturarea efectelor calamităţilor naturale şi a celorlalte situaţii de protecţie civilă;
-asanarea şi neutralizarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor militare;
-participarea la misiuni internaţionale specifice;
-constituirea rezervelor de resurse financiare şi tehnico-materiale specifice.

Îndeplinirea atribuţiilor specifice de protecţie civilă se realizează, potrivit legii, de către serviciile de urgenţă publice sau private, profesioniste şi voluntare.

Grupul pentru Securitate şi DEmocraţie (GSD) rămîne preocupat de promovarea culturii de securitate şi a formării profesionale continue a jurnaliştilor specializaţi în situaţii excepţionale, şi consecvent în reformarea reală a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a înfiinţării unui Minister (sau agenţie naţională) pentru Situaţii Excepţionale. GSD consideră că simplificarea legislaţiei referitoare la situaţiile de urgenţă şi înfiinţarea unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă (sau Excepţionale) ar introduce consecvenţa şi coerenţa în acţiunile de prevenire, intervenţie de salvare şi acţiuni post-dezastru. Preluarea conducerii operaţiunilor de management al situaţiilor de urgenţă de către comandantul ISU şi, de exemplu, rechiziţionarea utilajelor necesare efectuării acţiunilor de deszăpezire, sau inundaţii, alunecări de teren, cutremure etc, ar înlocui cu succes acţiunile neuniforme ale primarilor ale căror localităţi sînt lovite de dezastru la un moment dat. În astfel de situaţii, nu este "political corectness" să dai vina, de la nivel central, pe incompetenţa autorităţilor locale, care nu s-au preocupat suficient, care nu au verificat existenţa utilajelor prinse în planurile de intervenţie etc.

Deocamdată, Ministrul de Interne coordonează şi răspunde de întreaga activitate, deci tot personalul şi mijloacele folosite se subordonează şi ministerului. Filozofic vorbind, Ministerul de Interne (ca şi Ministerul Apărării) este un minister de forţă care are ca principal obiectiv managementul violenţei în interiorul ţării. Salvatorii din cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă au ca principală misiune SALVAREA VIEŢILOR ŞI BUNURILOR MATERIALE ale concetăţenilor lor. Cele două concepte sînt contondente, deci, nu pot face casă bună. Despărţindu-le, în două ministere separate, Ministerul pentru Situaţii de Urgenţă ar avea ca SINGURĂ MISIUNE salvarea vieţii şi bunurilor, iar ca mijloace, posibilitatea instruirii tinerilor care, conform legii, nu mai sînt obligaţi să efectueze stagiul militar obligatoriu, pentru intervenţia în situaţii de urgenţă - şi mobilizarea acestora în situaţii limită! - , posibilitatea achiziţionării de echipament (preşedintele Traian Băsescu, recunoştea, în discursul său din 13 februarie 2012 că "în acest moment, România NU este pregătită să facă faţă unor astfel de situaţii"), coordonarea comună a Salvamontului şi Salvamarilor etc.

Deocamdată, situaţiile de urgenţă sînt gestionate în baza Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă (SNMSU), care ar putea constitui cadrul legislativ de înfiinţare al unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă (sau Agenţie!). Pînă cînd ne aude cineva, spunem LA MULŢI ANI SALVATORILOR de la Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă, RESPECT, salvatorilor de la ISU "Semenic"!

AFGANISTAN - INSURECŢIE NAŢIONALĂ?

Un militar afgan a deschis focul ieri, asupra unor soldaţi din cadrul Forţei Internaţionale a NATO (ISAF) şi a ucis doi dintre ei, în estul Afganistanului, a anunţat ISAF într-un comunicat, transmite AFP. "Acolo se desfăşura o manifestaţie", a precizat Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate. Uciderea celor doi militari ai NATO intervine în cea de-a treia zi de manifestaţii antiamericane, izbucnite după ce mai multe exemplare ale Coranului au fost arse la o bază militară americană din Afganistan. Deocamdată nu se ştie însă dacă cele două evenimente au vreo legătură. În cursul nopţii de luni spre marţi, cîteva exemplare ale Coranului, confiscate de la deţinuţii din închisoarea bazei americane din Bagram, aflată la 60 de kilometri nord-est de Kabul, au fost arse sub pretextul că erau folosite de deţinuţi pentru a transmite mesaje între ei, conform unor oficiali de la Washington. Talibanii au cerut joi "uciderea" soldaţilor străini din Afganistan. "Pentru a apăra cartea sfîntă (...), trebuie să atacaţi fără frică bazele militare ale invadatorilor, convoaiele lor militare, să-i ucideţi, să-i capturaţi, să-i loviţi şi să le daţi o lecţie în aşa măsură încît să nu mai îndrăznească să insulte Sfîntul Coran", au declarat aceştia într-un comunicat transmis AFP. S-ar putea ca această strategie să reuşească...

Deunăzi, dorind să mimeze colaborarea cu Statele Unite, armata pakistaneză dădea un comunicat încercînd să se disculpe: "Teroriştii s-au organizat în provinciile Kunar şi Nuristan, cu susţinerea autorităţilor locale afghane", afirmă comunicatul armatei, ceea ce spune foarte mult despre autoritatea "Guvernului afgan" al lui Hamid Kharzai, dar şi despre capacitatea forţelor NATO de control al securităţii în regiune! DE această dată, talibanii speră într-o "insurecţie naţională" pornită chiar din capitala ţării. Sprijinul acordat luptătorilor talibani, sunniţi, este facilitat şi de faptul că populaţia Afganistanului este atît de etrogenă, încît nu se poate vorbi, cu adevărat, despre un popor Afgan în sensul clasic al cuvîntului. Nici despre stat naţional nu se poate vorbi! Probabil că cel mai nimerit termen ar fi "Confederaţie etnică" bazată pe o comuniune tribală (Tribal Commonwealth), concept promovat intens de către liderii locali, mai ales pashtuni. Hamid Karzai şi-a exprimat public intenţia de a se retrage la sfîrşitul celui de-al doilea mandat, conform Constituţiei, iar acest aspect ameliorează într-un mod foarte sensibil perspectivele politice pentru Afganistan. Karzai, aflat la conducerea Afganistanului de la sfîrşitul lui 2001, a fost reales în 2009, în urma unui scrutin marcat, potrivit comunităţii internaţionale, de fraude masive, majoritatea comise în favoarea şefului statului. Totuşi, e important de spus că dezordinea şi luptele necontenite din Afganistan au reprezentat şi reprezintă un interes important al Paqistanului, care este, de departe, cel mai interesat de perpetuarea acestui conflict. Pentru Paqistan războiul afgan, a fost o sursă importantă de venituri, influenţă politică şi "bunăvoinţă" americană. Episodul REVOLTELOR POPULARE PENTRU CORAN demonstrează fragilitatea construcţiei de securitate din Afganistan, spaţiu pe care NATO şi Statele Unite se pregătesc să-l părăsească în 2014, la fel de penibil cum au părăsit şi Vietnamul, dar şi legătura, aproape ombilicală, între Paqistan şi forţele insurgente. Situaţia actuală din Afganistan, după 10 ani de război împotriva talibanilor demonstrează, încă o dată, că recurgerea la superioritatea militară pe cîmpul de luptă nu se traduce, automat, într-un rezultat politic favorabil, iar pentru ca rezultatele din teren să fie vizibile, aria de operaţii CORECTĂ este Af-Paq-ul! Vietnamul şi, mai recent, experienţa Iraqului au demonstrat-o cu prisosinţă: marile armate ale Vestului împotmolindu-se în războiul de contrainsurgenţă!

Pentru Europa în special, dar şi pentru Statele Unite ale Americii, există o certă nostalgie pentru perioada colonială cînd intervenţia militară a fost eficientă, triumfală şi vizibilă, recompensată cu prestigiu, pieţe, şi acces la resurse. Amintiţi-vă doar de frenezia belicoasă a preşedintelui francez cu care s-a angrenat în războiul libian! Persistă în Occident ideea că trebuie să existe o modalitate de a restabili acele zile fericite la nivel mondial, în ciuda dispariţiei oficiale a statului colonial. În strînsă legătură cu acest imperialism rezidual, susţinut de globalizarea economică, persistă convingerea că puterea militară continuă să modeleze istoria lumii. În contrast cu aceste convingeri, intervenţiile militare occidentale de la începutul secolului 21 au fost întîmpinate peste tot cu o rezistenţă violentă şi perseverenţă naţională, elemente care, din punct de vedere militar, ar fi trebuit eliminate în cazul în care stabilitatea în spaţiile vizate ar fi fost restaurată şi o parte importantă a populaţiei locale ar fi fost "eliberate"! Din punct de vedere politic, însă, soluţia enunţată ar fi UN DEZASTRU! Marea greşeală făcută de către decidenţii politici din Vest, în perioada post-colonială, extrem de vizibilă, în prezent, în Afganistan şi Libia, şi deja prezentă în Iraq, este de a reuni două tipuri de situaţii de conflict. Specialiştii militari identifică corect "Sindromul Vietnam" ca fiind "războiul de contrainsurgenţă", mereu problematic, în care efortul de a realiza schimbarea de regim, pe baza unei intervenţii militare nu ţine seama, niciodată, de dinamica auto-determinării locale. Militarismul elitelor politice - tradus prin încrederea oarbă în hard power-ul militar şi dependent de acesta - trebuie ţinut departe de puterea militară, care poate fi utilizată raţional, pentru atingerea unor obiective, în anumite condiţii. De cele mai multe ori, militarismul decidenţilor politici produce o încredere supraevaluată în eficienţa puterii militare, pe care o finanţează în exces şi îi pretinde rezultate în teren, fără să ţină seama de diferenţele majore între cele două tipuri de războaie.

Aceasta pare să fie o imagine din perioada de declin a colonialismului european şi a efortului american de preluare a sarcinii de a proiecta puterea Vestului, la nivel global, în ultima jumătate de secol, pe care le trăim cu toţii. Cele două faze ale războiului din Iraq sînt elocvente. Prima fază a implicat victoria pe cîmpul de luptă, rapidă, asupra forţelor iraqiene, căderea Bagdadului şi răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, în piaţa centrală a oraşului. George W. Bush a sărbătorit această aparentă victorie, în mai 2003, pe puntea unui portavion, vorbind trupelor americane şi arborînd banner-ul cu inscripţia: "misiune îndeplinită". Am şi eu un tricou cu aceeaşi inscripţie! Din acel moment a intervenit a doua fază a războiului, cea de restructurare politică şi economică a Iraqului, sub influenţa neoliberală şi ocupaţia militară. Din acel moment s-a făcut simţit "Sindromul Vietnam", iar rezistenţa indigenă la ocupaţia străină a neutralizat în mod semnificativ impactul superiorităţii militare, iar mişcarea de autodeterminare naţională s-a bucurat de suportul politic şi moral al opiniei publice mondiale.

Deşi schimbat din funcţie de Obama pentru analizele şi declaraţiile sale prin care arăta "semnele" că SUA pierd războiul în Afganistan - taman în perioadă electorală! - Generalul David Petraeus rămîne cea mai influentă figură militară americană din ultimul deceniu. El este şi autorului Manualului de Contrainsurgenţă al Armatei Americane, în care a aplicat lecţiile învăţate de armata americană în războiul din Vietnam şi nu "impresiile" decidenţilor politici de la Casa Albă despre combaterea insurgenţei şi rezistenţei naţionaliste cu forţa armatei convenţionale de ocupaţie. Petraeus a încurajat sensibilitatea faţă de cultura indigenă, respectul pentru drepturile omului, precum şi promovarea dezvoltării economice. Şi totuşi, există o eroare, imposibil de identificat de ilustrul strateg: violenta intruziune imperială rămîne la fel de neplăcută pentru populaţiile ocupate ca în perioada sec. IX - XX! Şi în Af-Paq acest resentiment este identificat direct cu Imperiul Britanic, de care Statele Unite nu este complet străin! Afganistan înseamnă, cuvînt cu cuvînt, "Ţara afganilor" şi s-a întemeiat la începutul secolului 19. Englezii au introdus primii denumirea "ţară afgană", transformîndu-se în Afganistan, denumire preluată şi de afgani. Afgan, de altfel, nu înseamnă cetăţean al Afganistanului, ci se referă îndeosebi la poporul paştunilor (fiind denumiţi afgani numai în Persia şi India). O "mostră" de colonialism!

În ciuda influenţei tot mai mari a talibanilor în societatea afgană, un purtător de cuvînt al Pentagonului, colonelul Dave Lapan, insistă că: "Avem în continuare talibanii pe fugă." Liderii civili au clamat în aceeaşi notă. Secretarul Apararii, Leon Panetta, a declarat: "Vom menţine cursul pentru a finaliza această misiune." Iar Barak Obama a mers în aceeaşi direcţie, optimistă: "Vom reuşi! Ţineţi-i sub presiune". Informaţiile din teren par să-i dea dreptate lui Lapan: într-adevăr, există talibani pe fugă, însă atacînd şi cucerind baze şi posturi de frontieră, dar şi recîştigînd "inimile şi minţile" localnicilor, exerciţiu ratat de Coaliţie!

Potrivit unor informaţii, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong.

Potrivit unui general muntenegrean, care a luptat în primul război modern de guerilla, luptătorii de guerillă se bucură de sprijinul populaţiei şi ei se pot "lăsa la vatră" şi reintra în luptă oricînd! Sprijinul popular faţă de talibani este confirmat şi de lucrătorii umanitari din Afganistan. "Mulţi oameni percep acum ISAF ca o forţă de ocupaţie", a spus Anne Jones, un activist umanitar care a trăit în Afganistan". Ei nu mai fac parte din soluţie, ci au devenit problema! Pe de altă parte, insistenţa cu care se vehiculează retragerea trupelor NATO în 2014, pot oferi talibanilor un target pînă la care să reziste. Părerea mea!

SARKOZY ESTE FRANŢA

2012 zdruncină electoral jumătate de planetă. După consolidarea Dinastiei în Coreea de Nord, reuşită, interesul observatorilor politici se va îndrepta spre Coreea de Sud, Rusia, Statele Unite, Franţa şi..., în cazul nostru, spre România şi cele două runde de alegeri. A, era să uit, şi spre tentativa de Dinastie la un anumit post public! Nereuşit, deocamdată! Trecînd în revistă candidaţii şi primele schiţe imagologice ale campaniilor acestora, un banner afişat în capitala Franţei mi-a atras, în mod deosebit atenţia: cel al preşedintelui Sarkozy, cu sloganul LA FRANCE FORTE! Această imagine, pe fond albastru, este identică cu cea proiectată de legendarul JACQUES SEGUELA, în 1988, pentru preşedintele în exerciţiu, la fel de legendarul FRANCOIS MITTERRAND, purtînd sloganul LA FRANCE UNIE!

Şi, pentru că Seguela rămîne o şcoală de campanie electorală, Sarkozy şi staff-ul său nu s-au sfiit să-i utilizeze stilul! Într-o carte absolut remarcabilă, "Ne dites pas a ma mere que je suis dans la publicite... Elle me croit pianiste dans un bordel", apărută la prestigioasa editură pariziană Flammarion în 1979 (şi pe care, veţi rîde!, am descoperit-o între cărţile bunicului meu, ţăranul Petru Păvan din satul Soceni!), Jaques Seguela relatează prima sa întîlnire cu Mitterrand, în calitatea sa de prim-secretar al Partidului Socialist, care declara: "Direcţia este importantă şi la capătul acesteia, ţelul. Puterea nu se poate sustrage socialismului. Experienţa socialistă e inevitabilă". Iar Seguela i-a răspuns: "Am crezut întotdeauna că publicitatea trebuie să iasă din mîinile difuzorului precum copilul din pîntecul mamei. Agenţii publicitari se consideră procreatori. De fapt, ei nu sînt decît nişte ginecologi"! Rezultatul, pe final, a fost afişul cu "efigia" preşedintelui brend pe fond albastru social-democrat! Am citat acest pasaj, din cartea bunicului meu, pentru a încerca să demonstrez că indiferent de orientarea politică imaginile puternice sînt cîştigătoare. În cazul nostru, albastrul social-democrat al socialistului MItterrand a fost "împrumutat", în acest an, pe afişul candidatului dreptei, Sarkozy. Cu totul!

Să analizăm puţin, ŞI în folosul candidaţilor de pe la noi, care vin în competiţia electorală doar cu mult tupeu şi "iubire de oameni, dragoste de ţară şi frică de Dumnezeu". Hallal! La fel ca Mitterrand în 1988, în Franţa lui 2012, Sarkozy este Preşedintele - intră în arenă deţinătorul titlului. Afişele prezintă profilul-efigie al candidaţilor, ce intră, astfel, în istorie, un prim-plan de detaliu. La alegerile precedente, Sarkozy poza în faţa Franţei, astăzi, SARKOZY ESTE FRANŢA! Însă analiştii consideră că şansele lui Sarkozy de a fi reales sînt departe de a fi sigure. Mulţi analişti se aşteptau ca Nicolas Sarkozy să aştepte pînă luna viitoare pentru a face anunţul privind candidatura, doar cu cîteva săptămîni înainte de primul tur de scrutin, ce va avea loc la 22 aprilie. NU a fost aşa, iar Sarkozy pare hotărît să intre cît mai repede în...istorie! Într-adevăr, afişul nu lasă senzaţia unei sacralizări a candidaţilor? Cum să nu fie reales un Preşedinte intrat, deja, în Panteon, şi nu ca simplu trecător, ci, în calitate de "vieţuitor", aşa cum sugerează imaginile? Un Suveran al Dreptei! Într-un interviu acordat TF1, Sarkozy a afirmat că va candida pentru a fi reales şi că nu îşi poate abandona rolul de "lider al Franţei într-un moment în care ţara se luptă cu criza economică ce afectează restul Europei şi întreaga lume". El a comparat rolul său cu acela al unui căpitan de vas aflat în mijlocul furtunii. Lipseşte calul alb! În orice caz, discursul-prim al liderului francez susţine imaginea-efigie creată de Seguela în 1988!

Sarkozy se află în faţa unei bătălii grele pentru a cîştiga un al doilea mandat. Un sondaj al "Harris Interactive" arată că 28% dintre persoanele care intenţionează să voteze în viitoarele alegeri îl susţin pe socialistul Francois Hollande, faţă de 24% care afirmă că vor vota pentru Sarkozy.
Preşedintele francez a cîştigat susţinerea cancelarului german, Angela Merkel. Însă analiştii consideră că aceasta poate să nu fie în avantajul lui Sarkozy întrucît criticii reproşează că Franţa lasă Germania să preia conducerea în ceea ce priveşte politicile zonei euro.

În România, lucrurile stau mult mai simplu. Aici lipsesc imaginile-efigie, înlocuite cu mai mult succes de omul-găleată, candidatul-ulei-mic şi bere sau candidatul escroc total!

UECCCP... DUPĂ DOUĂ GENERAŢII

Pînă zilele trecute eram convins că viitorul Greciei este ÎN AFARA Uniunii Europene, o "entitate pragmatică şi eficientă" cu o monedă unică - şi şchioapă! - pentru care nu mai poţi avea argumente morale de a o susţine, un experiment catastrofal cu efecte devastatoare, de amploare, asupra oamenilor! Revenirea la Drahmă şi creşterea deficitului pentru a pune în mişcare economia mi se părea varianta cea mai bună pentru o ţară ale cărei performanţe economice nu au fost NICIODATĂ în măsură să se conformeze standardelor impuse de creatorii Uniunii. Ciuruită de datorii, ţinută la suprafaţă doar cu sprijinul puterilor europene, handicapată de o administraţie ineficientă: acest diagnostic nemilos a fost stabilit de către francezul Edmond About... în 1858, un text la mare modă, care circulă astăzi în Europa! Astăzi, euroelita regăseşte aceste observaţii şi se miră precum ACELA la poarta nouă! "Coşmarul datoriei greceşti se dezvăluie", titrează Financial Times, urmînd pista unui raport "strict confidenţial" realizat de către analiştii troicăi UE-BCE-FMI şi distribuit săptămîna trecută liderilor din zona euro: programul de asistenţă financiară de 130 de miliarde de euro aprobat pentru Grecia, după cîteva luni de negocieri, are deficienţe majore şi nu este deloc suficient pentru a rezolva problemele!

Raportul de 10 pagini privind sustenabilitatea datoriei publice a Greciei, care a fost trimis miniştrilor de Finanţe din zona euro, ilustrează un tablou sumbru pentru economia europeană. Deşi Parlamentul de la Atena a votat un plan de economii de 3,3 miliarde de euro pentru acest an, care prevede, printre altele, o reducere a salariului minim şi o plafonare a pensiilor, pînă şi în cel mai optimist scenariu, măsurile de austeritate impuse Atenei implică riscul unei recesiuni atît de profunde încît Grecia nu va fi capabilă să iasă din gaura datoriilor prin intermediul planului de salvare de 170 miliarde de euro, total, pe trei ani. Euroelita discută despre Grecia ca despre o entitate abstractă, nelocuită, deşi viaţa în Grecia, leagănul civilizaţiei europene, a devenit de nesuportat. Aproximativ 100.000 de firme au dat faliment şi multe altele se prăbuşesc. Rata sinuciderilor este în creştere, numărul crimelor s-a dublat, iar zeci de mii de oameni au rămas fără locuinţe. Viaţa în regiunile rurale, unde s-a revenit la schimburile tradiţionale de produse, este mai suportabilă. În oraşe, situaţia este foarte dură, iar pentru grupurile minoritare este groaznică – în special pentru etnicii albanezi, care nu au drepturi şi care au ocupat mult timp locuri de muncă pe care grecii le refuzau. Cînd nu fac schimburi în natură, grecii vorbesc de drahmă şi de "secesiunea" de UE.

Acest tablou sumbru, devoalat de mass-media, mă făcea să cred că Grecia este pe cale să părăsească Uniunea, chiar şi pentru a fi dată exemplu, Bau-Bau, pentru statele ale căror deficite ar fi avut tendinţa de a o lua razna. M-am înşelat amarnic! Nu pentru că soluţia părăsirii UE nu ar fi corectă, ci pentru că filosofia pe care a fost construită UE este una de tip sovietic, revăzută şi readăugită! Este încununarea ideilor lui Lenin despre naţiuni şi popoare, căzută în perioada lui Stalin pe panta impunerilor violente. Uniunea Europeană se construieşte prin... educaţia maselor, aşa cum spunea părintele revoluţiei bolşevice, Vladimir Ilici Lenin. Momentul pare prielnic, iar anul 2017-2020 încheie un ciclu istoric lung, de 100 de ani, început cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, care a avut loc în noiembrie! Renunţaţi la zîmbet şi judecaţi:

La fel ca Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană s-a constituit ca o uniune voluntară de STATE EGALE ale căror identitate naţională (limbă, cultură, tradiţii) dau valoare construcţiei europene! Din păcate, conceptele naţionale, tradiţionaliste, periferice, nu sînt acceptate de euroelite care, aflate la prima generaţie, promovează europenismul ca principal fir roşu, călăuzitor, orice abatere naţională sau naţionalistă fiind imediat repudiată. Astfel, "o educaţie pur naţională nu poate decît să întărească sentimentele naţionale şi să se orienteze într-o direcţie inversă obiectivului unitar final"(I.V. Stalin, 1920). Aşa se face că în Uniunea Europeană, la fel ca în Uniunea Sovietică, cultura este naţională ÎN FORMĂ, în principal prin LIMBĂ, dar sînt EUROPENE prin CONŢINUT, ceea ce face ca limbile europene să fie un vehicol de transport al ideilor comune, de la centru! Culturile naţionale liniştesc, deocamdată, sentimentele naţionale. Stalin este artizanul acestui compromis cultural pe care Lenin nu l-a dezavuat! Culturile naţionale - asimilate identităţilor naţionale europene! - satisfac sentimentele naţionale dar sfărîmă marile solidarităţi pan-naţionale, precum cooperarea balcanică, sau baltică etc. Istoria sovietică ne învaţă că acest "egalitarism cultural" nu va funcţiona fără o politică a controlului: controlul Bruxell-ului asupra statului purtător al intereselor naţionale, sau controlul economic care multiplică legăturile între centru şi periferie. Acest amestec de liberalism şi control, a dus în 1920, în URSS, la construirea unei comunităţi noi, o naţiune sovietică proletară, care ar fi trebuit să demonstreze că solidaritatea de clasă poate triumfa asupra conştiinţei naţionale. Puneţi această ultimă propoziţie în "lumina" politicilor UE care doreşte "construirea unei comunităţi noi, o naţiune europeană, care ar trebui să demonstreze că solidaritatea poate triumfa asupra conştiinţei naţionale". Vezi cazul Greciei, dar şi al Portugaliei, Spaniei, Italiei şi, de ce nu, al României, ai cărei lideri "sovietizaţi european" au pus ţara preş în faţa intereselor Uniunii!

Cea mai mare crimă naţională împotriva URSS, în anii 30, era tendinţa de secesiune. Extrem de puternică în Georgia, Bielorusia sau Ukraina. Din acest motiv, Stalin a deportat în Extremul Orient Rus, milioane de oameni. Statul Sovietelor ţinea cu dinţii la UNITATE! Şi UE face la fel! Atitudinea Greciei "insultă" instituţiile europene, plantate, precum cele sovietice, la controlul politicilor naţionale! În anii 20, egalitatea popoarelor, fundamentul echilibrului URSS, trebuia, în principiu, să creeze prietenia popoarelor care trăiau laolaltă, sentiment comunitar care ar modifica lent mentalităţile, ar degaja noi elite care, după modelul cultural adoptat ar fi fost naţională prin formă, dar care, ar fi avut acelaşi ţel, sovietic, servind drept punte între un trecut cu tradiţii diferite şi viitorul comun. Seamănă cu ce se întîmplă astăzi pe continent? Joacă Bruxell-ul rolul "fratelui mai mare" şi mai înţelept, în raport cu periferia, care reface optica imperială, transformîndu-se din "rău relativ" în "bine absolut"? Sau invers, în prezent...

Şi în UE, "fructele revoluţiei" vor fi coapte peste două generaţii care nu vor cunoaşte decît Uniunea şi mai puţin apartenenţa naţională. Pînă atunci, NU cred că grecii vor renunţa la mileniile de identitate proprie în favoarea unor politici sovietice promovate de la Bruxelles!

DESPRE SĂNĂTATE, PE BURTĂ

În conformitate cu Strategia Naţională de Apărare, DEGRADAREA STĂRII DE SĂNĂTATE, reprezintă unul dintre cei 5 factori de risc la adresa naţiunii române. Alături de insecuritatea individuală, emigrarea tineretului instruit, insuficienta consacrare a societăţii civile, absenţa clasei de mijloc şi declinul demografic, alterarea stării de sănătate a poporului român este recunoscută ca risc major pentru viitorul naţiunii.

În acest context, am putea crede că sistemul de sănătate reprezintă o prioritate pentru decidentul politic din România. Şi totuşi, scandalurile şi controversele anuale despre starea sistemului ne demonstrează că actul medical şi bugetul alocat pentru acesta reprezintă obiecte de negociere politică între diferite tabere aflate vremelnic în fruntea unei naţiuni tot mai bolnave şi mai lipsită de educaţie. Conform statisticilor oficiale!

Ce spun acestea? Spun că în România se constată o îmbătrînire accelerată a populaţiei, generată de perioada prelungită de tranziţie şi că în aceste condiţii, în următorii ani NU vom avea o forţă de muncă capabilă să dezvolte sistemul prin contribuţii la asigurările de sănătate şi cele sociale. Aceleaşi statistici oficiale ne spun că din 1992 avem un spor negativ de populaţie, că mortalitatea infantilă este cea mai mare din Europa, de 18,4 la mie şi este în creştere, că rata brută a mortalităţii în mediul rural este de 2 ori mai mare decît în mediul urban, că din totalul deceselor, 15% sînt evitabile dar NU şi evitate şi că avem cea mai redusă durată medie de viaţă din UE, de 67 de ani! Acesta poate fi considerat un portret al eşecului politicilor de sănătate din România ultimilor 20 de ani.

Soluţii par să existe. Cu certitudine ele se află în sistemul medical şi nu în cabinetele strident colorate ale politicienilor.

Medicii spun că puţinele resurse pe care le avem ar trebui investite în asistenţa primară şi în programe de sănătate publică, decît în servicii secundare şi terţiare. Pe de altă parte, factorul politic ar trebui să asigure o stare de sănătate generală mult îmbunătăţită prin ameliorarea condiţiilor economice, a factorilor de mediu şi a modului de viaţă. Ar fi mai ieftin, decît finanţarea serviciilor medicale costisitoare.

Am hotărît să realizez acest material pentru Radio România Actualităţi, pe baza schemei sistemului de Îngrijire de Sănătate care prevede: acoperirea generală, accesibilitatea, pertinenţa faţă de nevoi, echitatea, posibilitatea de a alege şi responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică. Asta după ce, acum un an, împreună cu prietenul şi colegul Ilie Pintea, o temă aproape identică ne-a fost refuzată! Şi astăzi, subiectul întîmpină greutăţi: e pasat de la o emisiune la alta, de parcă fiecare ar vrea să paseze răspunderea celuilalt. Asta, deşi realizatorul-suveran a dat verde materialului, croit special, cu dedicaţie, pentru el! Curajului, nu, exagerez sau m-am tîmpit?, "curaj" într-o profesie în care spui lucrurilor pe nume?, onestitatea profesională este privită pieziş într-o epocă în care doar jurnalismul de partid este kosher! Ovidiu este un realizator "a la carte", aşa cum, în 1990, visam să devină toţi jurnaliştii din România, abrupt, nu "pe burtă", cu dorinţa de a difuza "materiale interzise". Să revin...

Potrivit informaţiilor obţinute în timpul documentării, nu putem vorbi de subfinanţare ci de fraudarea sistemului. Un control riguros al cheltuirii banilor prin implementarea unui sistem informatic naţional unic ar reduce frauda cu 40% în primul an. Dacă la această măsură am mai adăuga reformarea medicinei primare cu baza pe prevenţie şi nu pe tratare, restructurarea spitalelor şi reformarea acestora, astfel încît sitemul să cumpere servicii medicale şi nu să plătească spitale, sistemul de sănătate din România ar cunoaşte îmbunătăţiri semnificative.

Tot potrivit informaţiilor oficiale, la această oră, în România există 12 milioane de asiguraţi, 4 milioane de plătitori şi 17 milioane de beneficiari. Cu toate acestea Casa Naţională de Asigurări de Sănătate beneficiază de un procent ridicol din sumele, ridicole, colectate, pentru un act medical, în final, la fel de ridicol!

SIRIA ŞI NOUL ORIENT MIJLOCIU

Adunarea Generală a ONU a adoptat joi cu o largă majoritate, în pofida opoziţiei Chinei şi Rusiei, o rezoluţie ce condamnă represiunea din Siria, la cîteva zile după blocarea de către Moscova şi Beijing a unui text similar în Consiliul de Securitate, informează AFP citată de AGERPRES. Rezoluţia, adoptată cu 137 de voturi pentru, 12 împotrivă şi 17 abţineri, cere guvernului sirian sa înceteze atacurile contra populaţiei civile, sprijinind eforturile Ligii Arabe pentru a asigura o tranziţie democratică la Damasc şi recomandă numirea unui emisar special al ONU pentru Siria. În afară de Moscova şi Beijing, Cuba, Iran, Venezuela şi Coreea de Nord mai ales au votat contra textului. Spre deosebire de Consiliul de Securitate, nu există drept de veto în Adunare. Depunerea acestei rezoluţii a fost susţinută de peste 70 de ţări din 193 ale Adunării, dintre care multe ţări occidentale şi arabe ce vizează accentuarea izolării regimului preşedintelui Bashar al-Assad. Textul are o greutate în esenţă simbolică, Adunarea Generală fiind un organ consultativ. Consiliul de Securitate, care nu s-a exprimat de la începutul crizei în Siria în martie 2011, a fost blocat pentru a doua oara pe 4 februarie de un dublu veto rus şi chinez. Rezoluţia adoptată joi este similară cu textul blocat în Consiliu. Adunarea a adoptat la 19 decembrie o rezoluţie anterioară denunţînd situaţia drepturilor omului în Siria, de asemenea cu o largă majoritate /133 pentru, 11 împotrivă, 43 de abţineri dintre care Rusia şi China/, dar textul votat joi are un conţinut mult mai politic şi marchează sfîrşitul Regimului Al-Assad, după modelul libian!

Prinsă între contestarea vehementă a regimului său de către SUA şi UE, susţinută, însă, de Rusia tandemului Medvedev-Putin, şi după căderea de la putere a colonelului Muammar el-Ghaddafi, în Libia, Siria a devenit "capul de afiş" al POLITICII regionale şi germenele Noului Orient Mijlociu. Încă din toamna trecută, Chair extrem de prudentul Sultan, de la Riad, i-a retras sprijinul politic, trăgînd un semnal decisiv între ţările arabe. Dar, se ştie că Arabia Saudită a jucat un rol central şi în debarcarea de la putere a lui Saddam Hussein, salvîndu-şi astfel monarhia wahabbită în faţa valului expansionist al şiismului iranian şi... allawit... Tunisia, Egiptul, Yemenn-ul şi Libia, menţionate, de-a lungul ultimelor luni, drept ţări în care revoltele populare ar putea inspira mişcări similare şi în alte ţări vecine, cu insinuare directă la regimul saudit, au oferit scuza perfectă pentru atragerea în vîrtejul unor revolte sociale a Siriei, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, alături de Iran. Pentru că, nici una dintre ţările menţionate nu are capacitatea Siriei de a aprinde tot Orientul Mijlociu! Siria este de o importanţă vitală pentru stabilitatea regiunii – şi se confruntă cu o "revoltă populară" pe care o înăbuşă în sînge. Libanul, Teritoriile Palestiniene, Turcia, Iraqul şi Iranul, toate vor fi afectate de ce se întîmplă la Damasc în perioada urmatoare. Paradoxal, însă, căderea lui Bashar Al-Assad va deschide calea instabilităţii regionale pentru că, războiul civil din interiorul frontierelor siriene menţine, oarecum, echilibrul într-o regiune atît de tensionată şi fragilă!

Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu "un complot" şi se află într-un "moment de răscruce", conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian. Liderul de la Damasc a insistat, de mai multe ori în ultimele luni, asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. Assad le-a spus parlamentarilor că protestele sînt un amestec între nevoia autentică de reformă şi acţiunile instigatorilor influenţaţi din exterior. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă. Am reuşit să dejucăm un complot americano-israelian”, a declarat al-Assad, potrivit cotidianului “Jerusalem Post”. Adresînduse poporului, preşedintele, confruntat cu un val de contestare fără precedent, a declarat că nu pot exista reforme în contextul "actelor de sabotaj şi al haosului". Peste 10.000 de sirieni au fugit în Turcia în contextul confruntărilor armate din ultimele luni. Confruntat cu embargoul asupra exporturilor de petrol, de către SUA şi UE, exporturi care asigură 25% din eniturile ţării, Bashar al-Assad a anunţat că economia siriană este pe cale să se prăbuşească. "Trebuie să lucrăm pentru a reda încrederea în economia siriană, deoarece există riscul prăbuşirii acesteia".

Oponenţii regimului politic al lui Bashar al-Assad, militanţii pro-democraţie şi manifestanţii sirieni solicită îndepărtarea de la putere a regimului, alegeri libere şi anularea supremaţiei partidului Baas care guvernează ţara de 40 de ani, apreciind drept tardive şi insuficiente anunţurile privind reforma. În plan internaţional, nu trece nici o zi fără ca un înalt oficial american sau european să-i ceară oftalmologului-preşedinte să părăsească puterea. Reprezentantul Rusiei la NATO însă, Dmitri Rogozin, susţine că Alianţa planifică o campanie militară în Siria, avînd ca obiectiv pe termen lung pregătirea unui atac asupra Iranului, informeaza RIA Novosti, în pagina electronică. “Se strînge laţul în jurul Iranului. Planificarea militară împotriva Iranului este în curs. Şi, desigur, sîntem îngrijoraţi de escaladarea situaţiei către un război pe scară largă în această regiune uriaşă“, a spus el, transmiţînd semnalele de la Moscova, aşa cum a făcut-o în mai multe ocazii. Surprinzător, sau nu!, Israelul pare că are interesul ca Bashar al-Assad să rămînă la putere, după cum susţine Gabriel Ben-Dor, director de studii de securitate naţională la Universitatea din Haifa. Potrivit lui Ben-Dor, atît statul evreu, cît şi Autoritatea Palestiniană se tem că înlăturarea de la putere a actualului lider sirian, relativ predictibil, ar putea fi urmată de o perioadă de instabilitate. Chiar dacă Damascul îi susţine pe doi dintre cei mai activi duşmani ai Israelului, gruparea libaneză Hezbollah şi mişcarea palestiniană Hamas, trebuie luat în calcul un scenariu şi mai sumbru: dacă regimul lui Bashar al-Assad cade, locul său ar putea fi luat de un regim sunnit radical. Ideea că regimurile arabe contestate vor fi înlocuite de “democraţii liberale sună prea bine pentru a fi adevărată”, apreciază, la rîndul său, Moshe Ma’oz, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit - wahabit, este cheia în care trebuie citit gestul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită - trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! - doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani!

Împreună cu principalii săi aliaţi, Iranul şi mişcarea de rezistenţă islamică şiita Hezbollah, Siria poate aprinde, în următoarea perioadă, atît Libanul cît şi Teritoriile Palestiniene, cele din urmă fiind "depunătoarele" unei cereri, la ONU, de recunoaştere a Statului Palestinian, în frontierele din 1967. Un nou conflict în regiune ar putea fi motorul desţelenirii situaţiei economice în Israel. Instabilitatea şi confuzia din lumea arabă servesc de minune agenda unei puteri radicale precum Iranul! Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. Şi, dacă îmi amintesc bine, această schimbare în frazeologia politicii externe a coincis cu inaugurarea Terminalului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), în Mediterana de Est! În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele "garnizoanei" de Est a NATO, Afganistan. Evident, planificatorii de atunci, neo-conservatorii americani, britanici şi israelieni nu au luat în calcul extraordinara afirmare politico-economică a Turciei! Turcia este sincer interesată de o soluţie cu două state pentru disputa israeliano-palestiniană şi de un sistem regional de securitate, în vreme ce Iranul şi Hezbollahul sînt hotărîte să deranjeze ordinea pentru a face imposibilă, pentru Israel, pacea cu lumea arabă, care ar izola Iranul, susţine Shlomo Ben-Ami, fost ministru israelian de Externe, actualmente vicepreşedinte al Centrului Internaţional Toledo pentru Pace, pentru Project Syndicate. Să mai spun doar că în cartea sa "Marea tablă de şah", Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la "modernizarea Orientului Mijlociu" ca o pîrghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia.

Spectrul diviziunilor şiiţi/sunniţi, în Liban, domină temerile observatorilor, care spun ca odată ce este deschisă această cutie a Pandorei, un război civil este foarte aproape. Turcia priveşte şi ea cu îngrijorare spre Damasc. Relaţiile bilaterale au devenit înfloritoare în ultimii ani, pe masură ce relaţia Turcia – Israel s-a răcit. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania, însă o dezmembrare a Siriei şi apariţia unui stat kurd la frontiera cu Turcia - şi o posibilă reunificare cu Kurdistanul iraqian care a depus la ONU o cerere de independenţă încă din 26 decembrie 2004! - ar fi inacceptabile pentru Ankara şi ar zădărnici acest proiect şi altele, viitoare. Pe de altă parte, tensiunile sociale şi economice acumulate în ultimele luni au nevoie doar de o masă critică pentru a se transforma în conflicte violente, un "haos constructiv", care ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., "o forţă revoluţionară minunată" pentru distrugerea creatoare ... " Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes "colateral"...

Săraci deci vinovaţi

Liderii coaliţiei de guvernare de la Bucureşti au semnat, ieri, la Parlament, protocolul privind ratificarea tratatului de guvernanţă în cadrul UE, despre care Traian Băsescu vorbea zilele trecute la televizor, în plin "cod" de vreme rea meteorologică. Pentru că, puţină lume ştie că acest Tratat, ce trebuie ratificat de Parlament pînă la 1 martie şi "mutat" în Constituţie pînă în 2013, este tot un "cod de vreme rea" fiscală! Consiliul European care a avut loc pe 30 ianuarie va avea consecinţe semnificative. Cei 25, fiindcă Marea Britanie şi Republica Cehă au refuzat să participe (de ce oare?), au adoptat pactul fiscal şi bugetar pe care Germania, urmată de Franţa, doreau să-l impună. De îndată ce 12 state vor fi ratificat textul care urmează să fie semnat în martie, ţările aderente la pact nu vor mai avea dreptul de a declara un deficit anual de peste 0.5% din PIB, şi vor fi automat sancţionate dacă deficitul depăşeşte pragul de 3%. Pe scurt, politica economică a aproape tuturor ţărilor europene va trebui de acum înainte să se mărginească la un cadru european strict. Aproape imposibil pentru România care, în probabilitatea că va respecta acesastă marjă de deficit, va fi condamnată la stagnare. Ba mai mult, tratatul de bună guvernanţă leagă aproape exclusiv ţara noastră de economia europeană, iar trecerea la moneda euro, în 2015, devine obligatorie, politica fiscală fiind deja modelată astfel încît trecerea să devină ireversibilă. Practic, de astăzi, România poate renunţa foarte uşor la întregul Minister de Finanţe!

Dar criza din zona euro nu se rezolvă cu atât. În timp ce şomajul a atins un nivel record în Uniune, aproape un sfert din europenii care pînă acum aveau un nivel de viaţă decent riscă să alunece spre excluziunea socială. Un fenomen care compromite strategiile europene de luptă împotriva sărăciei, anul 2010 fiind, ce haz morbid!, Anul European de Luptă împotriva acestui flagel. Ba mai mult! De ceva vreme încoace, am asistat la fabricarea unei imagini obsedante a românului şi europeanului din sudul continentului, portretizaţi ca leneşi şi necumpăniţi. Conform mitologiei create - paradoxal, în cazul Sudului de către Nord, iar în cazul României de... propriul Preşedinte!), aceste vicii naţionale se afla la originea răului – a crizei în care au ajuns ţările respective, criză care a antrenat ulterior întreaga construcţie europeană. În mod normal orice sărman inspiră milă semenilor săi, dar discursul populist neoliberal (despre care am mai scris!) al preşedintelui Băsescu, reuşeşte performanţa de a dezrădăcina acest sentiment, scoţînd la iveală un amestec de dispreţ, furie şi revoltă justiţiară elitistă, ce se reduce grosolan la o singură recomandare: marş la muncă, putoare! Vă mai amintiţi de omul gras? Preşedintele susţine că săracul, bugetarul, pensionarul comit un abuz atunci cînd se lăfăie pe banii celor ce muncesc cu sudoarea frunţii! În România, paradoxul e că indiferent dacă munceşti şi unde, nivelul de trai rămîne extrem de scăzut. Familii întregi care acum cinci ani făceau parte din clasa medie-de jos, sînt astăzi noii săraci. Persoane care trebuie să aleagă între a-şi face o mîncare caldă sau a încălzi casa; între a plăti ratele la bancă, sau întreţinerea pe scară, gazul, sau a se hrăni. Tot mai des, sărăcia se asociază cu normalitatea! Sînt două feluri de sărăcie, cea moderată (cam 60% din media veniturilor) şi îi afectează pe cei care muncesc cu salariul minim pe economie, şi cea severă (cam 40%), cai care nu au nici un venit. Starea de sărăcie vinovată, în mai multe straturi ale societăţii nu este doar o problemă cu caracter social, ci are o proiectare politică evidentă: în fiecare zi există mai mulţi cetăţeni la marginile sistemului care, din păcate, nu au nici o speranţă de mai bine.

Potrivit Uniunii Europene, în 2009 existau 115 milioane de persoane supuse riscului de sărăcie şi excluziune socială pe teritoriul celor 27 (23,1% din populaţie), “fără a număra alte 100 sau 150 de milioane pe muchie de cuţit, pentru că două luni de şomajul şi o rată la bancă pot nenoroci pe oricine. Prin asumarea totală a tratatului de bună guvernanţă, Preşedintele Băsescu pune în joc soarta dreptei politice în România, văzută deja ca o sumă de afaceri oneroase şi decizii ezitante. Pentru că, dacă ceva a subminat credibilitatea guvernului Boc, nu au fost măsurile de austeritate şi nici protestele de stradă, ci impresia de slăbiciune perpetuă, de veşnic compromis şi cedări. Asta în timp ce exemplele din stradă ne arată pe unde se scurg problemele: îndatorarea familiilor; falimentul statului social sau existenţa slujbelor de proastă calitate, precum şi milioanele de locuri de muncă pierdute în măsuri abracadabrante de "austeritate" unilaterală. Săracii au devenit şi mai săraci, dar este de asemenea adevărat că în această categorie au intrat oameni care nu au fost niciodată acolo.

Consecinţa este nu numai economică, ci şi culturală. Din ce în ce mai mult, spiritele se crispează, limbile se dezleagă, şi în Europa revine la modă evocarea trecutului nazist sau chiar prusac al germanilor. Mai insidioasă decît dificultăţile economice şi sociale, apariţia acestei tendinţe, conjugate cu creşterea naţionalismelor, este profund îngrijorătoare.

CORESPONDENT SPECIAL

Ieri, primesc un telefon de la o cunoştinţă mai veche, lucrător la Apele Române. Ne-am întîlnit în 2006, atunci cînd Dunărea s-a revărsat cu violenţă asupra oamenilor. El inspecta digurile la care ajungea cu o puternică maşină de teren japoneză aflată în dotarea instituţiei. Eu, apăream pe dig, după ce parcurgeam zeci de km prin livezi, la volanul unei Dacii Break, albă, ce trebuia casată, dar care mergea ca avionul. "Ce faceţi? Nu sînteţi la zăpadă?", întrebă cunoştinţa mea. "Nu", zic, fără să pot să-i dau explicaţii. Regret faptul că de data aceasta, instituţia în care lucrez a renunţat să mai fie în linia întîi, deşi are cu ce! Şi, mai ales, DE CE!

În decursul ultimilor ani, statistica şi măsurătorile de audienţă au dovedit că Radio România Actualităţi reprezintă cel mai legitim comunicator în situaţii excepţionale şi de criză. Corespondenţii RRA, din care fac parte, au acoperit profesionist, corect şi cu simţ civic evenimente excepţionale care au marcat viaţa comunităţilor locale sau au avut impact major la nivel naţional. Catastrofele, fie provocate de furia naturii, fie generate de om, au constituit subiecte de ştire, reportaj sau analiză, în emisiunile de actualităţi ale postului public de radio. Aşa se face că la majoritatea măsurătorilor de audienţă, Radio România Actualităţi s-a clasat pe primul loc în peferinţele românilor, cu peste 10 milioane de ascultători în interiorul graniţelor şi alte 7 milioane în lume, fiind cea mai importantă şi credibilă sursă de informare din şi despre România. În aceste condiţii, calitatea informaţiei transmisă ascultătorului, corectitudinea şi profesionalismul relatărilor despre situaţii excepţionale pot deveni, la un moment dat, elemente de interferenţă în siguranţa naţională! Rolul corespondentului RRA este acela de a informa corect şi la timp ascultătorul, de a-l preveni şi instrui în aşa fel încît să fie în măsură să facă faţă unei situaţii de urgenţă şi de a face distincţia clară între risc şi criză pentru că, nu orice comunitate aflată "în risc" se confruntă automat cu "o criză majoră"! Cu condiţia să mai aibă şi cu ce să se deplaseze!

În anul 2006, s-a format un grup, de reporteri speciali, care să acopere situaţiile de urgenţă la nivel naţional. Acest grup a fost prezent în ultimii 4 ani, la toate marile inundaţii care au avut loc pe teritoriul României, iar în luna iunie a anului 2010 pe aliniamentul stîng al Prutului, în satele inundate din Republica Moldova, alături de echipele de salvatori şi Armata Naţională, dar şi alături de detaşamentele româneşti care au intervenit pentru salvarea de vieţi, animale şi bunuri din raioanele Hînceşti şi Cantemir şi la consolidarea de diguri. Ambiţia acestui grup a fost înfiinţarea oficială, la nivelul structurii radioului public a unei "Forţe de Reacţie Rapidă" în situaţii excepţionale, în parteneriat direct cu IGSU, parteneriat dorit şi de Comandantul IGSU de atunci, gen.Secară. Scopurile anunţate ale acestui QRF mediatic au fost trei: creşterea vitezei de intervenţie la dezastre a reporterilor speciali ai RRA, contracararea mediatică - prin utilizarea jurnalismului multimedia! - a avalanşei de ştiri senzaţionale şi negative promovate de televiziunile de ştiri în cazul situaţiilor de urgenţă, precum şi obţinerea unui spaţiu de emisie în grila de programe pentru o emisiune permanentă de informare şi educare a publicului larg pentru situaţii de urgenţă, precum şi formarea şi promovarea culturii de securitate la nivelul ascultătorului de radio şi utilizatorului de internet.

O comunicare inadecvată a situaţiilor de urgenţă se pot transforma în riscuri suplimentare la adresa siguranţei naţionale. Colaborarea centrului de comunicare al comitetelor pentru situaţii de urgenţă cu mass-media este esenţială în astfel de situaţii. În 90% din cazuri se constată, însă, că mass-media caută senzaţionalul, cea mai mare parte a relatărilor se referă la dramele umane şi la probabila lentoare în intervenţie a autorităţilor locale şi nu pune la dispoziţie spaţii de emisie în vederea comunicării informaţiilor de interes general care ar putea salva vieţi şi bunuri materiale. Situaţiile de urgenţă, fie naturale, fie provocate de om, dau naştere în rîndul publicului unor reacţii psihologice inevitabile precum teama şi anxietatea. Aceste stări sînt întreţinute şi amplificate de mesajele negative la adresa salvatorilor, emise de mass-media în căutare de subiecte senzaţionale şi audienţă. În acele situaţii, inducerea stării de neîncredere în salvatori este deosebit de periculoasă ştiut fiind faptul că publicul judecă răspunsul autorităţilor la urgenţe aproape numai în baza ştirilor din mass-media. Din experienţa personală pot spune că eforturile de comunicare ale Comitetelor pentru Situaţii de Urgenţă de cele mai multe ori NU fac faţă valului de ştiri negative transmise de televiziunile în căutare de senzaţional. De asemenea, uneori, comunicarea internă inter-instituţională este deficitară. Au fost cazuri în care primarii unor comune au evacuat populaţia afectată de inundaţii, au asigurat acestora cazarea şi hrănirea, dar nu au informat preşedintele comitetului judeţean, respectiv prefectul judeţului, de atare intervenţii.

Corespondenţii de criză sînt cei care plătesc un preţ mare pentru ca publicul să poată fi informat corect. Sute dintre colegii noştri şi-au pierdut viaţa în ultimii 20 de ani. Aşa stînd lucrurile, corespondenţii depun eforturi de a se profesionaliza, de a dobîndi competenţe în materie de securitate şi apărare, iar conducerea mass-media internaţionale, marile organizaţii de jurnalişti, Institutul Internaţional pentru Protecţia Jurnaliştilor, au elaborat proceduri pentru a asigura securitatea jurnaliştilor trimişi în medii ostile, în măsura în care este posibil, au facilitat accesul la cursuri şi traininguri de specialitate, au achiziţionat materiale de siguranţă pentru reporteri, de la veste de protecţie, la balize de semnalizare şi maşini blindate. În jurul acestei nevoi, s-a dezvoltat o adevărată mică industrie: firme, sau ong-uri specializate în traininguri focusate pentru jurnalişti, firme de pază şi protecţie pentru jurnalişti, maşini şi convoaie de presă, firme sau ateliere care confecţionează maşini blindate, firme şi ateliere care confecţionează veste anti-glonţ şi căşti de protecţie pentru jurnalişti, companii care comercializează aceste protecţii! Responsabilitatea aparţine, însă conducerilor organizaţiilor de media. BBC a întocmit cel mai complet îndrumar pentru astfel de misiuni, preluat şi îmbunătăţit de toate marile corporaţii de media din lume. Acesta conţine observaţii de bun simţ, trecute, de-a lungul multor ani de experienţă proprie în „caietele cu lecţii învăţate”. Este clar că activitatea de reporter, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război. Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!

"Plîngem moartea acestor bărbaţi şi femei dedicate"!

Zilele trecute, discutam telefonic cu dl. Paul Razvan, din Sf. Gheorghe, Covasna, care pregăteşte o extrem de interesantă lucrare de dizertatie avînd ca temă studiul impactului asupra relaţiilor internaţionale a folosirii în teatrele de război a companiilor de securitate privată,a contractorilor privaţi,mercenarilor etc. Discutăm, evident, despre războiul modern, din Iraq şi Afganistan, în care TOATE locurile de muncă, tradiţional-militare, de suport logistic, de mentenanţă, de catering, de poliţie militară, sau şoferi de camioane au fost mutate în sectorul privat! Mai mulţi generali americani şi diplomaţi sînt păziţi de gărzi de corp private. Care este impactul asupra relaţiilor internaţionale? Am scris, destul de succint, recunosc, în lucrarea "TARGET - Operaţiuni militare externe în combaterea terorismului", apărută în 2010 la Editura Banatului MOntan, sub egida Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitate (ARSS), că în condiţiile în care numeroşi combatanţi nu au statut de beligeranţi, ci acela de actori non-statali, ONU poate angaja actori non-statali, în speţă companii militare private, să poarte războaie cu actorii non-statali, în speţă grupările teroriste, în acest fel rezolvîndu-se problemele juridice pe care le ridică folosirea forţei unei coaliţii de state împotriva unor grupări non-statale! PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine "civică" este valabilă şi în cazul "omului nou", dependent de fotoliu şi televizor, care "adoră" să lupte prin intermediul altcuiva!

Deşi CPS au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict. Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al PSC. Evident că, odată cu riscurile şi avantajele comerciale, au apărut şi consecinţele: în 2011, pentru prima dată în istorie, companiile americane de securitate au raportat mai multe pierderi de efective decît militarii americani din US Army, în Afganistan! Nici o lege nu-i obligă pe contractorii privaţi să raporteze public decesele angajaţilor lor şi, adesea, nici nu o fac! În timp ce Armata Americană anunţă decesele fiecărui militar, nominal, companiile private nu informează decît familiile mercenarilor. Externalizarea locurilor de muncă militare, cu grad ridicat de risc, reprezintă, de fapt, privatizarea sacrificiului suprem! În 2011, cel puţin 430 de contractori americani au fost ucişi în Afganistan: 386 lucrînd pentru Departamentul Apărării, 43 pentru USAID şi unul pentru Departamentul de Stat, potrivit datelor furnizate de Ambasada Americană de la Kabul. Numărul militarilor americani ucişi în 2011 în Afganistan se ridică la 418, potrivit statisticilor Departamentului Apărării, citat de site-ul icasualties.org, al unei organizaţii independente care monitorizează decesele din război.

Această tendinţă a fost în creştere, în ultimii ani, în Afganistan, şi este similară cu evoluţia situaţiei din Iraq, din 2009, anul în care numărul mercenarilor morţi l-a depăşit pe cel al militarilor! Anul trecut, în Iraq, mai mulţi soldaţi au fost ucişi decît contractori privaţi (54 comparativ cu 41, potrivit cifrelor Departamentului de Muncă al SUA). Expertii care au studiat fenomenul spun că, deoarece mulţi antreprenori nu angajează cu documente în regulă, cu asigurări medicale etc numărul real al deceselor contractorilor privaţi poate fi mult mai mare. Cele mai multe decese au fost înregistrate de compania L-3 COMMUNICATION. Dacă această companie ar fi fost o ţară, aceasta s-ar afla pe locul 3 în statistica pierderilor de vieţi omeneşti, după Statele Unite şi Marea Britanie. În ultimii 10 ani, L-3 şi filialele sale, inclusiv Titan Corporation şi MPRI Inc, au avut cel puţin 370 de angajaţi ucişi şi 1789 răniţi grav, pînă la sfîrşitul anului 2011, în Iraq şi Afganistan. Într-o declaraţie de presă, un purtător de cuvînt al L-3, Jennifer Barton, a declarat: "L-3 este mîndră că a avut posibilitatea de a sprijini eforturile SUA şi ale coaliţiei din Iraq şi Afganistan. Noi plîngem moartea acestor bărbaţi şi femei dedicate"! Alte companii americane cu un număr mare de decese sînt Supreme Group, o firmă de catering, cu 241 morţi, prin sfîrşitul anului 2011, "Serviciul de Angajaţi Internaţional", o altă firmă de catering, cu 125 morţi şi companiile de securitate: DynCorps (101 morţi), Aegis ( mort 86) şi Hart Group (63 morţi). În total, potrivit datelor Departamentului Muncii al Statelor Unite, citat de TACTICAL MAGAZIN, 64 de companii americane au pierdut mai mult de şapte angajaţi în fiecare din ultimii 10 de ani. Pentru fiecare antreprenor ucis, mult mai mulţi sînt grav răniţi. Conform statisticilor Departamentului Muncii, 1.777 antreprenori americani din Afganistan au fost "răniţi sau grav răniţi" suficient pentru a pierde mai mult de patru zile de muncă de anul trecut.

Se pune întrebarea firească: sînt PMC-urile mai rentabile decît forţele armate regulate? Datele privind rentabilitatea acestora nu sînt concludente. Angajaţii PMC "costă" destul de mult; salariile standard variază între 400 şi 1000 de dolari pe zi. Cei care susţin că PMC sînt mai rentabile decît armatele permanente se bazează de obicei pe următoarele argumente: - PMC pot angaja persoane care sînt adesea mult mai prost plătite; - guvernele nu sînt nevoite să ofere CMP beneficii ascunse, cum ar fi pensiile, îngrijiri medicale, condiţii de trai etc., deoarece acestea sînt de obicei incluse în contract; - PMC oferă posibilitatea creşterii rapide a forţei militare fără costurile implicate de întreţinerea pe termen lung a capacităţii militare; şi prin faptul că îndeplinesc misiuni necombative esenţiale, CMP dau forţelor armate posibilitatea de a se concentra pe misiunile de bază. Pe de altă parte trebuie luate în considerare şi următoarele argumente: - angajaţii PMC sînt, adesea, instruiţi pe spezele statului, ca membri ai armatelor naţionale; cînd pleacă la posturi mai bine plătite din sectorul privat, această pregătire este, de fapt, o subsidiere a operaţiunilor PMC; - practicile curente de subcontractare, în care un contract trece pe la mai multe firme diferite, poate reduce substanţial eficienţa sau duce chiar la pierderi.

În ianuarie 2012 numărul contractorilor privaţi din Afganistan, înregistraţi oficial de Departamentul Apărării al SUA, este de 113.491, faţă de efectivul de 90.000 de militari americani. Dintre acştia, doar 25.287, 22%, sînt cetăţeni americani! 47% sînt angajaţi afgani şi 31% contractori din alte ţări, inclusiv România!

PENTRU UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ!

Peste 60.000 de români au rămas captivi în troienele de zăpadă, spulberată de un viscol nemilos. Peste 300 de pompieri şi jandarmi au fost internaţi în spitale pentru că au intervenit, într-un efort extraordinar, pentru salvarea şi ajutorarea semenilor lor, cu salariile decimate de o conducere ministerială absolut dementă, fără echipament adecvat (jandarmii în ţinuta de instrucţie, unică, subţire, iar pompierii în costumele de incendiu, placate cu azbest!). Imaginea este asemănătoare cu cea de la inindaţii. Premierul Mihai Răzvan Ungureanu remarcă: „militarii în frig, la lopată, civilii cu mîinile în buzunare, în faţa camerelor de luat vederi, sau la căldură”. Remarca supără, dar este adevărată. Solidaritatea DIN PROPRIE INIŢIATIVĂ LIPSEŞTE! Se simte nevoia unei coordonări comune. Comandamentele locale pentru situaţii de urgenţă nu s-au descurcat la fel de bine. Multe nu au verificat dacă utilajele menţionate în planurile de intervenţie există. Sau efectivele, sau dacă primarii au instituit serviciul de permanenţă, sau dacă au amenajat adăposturile, dacă au asigurat asistenţa sanitară în comună sau un stoc de alimente şi apă. Nimeni nu a verificat dacă PREGĂTIREA POPULAŢIEI se face ca la carte!

Vremea se strică din nou şi avertizările de cod vin pe telefon, din oră în oră, ceea ce mă face să revin asupra unui subiect asupra căruia Grupul pentru Securitate şi Democraţie s-a aplecat mai pe larg. Despre înfiinţarea, la nivelul Guvernului României, a unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă, sau a unei Agenţii specializate, vorbesc "mai apăsat" din anul 2006, atunci cînd, mai bine de o lună de zile, împreună cu fostul Comandant al Jandarmeriei Române, excelentul profesionist General Dr. Olimpiodor ANTONESCU, am bătut Dunărea pe toată lungimea sa de 1050 de km de sector românesc, răvăşit, înecat, distrus de diluviul fără precedent. Vorbeam cu distinsul profesor în uniformă, într-o noapte, stînd pe un dig din saci cu nisip construit chiar pe mijlocul şoselei la Mănăstirea, sau Spanţov, în judeţul Călăraşi, ce bine ar fi dacă în România ar exista o FEMA care să preia comanda întregii structuri de intervenţie în caz de situaţii de urgenţă, cu intervenţii, cazări, hrăniri etc, post-urgenţă, cu remedierea pagubelor şi eliberarea terenului, dar, mai ales în materie de PREVENIRE, asta însemnînd gestionarea tipurilor de situaţii de urgenţă, materiale, fonduri, oameni, lucrări etc. Discuţia noastră se desfăşura pe fundalul unei ploi mărunte, în hîrşîitul ritmic al lopeţilor militarilor ajutaţi de farurile unui camion al jandarmeriei.

După acel moment, am încercat să-mi exprim punctul de vedere în faţa unor oameni politici la care aveam acces. Unii, parlamentari de Caraş-Severin, alţii, nu. Unii mă priveau ca pe o ciudăţenie care le vorbea de o "prostie" care nu figura pe agenda personală de parlamentar. Alţii, mă băteau prieteneşte pe umăr şi spuneau: "da, da"... Întreb, din nou: CARE SÎNT PRIORITĂŢILE OAMENILOR POLITICI PE CARE ÎI TRIMITEM ÎN PARLAMENT? SITUAŢIILE DE URGENŢĂ NU FIGUREAZĂ PRINTRE ACESTEA? UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ, SAU O AGENŢIE NU AR DA MAI MULTĂ COERENŢĂ GESTIONĂRII UNOR ASTFEL DE SITUAŢII? De zece ani România se confruntă cu inundaţii în aceleaşi zone. Deşi ştiu unde se revarsă apele, în fiecare an autorităţile sînt luate prin surprindere şi spun că natura este de vină. Potrivit estimărilor, în ultimiii 10 ani aproximativ 280 de persoane au murit din cauza inundaţiilor, iar pagubele oficiale înregistrate sînt de milioane de euro. Potrivit specialiştilor, cauzele inundaţiilor sînt aceleaşi în fiecare an: fenomenele de tip flash-flood (căderea unor cantităţi importante de precipitaţii, în intervale scurte de timp), depăşirea capacităţii de transport a podurilor şi podeţelor, defrişarea pădurilor, construirea de case în zonele inundabile şi neîntreţinerea corespunzătoare a cursurilor de apă. Fenomenele meteo periculoase, gerul năpraznic, cantităţile uriaşe de zăpadă, viscolul, ploaia de gheaţă completează tabloul hazardurilor naturale la care suntem expuşi.

În lista celor 229 de state şi teritorii care se situează la polii riscului de dezastre se află şi România, care prezintă un risc mediu, împreună cu Japonia, Germania, Rusia, Grecia, Canada, Elveţia, Belgia şi Olanda. Sărăcia şi infrastructura deficitară însă, sînt factori care cresc riscul de producere a dezastrelor naturale, şi implicit pe cel de mortalitate. Dar, România, împreună cu alte ţări precum Afganistan, Algeria şi Congo se numără printre ţările cu nivel de risc “foarte ridicat” în ceea ce priveşte expunerea la calamităţi naturale şi fenomene meteorologice extreme. Conform Indexului privind Riscul de Mortalitate, dezbătut în cadrul celei de-a doua sesiuni a Platformei Globale pentru Reducerea Dezastrelor, la Geneva, în 16 iunie 2009, ţara noastră se află pe lista ţărilor cu grad foarte ridicat de expunere la calamităţi naturale. Acest fapt a fost admis şi de directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie - Ion Sandu, care a afirmat că în România, fenomenele meteorologice extreme sînt din ce în ce mai frecvente. El a afirmat că „În sudul ţării, fenomenul de aridizare se accentuează de la un an la altul, iar ploile torenţiale sînt tot mai dese” adăugînd că tot sudul Europei e încadrat în clasa de risc „foarte ridicat” în privinţa expunerii la calamităţi şi fenomene meteo extreme. România are în prezent planuri şi strategii pentru refacerea luncilor inundabile ale rîurilor, ca soluţii pentru reducerea riscului de inundaţii, dar acestea rămîn pe hîrtie, potrivit organizaţiei World Wide Fund for Nature (WWF). De exemplu, în Planul de Management pentru fluviul Dunărea, România propune 473.000 hectare în lunca îndiguită a Dunării, dar termenul de realizare este incert. Cu toate acestea, inundaţiile revin frecvent în România şi ameninţă comunităţile de pe malurile Dunarii.

Potrivit specialiştilor, numărul persoanelor care vor fi afectate de dezastre naturale va creşte cu 50% pînă în 2015, ajungînd la 375 milioane de persoane, în condiţiile în care, oricum numărul lor s-a dublat în ultimii 30 de ani. Aproximativ 252 milioane de oameni sînt afectaţi în prezent de dezastrele naturale, excluzînd cutremurele, erupţiile vulcanice sau alte pericole care nu au legatură cu apa.

În aceste situaţii, este de neînţeles de ce, din nou, DECIDENTUL POLITIC este cel care nu ia în seamă propunerilor specialiştilor. Un minister al situaţiilor de urgenţă, cu un corp de specialişti, care să coordoneze structurile ISU şi SMURD, şi un alt corp care să cuprindă şi să RE-FORMEZE specialişti în protecţie civilă transformaţi, în ultimii ani, în SALVATORI, alături de Serviciile SALVAMONT şi SALVAMAR, separat de Ministerul de Interne, se impune cu fermitate acum şi în viitor şi reprezintă ADEVĂRATA REFORMĂ A MINISTERULUI DE INTERNE. Spuneam că „solidaritatea voluntară” nu mai există. Trecerea la armata profesionistă a dus la desfiinţarea serviciului militar obligatoriu. Din păcate, tinerii nu au fost obligaţi să înlocuiască armata cu serviciul de salvatori în folosul comunităţii care, în situaţii excepţionale, să acţioneze „voluntari” sub coordonarea salvatorilor profesionişti!

De asemenea, crearea unui corp specializat de jurnalişti care să nu inducă panică gratuită, prin formulări idioate şi o neînţelegere crasă a fenomenelor. Aceştia ar trebui instruiţi pentru: cunoaşterea şi analiza legislaţiei în domeniu; scopul, obiectivele, principiile şi atribuţiile Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă; apărarea împotriva efectelor dezastrelor; metode cantitative specifice managementului situaţiilor de urgenţă; decizia în situaţii de urgenţă; perspectiva ONU, UE şi NATO privind situaţiile de urgenţă; evaluarea riscurilor locale; planificarea, organizarea şi conducerea acţiunilor de căutare-salvare; principiile organizării acordării îngrijirilor medicale prespitaliceşti în dezastre; primul ajutor al victimelor la locul dezastrului; planurile de urgenţă ale sectorului de sănătate pentru managementul afluxului masiv de victime; organizarea spitalicească de urgenţă; transmisiile din zone de risc şi situaţii de urgenţă în media-pool şi DEMS, etc

Cîteva recomandări, de bun simţ, pe care nu cred că le va lua cineva în calcul, deşi, bîlbîiala inadmisibilă a autorităţilor statului în gestionarea situaţiei actuale impune, de la sine, O REFORMĂ şi O COMANDĂ UNICĂ . EU VOTEZ PENTRU UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ! TU?

FĂRĂ CUVINTE

"Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor", apărută în urmă cu doi ani, la editura Vellant, este una dintre cărţile esenţiale ale prezentului care confirmă, cu date, o altă faţă a lucrurilor decît cea prezentată de corul mediatic autohton: schimbarea paradigmei economice, despre care vorbesc de ceva vreme încoace. Se întîmplă acum, în România, sub denumirea de "reformă". Populaţia o percepe ca pe un "dezastru", şi pe bună dreptate! Turbulenţele politice permit guvernelor şi corporaţiilor să profite de şocul în care se află populaţia şi să implementeze politici avantajoase pentru marile corporaţii. Criza devine astfel, locul de intersecţie al super-profiturilor cu mega-dezastrele. Dictaturile din America Latină, din anii 70-80, regimul lui Boris Eltin în Rusia... toate au adus profituri de mii de miliarde de dolari! "Naomi Klein, autoarea "Doctrinei Şocului", analizează intervenţia Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale în economiile unor ţări din America de Sud, sau Europa Centrală şi de Est – de unde ideea de bază a creării sau amplificării unor şocuri artificiale, pentru a aduce în prim plan nevoia absolută a unei intervenţii externe, urmate de o catastrofă umană fără precedent", scrie Indymedia.org, despre această carte care îţi schimbă, efectiv, percepţia despre lume şi viaţă! Un exemplu care, pe mine, m-a marcat profund: în anii 50, americanii conştientizează că America Latină, profund marcată de jaful colonialismului, alunecă spre comunism, iar Casa Albă cere MĂSURI URGENTE. Fundaţia Ford, implicată direct în afaceri în Chile şi Argentina, finanţează studii economice la Universitatea din Chicago pentru tineri "de perspectivă". Programul de burse durează 20 de ani! Urmează apoi o serie neîntreruptă de acţiuni de instruire, subvenţionare şi sprijinire directă a unor puciuri militare şi mişcări contrarevoluţionare vizînd schimbarea regimurilor ostile intereselor corporaţiilor americane, începînd din Chile, Brazilia, Argentina (unde compania Ford ajunge să participe direct la represiunea în care au fost făcuţi "dispăruţi" aproximativ 30.000 de oameni, transformîndu-şi chiar una dintre halele de producţie într-un centru de detenţie şi tortură), continuînd cu restul ţărilor aparţinînd Conului de sud şi ajungînd apoi pînă în Europa de Est. Bursierii au ajuns să conducă economiile acestor ţări, prin programe de guvernare "la pachet" denumite "Cărămida", trecute prin asumarea răspunderii guvernamentale prin parlamente total siderate de măsurile economice propuse! Vă sună cunoscut? MOdelul se repetă!

Desigur, prin prisma eşecului aspiraţiilor noastre, cu toţii am observat şi condamnat prezenţa din ce în ce mai scăzută, la vot, a românilor. Motivul? Greaţa de politic, faptul că aceleaşi figuri triste se tot perindă la putere, de 20 de ani, după un algoritm al “ schimbării “, în fapt, o nesimţită rotaţie a lor la guvernare! Iar omul simplu o duce din ce în ce mai rău, în timp ce ei, o duc din ce în ce mai bine. Cum s-a format aceasta plagă a naţiunii, care ne tot conduce? Prin acelaşi mecanism descris de autoarea canadiană: acum 20 de ani, Fundaţia Soros şi derivatele sale, au început să ofere burse de studiu pentru tinerii români "cu potenţial", pe care, firesc, îi regăsim în prim-planul societăţii civile, mass-media sau politică. Spre deosebire de Bush - adeptul intervenţiilor militare - Soros a militat, a finanţat şi a organizat, prin fundaţiile sale, "schimbările unor regimuri autoritare sau nedemocratice" din Est, pe cale paşnică, "fără violenţă". Este metoda mişcărilor din '89 - cu excepţia României - . Metodele lui Soros de "destabilizare paşnică" a unor societăţi pot fi comentate mai ales ca magnatul finanţează şi în România o vastă reţea de organizaţii "open society". Acest "pol mondial de putere" urmăreşte răsturnarea regimurilor ostile lui Soros, precum şi controlul total asupra societăţilor, prin influenţa fundaţiilor sale. Faptul a fost remarcat şi de George Bush jr. care a declarat că cest "pol mondial de putere" urmăreşte răsturnarea regimurilor ostile lui Soros, precum şi controlul total asupra societăţilor, prin influenţa fundaţiilor sale. Iată cîteva nume: Alin Teodorescu, sociolog, Ilona Mihăieş, Alexandru Lăzescu, actualul preşedinte al slugarnicei TVR, Andrei Marga, Andrei Pleşu, Brânduşa Armanca, H-R Patapievici, Iolanda Stăniloiu, Renate Weber, Ionuţ Popescu, Cristian Pârvulescu, Marius Oprea, Sabina Fati, Horatiu Pepine, Mircea Toma, Alina Mungiu, Monica Macovei, Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Mihai Răzvan Ungureanu. Apartanenţa sa (ca lider) la organizaţiile lui Soros din România, a făcut să fie chemat ca ministru de externe al României, în decembrie 2004, apoi ca director al Serviciului de Informaţii Externe în decembrie 2007, pentru ca în cele din urmă să fie desemnat premier de către Traian Băsescu, o decizie oarecum aşteptată şi prevăzută de anumite centre de putere mai mult sau mai puţin oculte.

România a fost adusă în prag de colaps şi sîntem datori pe viaţă finanţelor internaţionale. Aceasta a fost politica de stat DELIBERATĂ a regimului Băsescu, plata pentru aducerea la putere, cu forţa, în bătălia cu Adrian Năstase. Vă mai amintiţi cum striga la microfon, cu venele unflate, la gît, că Adrian Năstase a furat alegerile? Vă amintiţi că ameninţa că dacă nu va fi desemnat cîştigător, Bucureştiul se va transforma într-un nou Kiew? Sute de milioane de dolari erau pregătite, în buzunarele ONG-urile afiliate Soros, să scoată lumea în stradă! Acum, a venit vremea scadenţei. Din cauza acestui trădător, milioane de români au plecat din ţară, pentru a-şi putea ajuta copiii, părinţii şi rudele bolnave!

În zilele de 1-5 decembrie 2009 tineri străini, aduşi la studii gratuite în România, au ieşit în stradă, împreună cu GDS, au facut acţiuni de protest în toate oraşele mari din România pentru susţinerea lui Băsescu. George Sörös este cel care a contribuit, prin mişcarea “revoluţia portocalie”, la schimbările politice din Ukraina, Georgia şi instaurarea Regimului Băsescu în România! Pentru această reuşită, Soros şi-a "făcut mîna" cu sîrbii de la OTPOR care l-au îndepărtat de la putere pe Slobodan Miloşevici, care au instruit, ulterior, activişti din toate ţările revoluţiilor portocalii! Şi „Mişcarea din 6 aprilie“, vîrful de lance al revoluţiei egiptene, a fost pregătită de OTPOR. Centrul pentru Acţiuni şi Strategii Non-violente Aplicate (CANVAS), cu sediul la Belgrad, este fundaţia unde lucrează mulţi veterani ai OTPOR. CANVAS este finanţat, printre alţii, de fundaţia Freedom House a lui George Soros şi de Institutul Internaţional Republican, care are sediul în biroul lui John McCain, fostul candidat la preşedinţia SUA, din 2008. Despre CANVAS, presa internaţională a scris că s-a implicat în majoritatea „revoluţiilor colorate" din fostul spaţiu sovietic, de la „Revoluţia trandafirilor" din Georgia, în 2003, la cea „Portocalie" din Ukraina, în 2004, şi pînă la cea a „Lalelelor" din Kîrkîzstan, în 2005.

"Organizaţiile Non-Guvernamentale" (ONG) au apărut la începutul anilor '80, prin "privatizarea" unor activităţi specifice CIA. Fondatorul lui "National Endowment for Democracy", Allen Wistein - un ONG binecunoscut - spunea: "Facem o mulţime de lucruri, pe care acum 25 de ani le făcea CIA." Ideea a fost foarte bună. Prin "privatizarea" unor activităţi CIA, SUA impiedicau astfel adversarii să o critice pentru "amestec în treburi interne". Aşa au apărut "Freedom House" (director James Woolley, fost director CIA), "National Democratic Insitute" (condus de fostul secretar de Stat, Madeleine Albright), "Open Society Institute" (patronata şi finanţată de George Soros). Metodele lui Soros sînt dezvăluite în "Washington Post" din 22 septembrie 1991. Ceea ce ridică, cel puţin, o problemă de "incompatibilitate"! În afară de bursele oferite unor oameni care au devenit, ulterior, consilieri prezidenţiali, miniştri, europarlamentari sau şefi de servicii secrete externe (ce stupid!), în România, Soros s-a mai ocupat şi de elaborarea şi tipărirea manualelor şcolare alternative, care au bulversat învăţămîntul de azi! În acest moment, presa internaţională vorbeşte despre prezenţa miliardarului Soros între acţionarii companiei Gold Corporation.

În aceste condiţii, despre care INTERES NAŢIONAL vorbim? Să mai înţelegi ceva? Fără cuvinte...