DE CE TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN

Se va spune că nu este o abordare jurnalistică a subiectului. Nici nu este! Este o convingere personală consolidată după 15 de misiuni alături de militarii români în Teatrul de Operaţii Afghanistan. Un loc de pe planetă despre care toată lumea vorbeşte, dar mai ales detractorii participării româneşti la misiunile de acolo.
Am auzit jurnalişti spunînd că merg în TO pentru a prezenta ADEVĂRUL despre militarii români prezenţi acolo. Sigur, e un punct de vedere. Dar, ADEVĂRUL despre militarii români îl poţi prezenta din ţară, fără să faci mii de kilometri pînă în deşertul Kandaharului, la Kabul sau Mazar. Nu te opreşte nimeni să scrii că cel puţin un lot din noile uniforme cu care au fost echipaţi militarii din TO sînt de proastă calitate, se scămoşează de ai nevoie de maşini de tuns pentru a lua scamele de pe ele, că este mare nevoie de armament individual modern, că, poate, MapN-ul ar trebui să schimbe forma protecţiei anti-balistice la toată lumea etc, etc, etc! Nu trebuie să fii în Afghanistan să lupţi PENTRU sau ÎMPOTRIVA militarilor.
Deunăzi, am citit un excelent material despre operatorii FOS, publicat în Adevărul. Comentariile la articol, m-au îngrozit. Sigur, sînt şi nelipsiţii troli care dau tonul, însă frenezia condamnării participării ţării noastre la misiunea din Afghanistan poate fi comparată doar cu entuziasmul popular de la aderarea la NATO! Degeaba relaţiile publice militare, care fac un lucru excelent, prezintă, zi de zi, viaţa şi activitatea militarilor români. Nu e ca şi cum vorbesc CIVILII despre aceştia! De aceea, TREBUIE MERS ÎN AFGHANISTAN!
În anii de început, cînd legăturile cu ţara erau puţine şi dificile, corespondentul Radio România era principala punte de legătură a militarilor cu… acasă! Cu familia. Cu cei dragi. Astăzi, comunicaţiile au atins un nivel fără precedent şi fiecare militar are clipa sa de intimitate, de bucurie, atunci cînd comunică vizual cu cei dragi, lăsaţi în ţară. Continuă virtual viaţa de familie. Sigur, din cînd în cînd, lucrurile nu merg şi atunci intervine psihologul, care şi el poartă haină militară! E un paradox! Militarul e în misiune, şase luni, la mii de kilometri, dar e şi acasă. E împreună cu camarazii, dar şi cu familia. Şi, totuşi, e uneori, singur! Există nevoia de a vorbi cu cineva, cu cineva real, care nu e militar, dar care îl înţelege. Îi înţelege problemele legate de “serviciu”, de familie, de relaţia cu societatea şi cum anume se proiectează şi se amestecă cele două componente. “Căpşunarii din Iraq”, cum spunea în urmă cum mulţi ani CTP, au nevoie ca civilii să fraternizeze cu ei. Şi nu în mediul virtual! Chiar şi cel mai puternic FOS are nevoie să fie apărat şi “disculpat” în faţa dezlănţuirii de invective proferate la adresa lui, în mediul virtual. Un curent de opinie! De aceea, TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN!
Prezenţa jurnaliştilor civili, care transmit zilnic, nu zece, nu 14 zile, ci trei luni, sau şase luni, despre ei, lucruri adevărate, este necesară, poate în aceeaşi măsură în care sînt necesari psihologii militari. E un effort minim în comparaţie cu efortul de reparare ulterioară a imaginii sau a sufletului acelor luptători! Mergi în Afghanistan NU pentru a spune poveşti, ci pentru A FI ALĂTURI DE MILITARII ROMÂNI, într-o misiune asumată civil-militară! Poate, ministrul apărării, Mihai Fifor, atent la nevoile militarilor, se gîndeşte şi la asta. În beneficiul subordonaţilor săi de acolo, din TO Afghanistan!

DESPRE PERSOANE, FERICIRE ŞI IUBIRE NECONDIŢIONATĂ

Există creaturi, catalogate ca fiind umane doar prin prisma apartenenţei la specia Homo sapiens, pentru care fericirea personală se traduce prin nefericirea celor din jur. Cu cît producţia de nefericire imediat apropiată este mai accentuată, cu atît creşte fericirea personală, în valuri şi pusee pentru că, nu-i aşa, a putea răspîndi nefericirea reprezintă puterea absolută a demoazelelor menopauzate, de provincie!

În această cheie citesc eu erupţiile cutanate de orgoliu patologic la adresa spectacolului “Secretul fericirii la Reşiţa”, de Mihaela Michailov, Mădălina Petre-Ghiţescu şi Matei Mircioane, în regia lui Ştefan Iordănescu, şi scenografia Dorotheei Iordănescu.

Fericirea a deranjat două persoane! Persoană, în cazul nostru chiar derivarea din anticul PERSONA care însemna “masca actorului”. O mască de benevolenţă şi cumsecădenie care ascunde realitatea micimii, trivialului şi îngînfării! “Au murit! Să fie sănătoase!”, spune o replică din spectacol!

Prin 1990, cînd Yugoslavia făcea implozie, un bun amic, corespondentul ziarului Politika Ekspres, Ivan Babici, mi-a spus că oraşele mici au orgolii mari. La fel şi oamenii! Oamenii cu caractere mici sînt gazde perfecte pentru orgolii nemăsurate, dovezi de puteri iluzorii şi rău de dragul răului. PARANTEZĂ: vineri seara, în timpul spectacolului, Porta principalis a Templului Thaliei a fost luată cu asalt de stridenţe vulgare. Interesant că organizatorul principal a permis această suprapunere de loc şi oră! ÎNCHID PARANTEZA.

“Secretul fericirii” e despre orgolii! Despre orgoliul celor 200 de ani de putere concretă şi nu iluzorie (din cei 247!) a unui spaţiu care a fost cea mai de succes poveste a colonizării Europei. Pentru că, Reşiţa a fost o colonie! Nu Algeria, nu Congo belgian! O poveste de succes a unei multinaţionale care a transformat locul şi oamenii printr-o inginerie metalurgică şi genetică exemplare. “Secretul fericirii” este povestea de succes care a clădit în ADN-ul locului Orgoliul superiorităţii dobîndite. 200 de ani de evoluţie tehnică şi umană! După care, degenerarea! Şi fericirea provocată, unora, de degenerare! Sentimentul de hău, de inutilitate, de somnolenţă geriatrică, de alungare şi alienare, de inadecvare imagologică la nivel de autorităţi şi minţi creţe radiodifuzate, care fac lucruri şi jonglerii ieftine în salonul comatoşilor.

Iubiţi Reşiţa necondiţionat, dacă nu aţi fost capabili să plecaţi de aici! E tot ce aveţi! Amintiţi-vă de filmele cu cow-boy, cum apărau ei oraşul de indieni, sau de cele de duzină cu oraşe invadate de zombalăi degeneraţi!

“Un spectacol care te pune pe gînduri”, cum spune fiul meu, pe scenă şi pe stradă, deopotrivă! Pe stradă, îţi pui un semn de întrebare despre cît de degeneraţi sînt cei care au considerat creaţia artistică o ofensă! Un gest de lezmajestate! Să nu uităm că un personaj real a pornit o gherilă împotriva unui jurnalist, din acelaşi motiv considerat votiv!

“Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sînt cronica vie şi prescurtată a vremurilor”, spunea unul dintre titanii Teatrului românesc, Olga Tudorache, în revista Teatrul din 4 aprilie 1980. “Secretul fericirii la Reşiţa” este oglinda Reşiţei actuale. Este Oglinda din Albă ca Zăpada care reflectă o realitate pe care nu ţi-o doreşti, de fapt, şi nu o accepţi! Este catharsisul cotidian servit brutal de autorii care, deşi pare că exacerbează fapte şi imagini, le transmit, de fapt, necosmetizate! Un spectacol despre Reşiţa, oraşul “care ne ocupă tot timpul”, un arc peste timp după cele două semnate de Mihail Davidoglu şi montate pe scena reşiţeană, Cetatea de foc (1950) şi Ochii dragi ai bunicului (1970).

Un text relativ bun, cu poveşti de viaţă şi personaje autentice citite în presa locală de-a lungul timpului. Cuţitele Maurer, Cimitirul turcesc, comoara din Almăj, scurta istorie neromanţată care, în opinia mea, face spectacolul să demareze mai greu, precum o locomotivă cu aburi Made in Resita, dar odată urnit prinde aripi, negre, de fum şi disperare, din cînd în cînd, albe, de porumbel optimist, remarcabil întrepătrunse de Ştefan Iordănescu, învolburînd ţesătura piesei cu scene de azi şi de ieri, fiecare cu mesaj ţintit.

Cimitirul este locul care îi adună pe cei care pleacă şi cei care se întorc. „Ştiţi de unde se vede Reşiţa cel mai bine?! Din cimitire... Toate cimitirele din Reşiţa sînt pe dealuri”, spune unul dintre personaje.

Ana-Maria Cizler este autentică şi extrem de credibilă, creează scene de o tensiune dramatică extraordinară, surprinzătoare, înduioşătoare şi dureroase. Şi în rolul fetei care nu-şi doreşte decît să plece cît mai departe de Reşiţa, un loc apăsător şi sufocant, incapabil să transmită tinerei generaţii speranţa izvorîtă din trecutul glorios al locului, şi în cel al avocatei canadiene, urmaşa unor emigranţi reşiţeni, fascinată de sinceritatea şi primitivismul spaţiului matern. “De ce nu faceţi voi turism aicea”, întreabă obsedant personajul canadian după o scurtă experienţă la Gărîna, în opoziţie cu panica elevei de liceu care şi-a luat deja biletul spre libertate.

Reşiţa regăsită şi de fiica mutată la Chicago, revenită la Reşiţa, la moartea bunicii, o bunică crescută în spiritul Reşiţei glorioase, care şi-a dorit să moară Acasă. Povestea Cimitirului turcesc e spusă trist şi convingător de Andrada Samoilă, fiica, un suflet zbuciumat şi întristat, pe care nu-l mai poţi uita odată ce ţi s-a dezvăluit cu candoare şi autenticitate povestea, în contradicţie cu “uzinista bîlbîită”, delicioasă prin implicare şi inocenţă.

“Nicăieri nu e mai bine ca acasă”, ne spune Tanti Ani repetînd laitmotivul celor ce revin din călătorii lungi şi traumatizante. Tanti Ani s-a încărcat cu fericire alături de soţul ceserist, ucis prematur de sistem – poveste reală şi tragică, repetată de nenumărate ori în aceşti ani! - şi speră să “exporte” din prea-plinul sufletesc – rănită de moarte la dispariţia soţului – în Italia, ca badanta! Camelia Ghinea, tulburătoare, tragică, o forţă a naturii dezlănţuite, întruchipează chintesenţa celor cîteva zeci de mii de românce care lucrează în Italia în domeniul asistenţei sociale, ca îngrijitoare pentru bătrîni, care trăiesc o dramă continuă, din cauza condiţiilor de multe ori inumane în care sînt obligate să-şi desfăşoare activitatea. Tanti Ani face un schimb inechitabil: îşi oferă sufletul unor bolnavi, primind la schimb suferinţă uriaşă şi traumatizantă. Se întoarce la Reşiţa cu Sindromul Italia, afecţiune psihică recunoscută în domeniul medical, pentru care deja se prescriu reţete în farmacii, care poate duce chiar la deces. Are coşmaruri şi fobii, dar regăseşte sprijinul prietenilor şi al Oraşului devenit spaţiu de refugiu personal, în ciuda faptului că acesta i-a ucis soţul. Camelia Ghinea întruchipează personajul emblematic al tranziţiei noastre spre nicăieri!

“Du-te dracului cu Dumnezeu”, băi, “oltene, aici eşti în Banat”, cu mici, bere, paranghelii, şmenuri şi şpagă pentru Cutare “care dă banii” şi speranţa îmbogăţirii peste noapte, din trecutul glorios al acestui spaţiu, repere existenţiale pentru personajele lui Dan Mirea, plin de vervă şi umor, care fixează repere în mintea spectatorului. Dănuţ, moderatorul emisiunii “Reşiţa se vede mai bine noaptea”, de la singurul post local al oraşului, dar şi preotul plin de sictir şi bătrînul îndrăgostit de locomotive, devoalează realitatea pe care nimeni nu o doreşte: Reşiţa este un oraş îmbătrînit, nostalgic, apăsat şi apăsător, căruia îi sînt servite reţete de puştani nerăbdători. Un tragi-comic profund şi solidar cu dezastrul actual, mînat înainte de forţa amintirii din copilărie, de la Şopot.

PARANTEZĂ. Demult, pregăteam un reportaj despre locomotive şi muzeul dedicat lor, din Triaj. Am înregistrat, atunci, un pensionar care privea cu nostalgie la locomotiva Seria 50.000, construită pentru prima dată, la Reşiţa, în 1926, şi care avea să poarte numele Regele Ferdinand. Interlocutorul meu îmi spunea că o priveşte ca pe “copilul lui”. “Am făcut serviciul, pe ea”, îmi spunea cu nostalgie nestăvilită. ÎNCHID PARANTEZA. De aici, poate, şi umorul negru din scena cu “trenul regal” din care coboară… Duda!

Intenţionat l-am lăsat la final pe Marius Tudor. Un actor mai degrabă romantic, plin de vervă şi haz, extrem de ofertant, dar profund şi resemnat în pielea personajelor interpretate. O voce de voice over pentru care “ar ucide” orice staţie de radio! Cu umor “dulce-acrişor” electrizează spectatorul în viziunea electrică a viitorului urbei. Personajele lui Marius Tudor iubesc şi urăsc Reşiţa cu pasiune şi consecvenţă. O povestesc, cu nostalgia lui Ioan Adameck “mărturisitorul”, din argumentul căruia s-a născut, practic, acest spectacol. „Reşiţa este un oraş în care fiecare stradă duce în natură. Fiecare pas pe care îl faci în afara Reşiţei te duce într-un loc frumos din natură! În jurul Reşiţei sînt atîtea tipuri de minunate orhidee … în Europa există 58 de tipuri de orhidee. Eu, în jurul Reşiţei, am găsit 18 tipuri de orhidee”! Rostite de Marius Tudor, aceste cuvinte ale venerabilului Ioan Adameck devin terapie motivaţională şi te încarcă de speranţă.

Un spectacol rotund, omogen, închegat, în ciuda secvenţialităţii crîmpeielor de viaţă expuse, uneori brutal de sincer, cu actori fără măşti şi persoane indispuse de propriul adevăr. Felicitări, tuturor!

După replici de speranţă repetate obsesiv, “Vă spun eu, aveţi încredere, peste zece ani, Reşiţa va arăta altfel”, finalul specatcolului transmite un mesaj contradictoriu: pe halate medicale albe, de bloc-operator, sînt proiectate fotografii cu orhideele din jurul Reşiţei, realizate de Ioan Adameck. Imaginile transportă spectatorul într-o grădină a Edenului, o realitate vie a împrejurimilor oraşului şi o speranţă pentru un viitor renăscut al urbei, dar şi un avertisment: natura va triumfa peste ruinele părăsite ale vechii Cetăţi de foc. O graniţă mereu prea subţire…