SECURITATEA UMANĂ.PRIVATĂ.

A discuta şi astăzi, în România, despre atacul norvegian pare lipsit de sens. Asta pentru că România este o ţară atipică în care extremismul se manifestă doar în sfera criminalităţii organizate, a bandelor de beizadele şi criminalităţii economice! Pe acest fundal, clasa politică aflată la putere încearcă din răsputeri o decimare contabilă a MInisterului de Interne, fără a prezenta un studiu, sau o logică angajată a disponibilizărilor de personal. Evident, "reforma" securităţii interne NU este corelată cu alte tipuri de "reforme" care vizează direct securitatea umană. Pentru că, din punctul meu de vedere, atacul armat de la Oslo are legătură directă cu SECURITATEA UMANĂ şi cu transformarea radicală a societăţilor. În ţara noastră, alta este agenda de fond a politicului, societăţii civile sau mass-media. Pe fondul autismului general, industria privată de securitate se întîlneşte la Bucureşti pentru a încerca REFORME adevărate, cum ar fi parteneriatul public-privat între structurile MI şi SRI cu companiile de securitate, chiar dacă acest lucru poate însemna ieşirea de sub supravegherea strictă a Poliţiei (de ce ar avea nevoie o industrie specializată, încadrată cu specialişti, ca poliţia să vizeze planurile de pază, de exemplu! Sau, avizul SRI, culegerea de informaţii etc.). Preluarea modelului european mi se pare cea mai uşoară metodă de a reforma industria de securitate, în concordanţă cu provocările actuale. În ciuda intenselor "eforturi" de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale. Trăim momentul conflictelor regionale, limitate, asimetrice şi, de multe ori, urbane! Secolul XXI este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă.

Într-o lume ce pare a fi a INSECURITĂŢII DOBÎNDITE, securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sînt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absenţa lor totală, ea antrenînd cu sine o senzaţie de bunăstare, de linişte şi fără teama zilei de mîine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare şi de interacţiune cu actori non-statali. Actorii statali şi non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securităţii economice, atît la nivel naţional, cît şi regional şi global (General de brigadă dr. PIGUI Traian , SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SECURITATEA UMANĂ GLOBALĂ, UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE, CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE, Nr. 10 (XXII), August 2004). În acest moment, statele tradiţionale, Westfalice (!), se dovedesc incapabile de reacţie rapidă. Există o serie de surse ale insecurităţii. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, se află: securitatea economică (şomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecţia sănătăţii (existenţa unor boli grave, accesul diferit şi diferenţiat la asistenţă medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violenţa fizică, violenţa domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului). Securitatea înseamnă că beneficiile obţinute, sînt protejate în faţa dezechilibrelor sociale, economice, politice. Securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decît prin intervenţii ulterioare, dar tocmai această prevenire - care necesită resurse investite! - nu se realizează în majoritatea statelor, lovite în ultimii ani de crize multiple. Din aceste considerente, vechile democraţii europene au dezvoltat un mecanism numit Noul Management Public (NMP), despre care am mai scris, care implică şi companiile private în asigurarea Securităţii şi contribuie la reforma sectorului de securitate.

Noul Management Public este un concept european care favorizează participarea firmelor private în livrarea de bunuri şi servicii publice, inclusiv în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, domenii considerate pînă nu demult ca monopol al statului. Scopul promovării acestui concept este acela de a mări eficienţa serviciilor publice, inclusiv al guvernului, mai ales în ţări în care conceptul de "guvernare eficientă" figurează în Strategia Naţională de Securitate. Din 1990, în Europa, de Noul Management Public au beneficiat şi Companiile de Securitate Private, care au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, privite destul de "exotic" la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Trăsăturile distinctive ale CPS sînt: - Structura organizaţională: CPS sînt firme înregistrate cu structuri constituite; şi - Motivaţia: PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice. CPS-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BIGroup) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S). Deşi CPS au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict. Deşi industria securităţii private tinde să devină indispensabilă unei societăţi moderne, paradoxal, aceasta nu figurează alături de sănătate şi administraţie locală în literatura de specialitate a managementul public. Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi adesea pentru a desemna CPS. Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare, iar prezenţa militarilor români în diferite teatre de operaţii, ca angajaţi ai Armatei Naţionale poate fi considerată ca atare! Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei. Securitatea unei naţiuni devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă mulţime de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, specifice domeniului privat al statului sau individului. Autorităţile specializate şi serviciile de securitate privată sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice. Statele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, agenţiile umanitare şi de dezvoltare, corporaţiile multinaţionale şi chiar persoanele individuale pot contracta servicii militare oferite de PMC. În cazul statelor, aceste companii sînt deseori folosite pentru a compensa lipsa unei capacităţi naţionale, deci, cu precădere în noile entităţi statale apărute în ultimul timp, sau "autonomii". CMP furnizează servicii high-tech în domenii în care forţele armate nu îşi mai pot permite să instruiască personalul sau să ofere perspective atractive de avansare în carieră. În alte cazuri, PMC suplinesc o capacitate inexistentă. De exemplu,
angajarea firmei israeliene Levdan i-a permis preşedintelui Republicii Congo-Brazzaville să creeze în 1994 o nouă forţă care a înlocuit unităţile militare fidele fostului preşedinte. Alte grupuri recurg la PMC pentru a-şi putea desfăşura activitatea în medii periculoase. PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine "civică" este valabilă şi în cazul "omului nou", dependent de fotoliu şi televizor, care "adoră" să lupte prin intermediul altcuiva!

Se pune întrebarea firească: sînt PMC-urile mai rentabile decît forţele armate regulate? Datele privind rentabilitatea acestora nu sînt concludente. Angajaţii PMC "costă" destul de mult; salariile standard variază între 400 şi 1000 de dolari pe zi. Cei care susţin că PMC sînt mai rentabile decît armatele permanente se bazează de obicei pe următoarele argumente: - PMC pot angaja persoane care sînt adesea mult mai prost plătite; - guvernele nu sînt nevoite să ofere CMP beneficii ascunse, cum ar fi pensiile, îngrijiri medicale, condiţii de trai etc., deoarece acestea sînt de obicei incluse în contract; - PMC oferă posibilitatea creşterii rapide a forţei militare fără costurile implicate de întreţinerea pe termen lung a capacităţii militare; şi prin faptul că îndeplinesc misiuni necombative esenţiale, CMP dau forţelor armate posibilitatea de a se concentra pe misiunile de bază. Pe de altă parte trebuie luate în considerare şi următoarele argumente: - angajaţii PMC sînt, adesea, instruiţi pe spezele statului, ca membri ai armatelor naţionale; cînd pleacă la posturi mai bine plătite din sectorul privat, această pregătire este, de fapt, o subsidiere a operaţiunilor PMC; - practicile curente de subcontractare, în care un contract trece pe la mai multe firme diferite, poate reduce substanţial eficienţa sau duce chiar la pierderi. Comisia Europeană (la invitaţa căreia, la sfîrşitul anului trecut, am analizat înainte de adoptare Strategia Internă de Securitate Europeană!) prin intermediul Direcţiei Generale de educaţie şi cultură, în cadrul programului LEONARD, a susţinut demararea unui parteneriat social între CoESS, Confederaţia Europeană a Serviciilor de Securitate, şi UNI-EUROPA, care reprezintă peste 30 de sindicate naţionale în acest domeniu. În urma unei activităţi de trei ani a fost elaborat un manual de pregătire profesională la nivel european pentru pază şi supraveghere, în sfera industriei de securitate privată. Metodele utilizate de către formatorii din industria de securitate, inclusiv la nivelul ARSS, vor asigura personalului din aceste firme asimilarea de cunoştiinte minime, la nivel naţional, în vederea obţinerii certificatului de aptitudine sau a îndeplinirii unor exigenţe specifice în acest sens. În mod paradoxal, acestea ar putea avea o contribuţie importantă la stabilitatea mondială şi la neutralizarea forţelor nou apărute, pentru care actuala ordine internaţională reprezintă atît o constrîngere cît şi o resursă. Sau nu?

VÎRFUL DE ICEBERG AL EXTREMEI BIZARE

Primul-ministru norvegian, Jens Stoltenberg, a promis revizuirea măsurilor de securitate după atacurile de săptămîna trecută, soldate cu moartea a 76 de persoane. Poliţia din Oslo a cerut deja suplimentarea bugetului cu 2,6 milioane de euro pentru angajarea a încă 100 de agenţi suplimentari. Poliţia norvegiană este extrem de redusă, iar măsurile de securitate sînt aproape inexistente într-un stat considerat a fi "un Eden al Europei". Dar, ca în orice Eden, şarpele pîndeşte din copac, iar acum, şarpele este mişcarea extremistă revitalizată pe întreg cuprinsul Europei. Breivik pare că este doar vîrful icebergului scandinav ce poate declanşa îngheţarea unor libertăţi în numele siguranţei cetăţeanului. Autorităţile germane „supraveghează aceste medii în profunzime", iar activităţile de urmărire vizează atît extrema-dreaptă, cît şi extrema-stîngă şi mediile islamiste. În 2010, numai în Germania erau înregistrate 219 organizaţii, 25.000 de simpatizanţi ai extremei-drepte şi 5.000 - 6.000 de neonazişti, potrivit Biroului pentru Protecţia Constituţiei. O parte însemnată dintre acestea văd în islam un duşman important!

Cum s-a ajuns aici? Există un mai vechi proces sociologic, consolidat în ultimele decenii. În a doua jumătate a secolului XX, s-a putut remarca o semnificativă creştere a migrării musulmane în Vest. În vreme ce prima generaţie de emigranţi a căutat să se integreze în noile patrii, şi să lupte pentru învingerea dificultăţilor economice majore, aşteptările celei de-a doua şi a treia generaţie s-au soldat cu frustrări şi neîmpliniri. Aceasta a determinat consolidarea înstrăinării lor de societăţile Vestice. Personal cred - ca o paranteză la subiectul de astăzi! - că mişcările de revoltă din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu AU LEGĂTURĂ şi cu această neîmplinire occidentală a emigranţilor musulmani, dornici să se întoarcă la umma, o umma, însă, ceva mai aproape de valorile Occidentale pe care le preţuiau şi la care nu au avut acces! Dar, asta e o altă discuţie, deja! Xenofobia societăţilor de adopţie din Vest, dublată de şomaj şi de dificultăţile de adaptare, a condus la apariţia şi dezvoltarea unei infrastructuri islamice, uşor de folosit în potenţiala globalizare şi internaţionalizare a terorismului de factură islamică. O astfel de infrastructură culturală "străină de valorile europene" a atras "încordarea" societăţii Vestice în preajma musulmanilor, iar extremiştii au primit o cantitate importantă de apă la moara motivaţiei culturale!

Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii de afară. În societăţile în care indivizii se identifică în calitate de membri ai unui grup există o dorinţă de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Un factor cultural major este, pentru terorism, percepţia "celor din afară" şi anticiparea unei ameninţări la adresa suveranităţii grupului. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională. Dacă auto-recrutarea dspre care vorbeam şi zilele trecute, are la bază sensibilităţi legate de ameninţarea valorilor cu care indivizii sau grupurile sociale se identifică: limbă, religie, pămînt natal etc.,unele manifestări teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, culturală, etnică şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic. În rîndul societăţii, sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri sînt tot atîtea motive de radicalizare!

Dacă în interviul scurt acordat ieri, prim-vicepreşedintele PDL pe probleme internaţionale, dr. în ştiinţe militare, Sorin Frunzăverde, vorbea despre multikulturalism, terorism şi apariţia unor "extreme bizare" în Europa, nici de dreapta nici de stînga, nici anarhiste, iată că declaraţiile senatorului PDL, Iulian Orban au fost considerate mai interesante de către presa românească şi preluate, în detrimentul opiniilor avizate exprimate de Frunzăverde! Senatorul PDL Iulian Urban scrie, pe blogul personal, că nu Anders Behring Breivik a comis atentatul din Norvegia, "ci actualii lideri care conduc în UE", el menţionînd că "multiculturalismul ne-a fost băgat pe gît forţat şi în doză mare", iar acum "unii nebuni reacţionează violent". "Nu Breivik a comis atentatul, ci actualii lideri care conduc în UE! Ştiu că pare şocant să iei în discuţie o asemenea ipoteză, însă ea este cît se poate de reală. Există milioane de naţionalişti în Europa, continent lovit de multiple atentate săvîrşite de musulmani. UE a ajuns să dea bani pentru a convinge imigranţii non-europeni să plece acasă la ei, Franţa, UK, Germania declară oficial că '"multiculturalismul e mort'", iar Merkel spune că dacă vrei să trăieşti şi să munceşti în Germania atunci înveţi germana şi adopţi valorile germane. (...) În 25 de ţări UE conduc partide de dreapta (în curând vor fi 26, în Spania dreapta e considerată deja cîştigatoare), stînga a fost eliminată de către electori furioşi pentru politica iresponsabila de "asistanat social" şi "imigratie masivă necontrolată". Franţa sau Italia au creat isterii naţionale împotriva ţiganilor, Franţa a interzis burka, în Ungaria defilează detaşamentele anti-ţigăneşti, adică politicienii europeni împing conştient sau nu politica europeană către o formă de extremism ce transformă Europa în cazanul de pulbere al planetei", scrie Urban pe blog. În acest haos extremist este uimitor că doar un singur european a apăsat pe trăgaci pentru a exprima frustrarea faţă de indiferentă şi ipocrizia clasei politice europene în faţa islamizării şi imigraţiei ilegale care pun în pericol [conform discursului public] întreaga civilizaţie şi cultură europeană", adaugă Urban.

Iulian Urban mai scrie pe blog că "Multiculturalismul este bun doar cînd culturi asemănătoare calitativ se contopesc, nu mege să amesteci oamenii din bibliotecă naţională cu cei dintr-o cîrciumă din Ferentari sau dintr-o puşcarie, la o petrecere de băieţi olimpici la matematică poţi aduce pe cei de la biologie, nu poţi să aduci şi bătăuşii cartierului", susţine el. "Multiculturalismul ne-a fost băgat pe gît forţat şi în doză mare, acum unii nebuni reacţionează violent", consideră Iulian Urban.

Sigur, în esenţă, Urban a rostit ceea ce milioane de români gîndesc, dezbrăcîndu-se de haina politică şi de masca ipocrită de "european" la modă! Chiar dacă "în România nu există germenii extremismului", aşa cum spunea Frunzăverde în interviul de ieri, cu siguranţă, frustrarea generală legată de relaţia României şi românului cu UE duce la respingerea a tot ce ţine de discursul politic promovat în ţară. Revenind la Breivik, trebuie spus că el este un terorist, înainte de a fi un extremist! "Motivaţia psihologică a gestului său derivă din insatisfacţiile personale ale teroristului, legate de viaţa şi împlinirile lui", aşa cum scrie prof.univ.dr. Cristian Barna în cursul său "Psihologia fenomenului terorist". O parte dintre terorişti sînt personalităţi dezechilibrate, aşa cum încearcă avocatul norvegianului să-l eticheteze pe clientul său, cu ambiţii foarte mari, invers proporţionale cu capacităţile lor reale, frustraţi. Interesant este că portretul robot al lui Breivik se încadrează perfect în tipologia teroriştilor de extremă dreaptă: rămîn în mişcări neomogene, nu comunică cu exteriorul, au o imagine fixă privind relaţiile amic-inamic, cred în ritualuri simbolice, în jurăminte de răzbunare, în justiţia poporului, în pedepsirea trădătorilor, în clipa judecăţii etc. Deşi nu s-a găsit nici un psihopat printre terorişti, ar trebui să se ţină seama de faptul că aceştia se consideră "adevăraţi credincioşi". Acest tip de terorişti pun răul pe seama celor din afara grupului lor, oferindu-şi posibilitatea de a dezumaniza victimele!

Scriam, zilele trecute, că acţiunea lui Breivik - un terorist raţional, după părerea mea! - poate fi considerată ca o mişcare de marketing a ideilor sale, sau ale grupului, grupurilor, similare ideologic. Breivik pare că a gîndit dincolo de scopurile şi opţiunile lui, făcînd o analiză cost-beneficiu. Din păcate, senatorul Urban PARE că are dreptate! Această analiză raţională a teroristului este similară cu analiza făcută de un comandant militar sau de un manager - norvegianul confundîndu-se cu ambele posturi -, în aceste condiţii să nu mire pe nimeni dacă, într-un răstimp de cîteva luni, acţiuni de tip Breivik - care este acum un vîrf de iceberg în Europa! - vor deveni un important mijloc de contestare a politicilor europene!

SORIN FRUNZĂVERDE DESPRE OSLO şi EXTREMA BIZARĂ

Prim-vicepreşedintele PDL pe probleme internaţionale, Dr. în ştiinţe militare, Sorin Frunzăverde, într-un dialog despre multikulturalism, terorism şi extremele bizare din Europa!

STATUL NAŢIONAL ŞI MARKETINGUL EXTREMEI DREPTE

Sîntem cu toţii în criză economică şi socială, iar în astfel de vremuri, mitul „cetăţii asediate" şi cel al străinului „infiltrat în cetate" funcţionează de minune! Norvegia - alături de celelalte ţări nordice - este văzută, în multe dintre clasamentele cu care presa ne-a obişnuit, drept o societate aproape perfectă, o campioană a bunei guvernări, a ordinii, bunăstării şi civilizaţiei. Masacrul de vineri ridică, însă, numeroase semne de întrebare. "Sînt poziţii (exprimate de atentator!) care coindcid sută la sută cu poziţiile exprimate de unele mişcări care deja au început să cîştige alegerile în Europa. Mişcările care spun astfel de lucuri obţin 20 la sută din voturile a 400 de milioane de locuitori ai Europei. Cel puţin 100 de milioane gîndesc aşa", spune Mario Borghesio, unul dintre liderii Ligii Nordului din Italia, partid care face parte din coaliţia de guvernare". Mai concret, Ugo Maria Tassinari, expert italian în subiecte privind extremismul de dreapta, afirmă că "asistăm la un fundamentalism al secolului XXI, care se revoltă împotriva modernităţii nemiloase, afişînd o identitate susţinută de crucea creştină, legăturile de sînge germanic, cultul zeului scandinav al războiului, Odin, şi de legendele eroice ale Nibelungilor”. Este perfect adevărat că extrema dreaptă pune umărul la stabilitatea guvernelor de centru-dreapta, într-o perioadă de criză a „centrului" politic în întreaga Europă, primind, în schimb, cîteva satisfacţii simbolice: mai o suspendare a acordului Schengen, mai o măsură anti-străini, mai o declaraţie împotriva Uniunii Europene. Din Franţa şi pînă în Ungaria şi Bulgaria, din Norvegia şi pînă în Italia, extrema dreaptă susţine, practic, tacit, guvernele inbcapabile să se adapteze, politic, noilor realităţi. Vorbim, practic, de o ipocrizie generalizată în care Szarkozi, de exemplu, condamnă ideologia lui Le Pen, dar o adoptă fără nici o remuşcare. În aceste condiţii, discursurile extremiste sînt evitate în public, dar acceptate în alcovul puterii fals pudibonde. Nemulţumit de absenţa dezbaterilor publice pe temele sale preferate, gestul ucigaş al norvegianului poate fi considerat o acţiune de marketing! Dacă pînă joia trecută doar internetul găzduia dezbateri referitoare la non-multikulturalism, iată că de vineri, întreaga mass-media europeană găzduieşte această temă...

Potrivit estimărilor recente, în Norvegia ar exista doar aproximativ 2 000 de adepţi ai grupării de extremă dreapta. În întreaga Europă, cîteva zeci de mii, oficial! În Germania, extremismul de dreapta al zilelor noastre este reprezentat tot mai puţin de imaginea musculosului ras în cap şi tatuat şi tot mai mult este adoptat portretul vecinului simpatic şi bine îmbrăcat. Ce ne spune asta? Ei bine, că portretul extremei drepte a migrat de la categoria socială a excluşilor social, la cea a clasei de mijloc, puternic afectate de criza economică, de emigraţie şi de politicile populiste ale guvernelor, de dobînzile neruşinate ale băncilor şi de agresivitatea multi-naţionalelor. Norvegianul a investit 300.000 de euro în publicarea manifestului său de 1200 de pagini! Duşmanii lor sînt toţi cei diferiţi din punct de vedere rasial, naţional sau religios (musulmani, evrei), precum şi acei ”alţii” care distrug bunăstarea spirituală a unei naţiuni: bancherii, directorii corporaţiilor internaţionale, globaliştii şi guvernele care nu înţeleg pericolul iminent sau chiar îi susţin pe ”ceilalţi”. În Statele Unite, criza a adîncit diferenţele de venituri dintre albi, afro-americani şi hispanici. Veniturile nete ale albilor sînt cu 20% mai mari decît cele ale afro-americanilor şi cu 18% mai mari decît cele ale hispanicilor, iar diferenţele ar putea creşte, crede Timothy Smeeding, profesor la Universitatea Wisconsin-Madison. În Europa, criza economică nu favorizează deloc partidele de stînga. Marii profitori ai crizei se arată a fi reprezentanţii dreptei naţionaliste şi ai extremei drepte. Ei au găsit deja vinovaţii: străinii, globalizarea, Uniunea Europeană! Partea foarte proastă a lucrurilor este că nu se întrevede încheierea crizei. Un al doilea val al crizei este anunţat la orizont! Noii extremişti "de mijloc" îşi doresc o revoluţie împotriva globalizării, aici întîlnindu-se cu ideologiile post-moderniste promovate de "indignaţii" spanioli şi nu numai, dar şi cu anarhiştii greci! În condiţiile în care conceptul de Uniune Europeană a eşuat lamentabil, iar capacitatea ei de a oferi bunăstare cetăţenilor săi este, dovedit, inexistentă,toate cele trei curente îşi doresc revenirea statului naţional puternic şi suveran! Este şi teza promovată la Tuşnad de premierul maghiar Viktor Orban!

Ca o dovadă a incapacităţii sale de răspuns rapid la provocările dure ale prezentului, UE încă studiază situaţia creată în Norvegia, deşi, cum spuneam şi zilele trecute, comisarul european pentru politică internă ştia încă de anul trecut, din vară, despre noile ameninţări şi vulnerabilităţi. Raportul Europol a atras atenţia că atitudinile sau acţiunile exagerate ale extremei dreapta au devenit din ce în ce mai profesioniste, iar adepţii lor au început să se folosească de Internet din ce în ce mai mult, autorecrutarea şi radicalizarea atingînd cote îngrijorătoare. La rîndul său, în raportul anual anti-terorism, poliţia norvegiană avertiza şi ea asupra faptului că există o creştere considerabilă de grupări anti-musulmane, ceea ce "ar putea duce" la violenţă. Polonia, care deţine preşedinţia rotativă a Consiliului de miniştrii, a convocat o întîlnire a grupului de lucru pentru anti-terorism . Agenţia europeană Europol a format deja o echipă de oameni "pentru a studia care ar putea fi posibilele legături ale ucigaşului Anders Behring Breivik cu alte grupări de extremă dreaptă din Europa". Astăzi, miercuri, 27 iulie, cabinetul comisarului Malmstrom a anunţat că va pregăti un document legat de creşterea atitudinilor extremiste în Europa şi pericolul lor înaintea viitorului consiliu din septembrie. Deci, Europa "ia o poziţie dură", la fel ca în cazul Libiei sau a Orientului Mijlociu! Breivik nu a acţionat singur, anunţa luni seară BBC. Chiar el a spus că a acţionat împreună cu alte două reţele care îi împărtăşeau convingerile puternic anti-musulmane!

ROMÂNIA este, ca de obicei, în alt film, alt secol, altă planetă. Un stat în criză economică, cu o clasă politică avînd ca principală preocupare răfuiala fără sfîrşit, cu instituţii necredibile, fără valori şi fără modele, nu va avea şanse să reziste vremurilor ce vor veni şi atunci, să nu ne mirăm dacă interlopii vor guverna cu sabia pe străzi! La noi, extremismul se manifestă prin creşterea infracţionalităţii copiilor de bani gata - deci, tot clasa de mijloc - în complicitate cu organele statului, sau diverse formaţiuni politice dominante, cu o mass-media degenerată, incapabilă să pună în discuţie cu adevărat fenomenele profunde ale societăţii, mulţumindu-se să sfîşie, isteric, personajele de paie din prim-planul politicii actuale. Un caz aparte îl reprezintă, însă, IOANA LUPEA, pe TVR INFO, care moderează dezbateri cu adevărat interesante, profunde, cu invitaţi specializaţi şi nu spectaculoşi, folosind un limbaj, de moderator, care dovedeşte că fata asta a citit şi altceva decît ultimele ştiri mondene, sau stenogramele lui Vanghelie, care este! Emisiunea de aseară, despre cazul din Norvegia a fost o adevărată lecţie de talk-show!

REFORMA SISTEMULUI INTERN DE SECURITATE ARE MODELUL MApN!

Conform Strategiei de Securitate Naţională a României, prin securitate naţională se înţelege : „condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul securităţii regionale, euroatlantice şi globale”. În conformitate cu această definiţie "sacrosnctă", reforma Ministerului de INterne, începută de fiecare ministru ce i s-a perindat la cîrmă, ar trebui realizată fără ca securitatea naţională să fie pusă în pericol. Din păcate, oricît am căutat, nu am reuşit să identific un studiu ştiinţific, sau plan de acţiune documentat, în baza căruia Ministerul Mamut al Administraţiei şi Internelor din România să devină o structură suplă şi modernă, adaptată noilor realităţi. Pe site-ul oficial al MAI, NU există un astfel de program! Căutările cu ajutorul motoarelor specilizate identifică preocupările fraţilor de peste Prut în acest domeniu sensibil! Singurul "argument" solid este legat de bugetul insuficient al României: Bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru acest an, este de aproximativ 1,7 miliarde de euro, respectiv 1,38% din PIB, acesta prevăzînd şi disponibilizarea a 18.000 de angajaţi în 2011, în două etape, fără apelul la termeni precum: profesionalism, performanţă, eficienţă. MAI afirma, la sfîrşitul lunii decembrie 2010, că trebuie să implementeze măsuri de redimensionare a numărului de posturi ocupate de poliţişti, cadre militare, functionari publici şi personal contractual, România avînd o medie de 500 de lucratori la 100.000 de locuitori, cu 25 la sută peste media europeană, principalul argument al decidentului politic cînd vine vorba de restructurarea Ministerului!

Reforma sistemului securităţii naţionale nu trebuie evitată acum, chiar dacă la nivelul conducerii APROAPE EXCLUSIV poliţieneşti a Ministerului şi al sindicatelor există o rezistenţă acerbă, mai ales datorită existenţei unor factori care facilitează procesul de reformă precum: nevoia României de a prelua o parte din cultura profesională de tip occidental (corectitudine, eficienţă), accesul la noutăţile tehnice, ştiinţifice şi organizaţionale din toate domeniile, nevoia de respect al personalului pentru munca de calitate sau nevoia îmbunătăţirii imaginii publice. La acest capitol, pactizarea cu infractorii politici de genul celor de la Deta are efectul unei bombe nucleare în rîndul imaginii!!! Este adevărat, conceptul de reformă a sistemului intern de securitate (RSS) a devenit important pentru factorii de decizie din ţările din sud-estul Europei, şi pentru comunitatea internaţională!, abia în ultimii ani. RSS nu este un scop în sine, ci un proces îndelungat, cuprinzînd mai multe etape de-a lungul drumului, corelate cu celelalte reforme ale statului de drept: reforma justiţiei, economică, sănătate, educaţie etc. Creşterea siguranţei cetăţeanului se realizează prin diminuarea riscurilor şi a vulnerabilităţilor, aspect care presupune o analiză de detaliu a riscurilor posibile şi
vulnerabilităţilor la adresa societăţii în ansamblu, a individului în particular. Regîndirea sistemului intern de securitate românesc trebuie făcut în deplin acord cu noile provocări ale mediului contemporan de securitate, exemplul Norvegiei fiind cel mai aproape, ca timp, de noi, dar nici Grecia nu poate fi trecută cu vederea. Din punctul meu de vedere, reforma sistemului de securitate nu reprezintă doar o echilibrare contabilă, ci impune transformarea profundă a instituţiilor, creşterea calităţii actului de conducere, o mai bună coordonare naţională a acestora şi asigurarea integrării lor funcţionale şi optime în sistemele de securitate din care România face parte!

Din păcate, cum spuneam deja, pentru o ţară ca România, există o lipsă acută de studii privind reformele în domeniul securităţii interne, fapt ce produce o lacună în procesul de transformare a instituţiilor de securitate naţională, încetinindu-l şi făcîndu-l mai dificil de continuat. Un singur exemplu: cînd se vorbeşte de "reforma" inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, se spune că numărul angajaţilor acestor structuri VITALE trebuie corelat cu numărul de locuitori al judeţelor pe care le deservesc. Dacă luăm exemplul judeţului Caraş-Severin, de exemplu, al doilea ca suprafaţă din ţară şi... penultimul ca număr de locuitori, vedem cu ochiul liber că "formula" de reformă nu corespunde: raioanele de intervenţie sînt extrem de mari, infrastructura deficitară, relieful este muntos, acoperit cu suprafeţe uriaşe de pădure - rezervaţie naturală, fără tehnică performantă etc. Pe de altă parte, nu există nici o societate civilă bine informată şi cu păreri clare asupra acestui subiect, tentativele timide ale Grupului pentru Securitate şi Democraţie fiind ceva mai puţin decît o frecţie la un picior de lemn! RSS este un proces şi fiecare document ar fi trebuit să urmeze reforma ca un proces, nu doar pur şi simplu să prezinte status-quo.

Reforma Ministerului de INterne ar trebui să cuprindă cinci elemente:1- reforma este iniţiată de liderii politicii în concordanţă cu nevoile reale ale societăţii şi angajamentele asumate, 2-punctul de plecare este viziunea largă despre securitate, 3-reforma cuprinde toate instituţiile de securitate naţională (poliţie, jandarmi, frontieră, situaţii de urgenţă, poliţie locală etc), 4-reforma este un proces îndelungat (nu "pe picior" generat de încadrările bugetare) şi 5-reforma se concentrează nu numai pe structuri, ci şi pe resursele umane, ceea ce presupune profesionalizare, examinare continuă, legislaţie coerentă, echipare corespunzătoare. Eficienţa sistemului de securitate internă se cuantifică în valoare reală, în indicatori de securitate umană. Fără aplicarea acestor cinci elemente, rămîne o discrepanţă între intenţii generoase, precum "orice persoană este protejată prin lege...", şi mecanismele pentru asigurarea acestui scop.

Cel mai bun exemplu de reformă reuşită este cel al Ministerului Apărării Naţionale. În urma Tratatului privind Forţele Convenţionale, între 1989 şi 1992, armata a redus efectivul de tancuri de la 2 850 la 1 375, vehiculele blindate de la 3 102 la 2 100, piesele de artilerie de la 3 789 la 1 475 şi aeronavele de la 505 la 430.Armata şi-a redus efectivele de la 320.000, în anul 1989, la 207.000 în 1999 şi 140.000 în 2003, urmînd ca pînă în 2015 să ajungă la un efectiv de 70 000 de militari şi 10 000 de civili. Numărul ofiţerilor cu grad de colonel a fost redus de la 2300 la 630, iar cel al locotenenţilor-colonei de la 5600 la 1800, în 2003. După anul 1997, a fost adoptat conceptul managementului resurselor umane, pentru a face faţă restructurării. Astăzi, Armata României este o structură de elită în interiorul NATO, chiar dacă resursele bugetare au fost drastic diminuate după aderarea la Pactul Nord-Atlantic.

OSLO

MOTTO: "Optimistul învaţă engleza, pesimistul chineza, iar realistul învaţă să tragă cu un kalashnikov!" proverb rusesc

Anders Behring Breivik, tînărul care a recunoscut că a comis atacurile sîngeroase de vineri din Norvegia, va apărea astăzi în faţa unui judecător în vederea plasării în arest preventiv, relatează agenţia France Presse. Potrivit celui mai recent bilanţ, 93 de persoane au murit în atacul armat din tabăra tinerilor laburişti de pe insula Utoeya, în apropiere de Oslo, şi în explozia unei bombe în apropierea sediului guvernului norvegian. Atacul armat de pe insula Utoya unde era în plină desfăşurare o tabără de vară a tineretului Partidului Laburist din Norvegia a urmat exploziei din apropere de sediul Guvernului, soldat cu şapte morţi şi nouă răniţi. Pe baza informaţiilor pe care le-a postat pe Internet, bărbatul, un norvegian de 32 de ani, este un "fundamentalist creştin", a declarat oficialul Roger Andresen, precizînd că viziunile sale politice înclină "spre dreapta". Autorul atentatelor din Norvegia consideră atacurile teroriste "oribile", dar "necesare".

Cu două zile înaintea debutului Summit-ului NATO de la Lisabona, la Bruxelles s-a discutat dot despre securitate. E drept, cea internă, cea a cetăţeanului spre care tinde Tratatul de la Lisabona. Comisarul European pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmstrom, a prezentat, pentru prima dată în istoria Comisiei Europene, viitoarea directivă de securitate internă, jurnaliştilor specializaţi în probleme de securitate din întregul spaţiu european, şi nu jurnaliştilor acreditaţi în Capitala Europei care, potrivit comisarului, "fac frumos şi nu jignesc pe nimeni". De data aceasta, demersul a mers direct la ţintă, iar proiectul de directivă, pe care Doamna Malmstrom îl va supune votului în luna decembrie, a avut parte de critici, zîmbete şi întrebări nedumerite şi acide.

Sigur, Regatul Norvegiei nu este parte din UE, dar Uniunea ar trebui să fie principalul "furnizor de securitate" de pe continent, iar Norvegia să se afle sub "umbrela" deschisă a celor 27.

În dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, Strategia Internă de Securitate este o contribuţie importantă a Programului Stockolm care a deschis, practic, calea securizării Europei. Din păcate, strategia izvorîtă rămîne un document politic, pentru implementarea fiind nevoie de mai mulţi specialişti în securitate şi de mai puţine vorbe frumoase şi sloganuri! Cei 5 piloni ai strategiei sînt: Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, lupta împotriva terorismului, radicalizării şi securizării transportului, cyber-criminalitatea, securitatea frontierelor şi identificarea punctelor calde de la frontierele exterioare şi lupta împotriva dezastrelor naturale.

Strategia, despre care am mai vorbit în acest spaţiu virtual, s-a întocmit pe baza unor studii concrete, însă, documentul elaborat rămîne unul politic! În materie de terorism, concluzia experţilor independenţi este unanimă: Europa trebuie să se teamă NU de terorismul islamic de import, ci de auto-recrutarea şi radicalizarea DIN INTERIORUL FRONTIERELOR EUROPENE, fenomen ce a luat o amploare deosebită mai ales pe fondul excluderii culturale a unui grup. Iar prezenţa tot mai mare a străinilor pe teritoriul liniştitei, ordonatei, bogatei şi predictibilei Norvegii are efectul "excluderii culturale" a unor băştinaşi!

Din păcate, tragedia de la Oslo ne dovedeşte că analiza este corectă. Atacatorul norvegian s-a radicalizat în timp, dovadă fiind cele 1200 de pagini în care apar exemple de lideri radicali, între care şi Vlad Ţepeş. Deşi Strategia Internă de Securitate a UE a fost adoptată la sfîrşitul anului trecut, deci analizele şi studiile au fost încheiate cel mai tîrziu anul trecut în vară!, instituţiile de intelligence din Europa greu au făcut un schimb de informaţii viabile! Această afirmaţie ar putea fi în folosul celor ce militează pentru înfiinţarea unei structuri de informaţii europene! Pe de altă parte, o supra-structură, mamut, ar putea fi sufocată sub propria greutate şi birocraţie uriaşă. Mă întreb: dacă cele 27 plus restul agenţii naţionale de informaţii, care acţionează, în momentul de faţă, ca o REŢEA nu au fost capabile să prevină o astfel de tragedie, o supra-structură va evita pe viitor astfel de incidente?

Trei sînt concluziile care se desprind din acest incident: 1 - Cetăţeanul ar trebui să înţeleagă că NU se mai află în siguranţă, iar omul politic să înceteze să-i mai întreţină această iluzie; 2 - terorismul islamic este încă departe de a fi un inamic prezent în EUROPA, în timp ce grupările locale şi teroriştii "singuratici" care se auto-recrutează şi radicalizează reprezintă principalele ameninţări la adresa siguranţei cetăţenilor; 3 - În acest moment, guvernele europene NU sînt capabile să prevină astfel de incidente violente! Din păcate, şi în ceea ce priveşte siguranţa cetăţeanului, VACANŢA MARE S-A ÎNCHEIAT!

AFGANISTAN LA EUROATLANTICA

În această seară, la Radio România Actualităţi, de la ora 21,05, ascultaţi o nouă ediţie a emisiunii EUROATLANTICA, produsă de Nicu Popescu şi moderată de Radu Dobriţoiu. Şi astăzi, un subiect fierbinte la ordinea zilei, Afganistanul - de la atacul asupra căruia se împlinesc 10 ani, în 7 octombrie - şi evoluţiile următoare din acest spaţiu, despre care voi vorbi şi eu, anticipînd cîteva elemente aici, pe blog. NATO a predat, oarecum "de probă", demonstrativ, controlul în provinciiile afgane centrale Bamiyan şi Helmand, urmînd ca de acum încolo de securitatea în regiune să se ocupe forţele afgane. Acestea sînt primele din cele şapte regiuni care vor trece sub controlul forţelor afgane conform planului anunţat de preşedintele Hamid Karzai în martie. Personal, nu ştiu cît de inspirat este acest transfer de autoritate. Helmand, provincie controlată de forţele britanice, este recunoscută pentru instabilitatea sa. Bamiyan este relativ paşnică, dar este o provincie săracă, ce depinde în totalitate de ajutorul străin, iar transferul controlului este considerat un pas critic în tranziţia de putere înainte ca forţele străine să-şi încheie operaţiunile, în 2014. Deci, ar trebui să fie un succes. Din păcate, componenţa etnică a provinciei, corupţia şi slaba pregătire a forţelor afgane de securitate mă fac să spun, astăzi, că predarea provinciei Bamiyan este similară cu trimiterea la tăiere a mielului hazar, un sacrificiu nemeritat şi inutil!

Să mă explic: O zicală talibană spunea despre grupările etnice non-pashtune ale Afganistanului: "Tadjicii în Tadjikistan, uzbecii în Uzbekistan şi hazarii în goristan", adică în mormînt! De fapt, cînd Buda au fost dărîmaţi cu rachete, forţele talibane asediau Hazarajatul, dînd foc satelor pentru a face regiunea nelocuibilă. Hazarii sînt în mare parte musulmani şiiti, într-o ţară copleşitor musulman sunnită. Trăsăturile lor asiatice - ochi mici, nas turtit, obraji laţi - i-au pus deoparte, într-o castă inferioară, demnă doar de a sluji populaţia pashtună în toată istoria modernă. Numărînd cam o cincime din populaţia Afganistanului, hazarii au fost de mult etichetaţi ca indezirabili, iar predarea "responsabilităţii" securităţii în provincia hazară unor trupe de securitate dominate de pashtuni este periculoasă, dar reprezintă o decizie politică impusă de realitatea electorală din unele ţări NATO şi nu de realitatea din teren. În aceste condiţii, orice victorie politică în alegerile din SUA, sau Franţa, în 2012, ar trebui să contabilizeze şi un număr de civili afgani ucişi de la momentul retragerii contingentelor naţionale ale NATO!

Decizia de retragere a unei treimi din militarii americani dislocaţi în Afganistan, pînă în vara lui 2012, este, însă, “rezultatul progreselor” realizate pe teren împotriva insurgenţei, spune Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen. Decizia luată de SUA a fost salutată atît de Marea Britanie cât şi de Franţa.

Însă, potrivit unor informaţii din teren, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong. Şi totuşi, peste 700 de militari NATO au fost ucişi în Afganistan anul trecut. De la alungarea de la putere a talibanilor şi instalarea în fruntea ţării a lui Hamid Karzai, problemele Afganistanului au persistat, deşi există o urmă de speranţă într-o viaţă mai bună. După 30 de ani de război continuu, observatorii Occidentali sînt tot mai sceptici în capacitatea Coaliţiei Multinaţionale şi a Guvernului Afgan în reuşită. Unii observatori spun că nu s-a schimbat nimic, nici măcar modul de producere al ambuscadelor sau structurile de luptă ale mujahedinilor, care, într-adevăr au fost scoşi din capitala Kabul, singurul oraş pe care Karzai îl controlează, APROAPE în totalitate.

În afară de talibani, de ideea formării unui stat nou, al Pashtunilor, şi de ostilitatea crescută a Pakistanului, afganii continuă să aibă numeroase probleme nerezolvate. Eu am identificat 7 dintre ele, care mi se par importante:
1) Reconstrucţia Armatei Naţionale Afgane, despre care am amintit la începutul acestui material. Nou createle forţe de securitate afgane sînt mîncate, deja, din interior, de corupţie şi de analfabetism: 9 din 10 recruţi sînt incapabili să citească o scrisoare! Or, crearea unor forţe de securitate puternice mi se pare că reprezintă piatra de temelie a întregii re-construcţii afgane! Deşi numărul acestora trebuie să fie de 171.600 pînă în octombrie 2011, încă nu se face nimic în privinţa recrutării personalului cu un grad de alfabetizare acceptabil. În consecinţă, rezultă unităţi sub-calificate profesional şi puţin eficiente! La sfîrşitul anului trecut, doar jumătate din forţele armate, şi puţin peste 35% in forţele de poliţie erau capabile să acţioneze singure în teren!
2) Corupţia endemică. După 30 de ani de război, “relaţiile nepotrivite”, în toate domeniile, au devenit un mod de viaţă. Integrity Watch Afganistan a realizat, anul trecut, o anchetă pe 6500 de persoane din 32, din cele 34 de provincii ale ţării. 28% dintre ei au dcelarat că au dat şpagă pentru rezolvarea problemelor. Deşi sumele vehiculate sînt destul de mici (aprox 100 de euro pentru coruperea unui poliţist şi 110! pentru un judecător), rapoartele cifrează totalul banilor negri între 1 şi 2 miliarde de dolari anual. Remarcabil, într-o ţară în care venitul este de aproximativ 5 dolari pe lună!
3) Evaziunea fiscală. Merge mînă în mînă cu corupţia. Un raport al serviciilor secrete americane, care citează statistici ale Ministerului Afgan de Finanţe, scrie că între 2007 şi iulie 2010 “au dispărut” 4,2 miliarde de dolari, bani lichizi! Banii au părăsit ţara legal, prin singurul aeroport internaţional, cel din Kabul. Problema e că nu se ştie exact de unde provin fondurile! Din deturnarea ajutoarelor internaţionale, sau din traficul cu droguri? De un control strict nu poate fi vorba nici măcar în cadrul Echipelor provinciale de reconstrucţie. Totuşi, evaziunea fiscală are dimensiuni mult mai reduse! Poate de aceea Karzai vrea să le expulzeze acum din ţară!
4) Calendarul politic. Este o altă problemă a Afganistanului contemporan. Anunţul privind retragerea trupelor Coaliţiei din Afganistan, este o decizie de natură politică şi este, după părerea mea, TOTAL DECUPLATĂ DE REALITATEA DIN TEREN!
5) Afganistanul – război american. Este o percepţie din teren, întipărită în conştiinţa partenerilor din NATO!, extrem de periculos.
6) Victimele colaterale ale Coaliţiei. Populaţia Afganistanului este, cu siguranţă, una dintre cele mai traumatizate din lume. Coaliţia Multinaţională, oricît de multă “delicateţe” ar avea nu reuşeşte să elimine victimele colaterale. Acest fapt îi nemulţumeşte profund pe localnici şi crează dorinţa de răzbunare, materializată în zeci de atentate împotriva militarilor prezenţi în teatrul de operaţii. O statistică spune că pentru fiecare civil inocent ucis, atentatele cresc cu 0,03 la 1000 de locuitori, în 6 săptămîni. Pare extrem de puţin. Dar, studiul spune că la o provincie cu 83.000 de locuitori, două victime inocente se traduc prin creşterea cu 6 atentate a numărului, faţă de perioada precedentă.
7) Măsura succesului. Ne place să credem că acţiunile militare şi de reconstrucţie din Afganistan sînt pe drumul cel bun. În definitiv, scopul final al intervenţiei în această ţară este: înlăturarea talibanilor, democratizarea şi reconstrucţia ţării. Eu, personal, sînt sceptic, în ciuda asigurărilor date de liderii politici şi unii lideri militari!

Pe lîngă aceste probleme, producţia şi consumul de droguri rămîne un flagel ce nu poate fi stopat.

Deşi apar semne ale emancipării sociale, Af-Pak-ul continuă să aibă probleme uriaşe care par să depăşească clar comunitatea internaţională. Dincolo de afacerea prosperă cu droguri, corupţia endemică, criminalitatea, înapoierea socială par de nerezolvat. Potrivit analiştilor, anul 2011 va fi hotărîtor pentru soarta războiului din Afganistan. Deşi toată lumea este de acord că ISAF a preluat iniţiativa pe teren (nu pentru că talibanii ar fi fost învinşi, ci pentru că aceştia s-au retras efectiv de pe teren!), potrivit informaţiilor, inclusiv din surse HUMINT gestionate de români!, talibanii vor încerca să preia controlul provinciilor Kandahar şi Helmand, iar asasinarea fratelui preşedintelui Kharzai - şi modul direct şi ostentativ în care aceasta a fost executată! - pare să confirme această analiză. Mulţi afgani percep acum ISAF ca o forţă de ocupaţie. Ei nu mai fac parte din soluţie, ci au devenit problema! Pe de altă parte, insistenţa cu care se vehiculează retragerea trupelor NATO în 2014, pot oferi talibanilor un target pînă la care să reziste, deci, încă 18-24 de luni. Părerea mea!

LOCUL MOLDOVEI E ÎN NATO!

Mari disensiuni, zilnice, în Alianţa pentru Integrare Europeană de la Chişinău. Parcă lui Vladimir Filat nu-i mai ajunge ţara şi funcţia! Pe fundalul acesta agitat mai există, însă, profesionişti şi oameni politici care ştiu să rostească răspicat despre viitorul lor şi al copiilor. Pe 13 iulie, Ministrul Apărării din Republica Moldova, Vitalie Marinuţa, a participat la reuniunea Consiliului Nord Atlantic (NAC) în formatul 28 + Republica Moldova şi a avut o întrevedere cu Secretarul General NATO – Anders Fogh Rasmussen. Au fost discutate aspectele colaborării Moldovei cu NATO, în cadrul diferitor programe iniţiate pentru parteneri. "Am vorbit despre participarea Republicii Moldova în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii, mă refer la cele 4 elicoptere care sînt sub egida ONU în Afganistan. A fost o discuţie bună. Cred că relaţiile cu NATO trebuie aprofundate. Este şi disponibilitatea NATO pentru a continua dezvoltarea relaţiilor în acest domeniu", spunea ministrul, într-un interviu difuzat de Radio Arena. "NATO nu presează şi nu impune colaborarea, dar fiind o ţară cu viziuni europene trebuie să ne întrebăm: dorim să fim şi parte componentă a sistemului de securitate european sau doar economic şi cultural? Fără doar şi poate nu poţi să intri într-o societate europeană fără dimensiunea de securitate. De aceea, eu personal consider că relaţiile noastre cu NATO trebuie să fie mai aprofundate", spune Marinuţă, la un an şi jumătate distanţă de interviul dat pentru Radio România Actualităţi, în care am vorbit deschis de soluţia-NATO pentru Moldova, transformarea din consumator în furnizor de securitate, batalionul mixt româno-moldovenesc, participarea militarilor moldoveni la misiuni externe şi de costurile uriaşe ale neutralităţii unei ţări extrem de sărace. Pentru acest interviu şi răspunsurile curajoase afirmate de Ministru, unii parlamentari i-au cerut demisia, în 2010, iar premierul Filat l-a pus la "index". Acum, la un an distanţă de acele momente, ministrul Marinuţă afirmă cu curaj: "Consider că atît Armata Naţionaă, cît şi trupele de carabinieri, dar şi unele persoane civile ar putea să contribuie foarte mult la operaţiunea ISAF din Afganistan, precum şi în alte regiuni. Kosovo, de exemplu. Acţiuni care, în principiu, sînt dirijate de NATO, dar au mandat internaţional, al ONU. Armata Naţională ese gata să participe în asemenea misiuni. Cred că ese nevoie doar de o decizie politică". O mostră evidentă de diplomaţie militară, mult mai penetrantă şi mai eficientă decît demersurile colegilor din ministerul de externe, care exprimă CLAR şi FĂRĂ ECHIVOC aspiraţia europeană a Republicii Moldova.

"Fiind parte componentă a sistemului de securitate european noi trebuie să fim cît mai aroape de problemele de soluţionare a acestor chestiuni. În programul de guvernare este scris că Republica Moldova doreşte să devină din consumator de securitate în producător de securitate. Fiind membri ai ONU ne-am angajat să participăm la soluţionarea tuturor problemelor de securitate la nivel mondial şi regional. Adică noi nu trebuie să fugim de angajamente. În ceea ce priveşte neutralitatea, eu am părerea mea, dar acum cred că este necesar să fie explicat cetăţenilor Republicii Moldova care sînt costurile neutralităţii, care sţnt beneficiile acesteia. Trebuie să înţelegem că neutralitatea costă. Şi mult costă", a mai declarat ministrul Vitalie Marinuţă, la Radio Arena. Iar în acest demers, exemplul României poate fi un model de urmat (poate singurul!)! Nu este un secret pentru nimeni, diplomaţia militară şi gesturile întreprinse de oficialii Ministerului Apărării de la Bucureşti au cîntărit greu în eforturile de integrare ale României în NATO şi Uniunea Europeană. Participarea militarilor români în teatrele de operaţii din Balcani, Afganistan şi Iraq au demonstrat voinţa Bucureştiului de a fi un partener predictibil şi corect.

Această experienţă poate constitui o „lecţie învăţată" şi pentru oficialităţile de la Chişinău, iar diplomaţia militară moldoveană poate deveni vîrful de lance al eforturilor Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană. Două gesturi pot fi făcute foarte rapid, cu efect maxim: constituirea batalionului mixt de menţinere a păcii româno-moldovenesc, parte a SHIRBRIG, forţa ONU în aşteptare, şi a Politicii Europene Comune de Apărare şi Securitate, PESAC, ca un prim pas de integrare în arhitectura de securitate europeană. Cel de-al doilea gest îl reprezintă trimiterea unui contingent militar în Afganistan, ca parte la efortul comun al Comunităţii Internaţionale de stabilizare a Afganistanului prin Forţa Internaţională de Securitate şi Asistenţă, ISAF, pe fondul începerii retragerii din această ţară. Cele două gesturi de diplomaţie militară, alături de eforturile diplomaţilor Ministerului de Externe de la Chişinău, vor demonstra hotărîrea Alianţei pentru Integrare Europeană de a fi un partener real şi credibil care merită ajutat în eforturile sale de revenire în spaţiul internaţional. Să le iau pe rînd.

Batalionul mixt de menţinere a păcii româno-moldovenesc, propus de România cu mult timp în urmă, poate dovedi, dincolo de aspectul militar, că relaţiile corecte între cele două ţări favorizează destinderea şi cooperarea la frontierele estice ale NATO şi UE. Tratatul din 2000 între România şi Republica Moldova este fundamentul relaţiilor de bună vecinătate şi cooperare între cele două ţări, dar şi de cooperare în Europa de Est şi de Sud-Est. Relaţiile României cu RM se bazează pe comunitatea de limbă, cultură şi tradiţii. În urma schimbării politicii externe a autorităţilor moldovene, autorităţile de la Bucureşti şi-au definit noua orientare diplomatică privind relaţiile româno-moldovene ca fiind bazată pe pragmatism şi pe sprijin total în relaţiile economice, sociale, culturale şi politice, în vederea integrării rapide a RM în marea familie europeană. Din punct de vedere militar, batalionul mixt româno-moldovenesc este o punte de interoperabilitate între armata RM şi NATO, posibilitatea de a obţine experienţă în teatre de operaţii reale, va spori credibilitatea ţării în cadrul Parteneriatului pentru Pace, la care Moldova a aderat în 1994, şi mai multe şanse de alăturare pachetului Balcanii de Vest în procesul de aderare la UE.

Afganistanul este şi va rămîne în următorii ani, un punct important pe agenda internaţională de securitate. DE aceea, prezenţa contingentului moldovenesc în ISAF poate dovedi că RM înţelege problematica de securitate la nivel european şi global şi este gata să-şi asume responsabilităţi. Asumarea acestora va rezona pozitiv atît la Washington cît şi la Bruxelles. Pe 4 februarie 2010, ministrul moldovean de externe, Iurie Leancă, amintea jurnaliştilor prezenţi la o conferinţă de presă, că între cele 5 priorităţi de politică externă ale RM se află şi relaţia cu SUA. După vizita la Washington a premierului Filat, SUA au dovedit că sînt un partener care sprijină nu doar la nivel diplomatic, dar şi prin fapte, integrarea RM şi procesele de reformare profundă ale statului moldovean. Afganistanul poate reprezenta şansa ca SUA să se implice major în soluţionarea unor dosare spinoase pentru Moldova! De asemenea, integrarea în UE este de interes strategic pentru Moldova, iar apropierea de Bruxelles nu se face doar la nivel politic şi economic. Implicarea Moldovei în Afganistan va contribui (alături de batalionul mixt!) la realizarea strategiei de securitate a Uniunii Europene, care pe lîngă contingentele naţionale, are dislocată în Afganistan o puternică forţă a EUROPOL.

Sigur, există deja voci care condamnă trimiterea de trupe în Afganistan, uitînd să menţioneze, însă că acum, în 2011, Moldova nu mai face parte din forţa de invazie, ca în 1979, ci din efortul internaţional de pacificare şi reconstrucţie a Afganistanului, sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU. Moldova este prezentă deja cu 4 elicoptere care au sprijinit efortul umanitar al ONU. În al doilea rînd, militarii trimişi în teatrul de operaţiuni sînt profesionişti şi nu recruţi ca în 1979.

Crearea Batalionului Mixt şi trimiterea de trupe în Afganistan vor înscrie RM în tendinţa de emancipare strategică în spaţiul post-sovietic şi va dovedi voinţa de articulare a interesului naţional pe termen lung. Iar diplomaţia militară îşi va dovedi eficienţa! "Şi dacă am luat cursul european, apoi acesta fără o strînsă relaţie cu NATO este imposibil. Eu personal, ca ministru al Apărării, promovez ideea în cauză. În cadrul neutralităţii noi nu putem să fim membri ai acestei organizaţii, iată de ce eu şi instituţia pe care o conduc înţelegem aceasta", spune Vitalie Marinuţă. Format la şcoala US ARMY, ministrul moldovean al apărării, Vitalie Marinuţă, este profesionistul şi omul politic din stînga Prutului care s-a exprimat, poate, cel mai ferm, în favoarea integrării euro-atlantice a Republicii Moldova, în contrast izbitor cu balansul diplomaţiei şi primului ministru de la Chişinău!

SIRENELE MOLDOVEI

Îl mai ştiţi pe Ulise? Cel care s-a legat de catargul corabiei pentru a nu se sinucide ascultînd cîntecele amăgitoare ale sirenelor. Moldova este acum un Ulise pentru care sirenele europene şi cele ruseşti muncesc din greu. Evident, ambele sînt înşelătoare, evident ambele se bazează pe influenţa spaţiilor şi, mai puţin, pe cea umană! Moldova are o alegere grea de făcut. Extrem de grea! Pentru generaţii de acum înainte! Este forţată să aleagă între Rusia şi Uniunea Europeană într-un moment în care "Primăvara arabă", mişcările "indignaţilor spanioli", Wikileaks, sau "Thea Party" dau grele lovituri conceptului de stat şi sferă de influenţă. Se demonstrează că o sumă de indivizi este mai puternică decît orice construcţie statală. Este un efect al globalizării şi al corporatizării supra-statale! Apărătorii noţiunii de stat considerau, pînă anul trecut, Wikileaks un atentat la stabilitatea sistemului internaţional, prin subminarea poziţiei şi influenţei diplomatice a SUA în lume. De partea cealaltă a oceanului, nici Uniunea Europeană nu se simte prea bine. Miniştrii de externe ai celor 27 au declarat, mai voalat sau mai direct, că EXTINDEREA UNIUNII S-A ÎNCHEIAT. Cel puţin pentru următorul deceniu, ce va fi marcat de derapaje economice grave şi de preconizata prăbuşire, în 2012 a monedei Euro (al cărei singur pilon de sprijin este doar voinţe Băncii Centrale Europene şi nicidecum ancore în economia reală a unui spaţiu eterogen cum este Uniunea Europeană!). Aşa cum scîrţîie astăzi, cu un euro ce pare să mai aibă cel mult doi ani de trăit!, UE va fi o putere de eşalon secund, predispusă la crize interne, încercuită, din punct de vedere geopolitic, de puteri mai mari şi predispusă la dependenţă în raport cu vecinii mai puternici. Uniunea Europeană va cunoaşte tendinţe de fragmentare internă. În aceste condiţii, perindarea pe la Chişinău a unui întreg "corp de balet" diplomatic, nu face decît să adauge puţină mişcare scenică la cîntecul de sirenă amăgitor al Uniunii Europene, care promite guvernării Filat-Lupu-Ghimpu, în prima fază, creşterea cotelor de export la vinul moldovenesc şi 2,5 miliarde de euro, promişi de ministrul de externe român Teodor Baconschi şi compania!, care, ştiţi foarte bine ce cotă de încredere are la CHişinău! Aflată la frontiera dintre lumi, exact în ochiul ciclonului, blestemată, parcă, cu o clasă politică hulpavă şi provincială, România a dezvoltat în ultimii ani proiecte individuale şi nu naţionale, iar coeziunea NAŢIONALĂ a statului şi naţiunii s-a redus îngrijorător. Academicianul Florin Constantiniu spunea că "Un popor de oi naşte un guvern de lupi", cu adresabilitate directă la guvernul condus de Boc şi păstorit de Traian Băsescu. Mai pragmatici, nemţii şi ruşii se întîlnesc BILATERAL din ce în ce mai des în ultimul timp, stimulaţi ŞI de hotărîrea Germaniei de a renunţa la energia nucleară, iar Moldova pare să fie "apa grea" a acestor discuţii! Iar la Chişinău, pînă şi reputatul analist politic Victor Nichituş, rămîne prudent! Dar care să fie miza?

Harta geopolitica a secolului XXI, susţine că echilibrul geopolitic se va decide tot pe baza barilului de petrol. Aurul negru pare menit să fie în continuare principala miză pe termen lung şi adevărat sursă a puterii în lume. Ansalone,de exemplu, susţine că, regiunea geopolitică ce se întinde din Caucaz pînă la graniţele cu China va fi o zonă cheie în următoarele decenii. Miza aflată in joc o constituie, în cea mai mare măsura, posibilitatea de a accede la vastele zăcăminte de hidrocarburi ale unor ţari din regiune precum Kazahstanul, dar şi Turkmenistanul şi Uzbekistanul. Regiunea cuprinde ţări importante pentru scenariul geopolitic al secolului XXI: Rusia, care încearcă să-şi redefinească rolul de putere la nivel mondial, Turcia "cal troian" între Occident şi Orient, România şi Bulgaria, piloni de stabilitate în zona extinsă a Mării Negre - dar fără un proiect propriu, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia - state caucaziene aflate pe drumul marilor trasee energetice - sau Ukraina, ţară împărţită între tendinţe pro-occidentale şi pro-ruse. Sînt deja numeroase puterile, începînd cu China, care manifestă interes pentru stabilirea unor relaţii diplomatice şi comerciale foarte strînse cu ţările din zonă pentru a-şi garanta rezerva energetica atît de esenţială pentru dezvoltarea lor economică!

Vorbind din punctul de vedere al securităţii, Moldova pune mari probleme Uniunii Europene din cauza conflictului îngheţat din Transnistria, problemă în care Rusia se simte ca peştele în apă, însă pierderea influenţei într-o altă fostă republică sovietică, după dezertarea balticilor şi disidenţa georgienilor, ar da apă la moară şi altor mici foste republici din extremul orient şi Caucaz, ceea ce nu ar fi tocmai bine pentru influenţa Rusiei la Marea Neagră, de exemplu, şi aşa serios zdruncinată de forţa renaşterii turce. O opţiune pro-europeană la Chişinău ar da semnale de încurajare şi în alte state ex-sovietice, ar oferi Georgiei o alternativă la calea NATO, ar încuraja forţele pro-europene din Ucraina şi Belarus sau Armenia, ca să nu mai vorbesc de Azerbaijanul extrem de bogat în resurse energetice, pe care se bazează fragila construcţie Nabucco! Toate aceste manevre irită la culme Rusia şi mă fac să mă întreb dacă reprezintă voinţa COMUNITARĂ sau doar ambiţiile PERSONALE ale unor personaje individuale din capitalele europene! Ba mai mult: Potrivit ruşilor (şi ukrainienilor!!!) activişti din România militează pentru unirea cu ţara vecină, Republica Moldova, pînă anul viitor, în 2012, în care se împlinesc 200 de ani de cînd Moldova a fost pierdută pentru prima dată de către România. Acum, grupul Actiunea-2012, o alianţă care reuneşte mai mult de 30 de ONG-uri din România, spune că independenţa Republicii Moldova ar trebui sacrificată în numele reunificării. Unificarea este subiect TABU la Chişinău şi în dreapta politică, în timp ce stînga comunistă cîştigă masiv capital electoral pe această temă! Pe de altă parte, există şi elemente extrem de vocale, care spun că Romania „s-a epuizat ca sens” şi a venit timpul divizării internaţionale după criteriul naţional.

Situaţia separatismului din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova reprezintă o problemă din mai multe motive. În primul rînd, este pusă sub semnul întrebării existenţa statului Republica Moldova, cel care, de la independenţa sa, nu a avut control pe întregul său teritoriu, asupra întregii populaţii, iar strcuturile administrative centrale nu au ajuns şi nu au fost relevante în regiunea separatistă. Adică, de vreo 20 de ani! Cît am stat prin Moldova, am auzit tot felul de variante de soluţionare a situaţiei. Promovat iniţial mai mult de către Tiraspol şi Moscova, un aşa-numit model Kosovo, bîntuie astăzi şi în spaţiul românesc, prin regiunea HARCOV, exacerbînd componenta etnică din cauza ineficienţei guvernului central de la Bucureşti! De fapt, nu există un model Kosovo! Kosovo este un eşec! În Transnistria nu este o minoritate dominantă alta decît cea a statului. Nici modelul Cipru nu există, odată ce criza cipriotă nu a fost încă rezolvată! Şi cazul Cipru este un eşec! Discuţiile care se poartă în acest moment, ca "singură" soluţie acceptabilă, ar fi pentru susţinerea directă prin expertiză, reforme şi capacitate administrativă, a puterii centrale şi statului legitim de a relua controlul asupra regiunii separatiste şi de a avea o administraţie locală sau regională autonomă, în limite mai largi sau mai înguste, precum Găgăuzia! Soluţie respinsă de liderii de la Tiraspol! La Chişinău, CINE să susţină o astfel de soluţie mare consumatoare de resurse? Uniunea Europeană? Mă îndoiesc, dată fiind situaţia volatilă a economiei şi finanţelor proprii, dar şi incoerenţa şi inconsistenţa unei politici externe proprii, comune! Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene, şi principalul obstacol "vizibil şi formal" al integrării Moldovei în UE! Pentru asta este necesară înlocuire a trupelor ruseşti cu căşti albastre europene şi aplicarea celor 3 paşi de bază în pregătirea păcii: retragerea şi controlul armelor mici şi mijlocii, unificarea financiară şi controlul frontierelor. Am spus-o public de mai multe ori, aplicarea unor proceduri standard prevăzute în manualul Peace Support Operation pot debloca situaţia pe ambele maluri ale Nistrului. Din punctul meu de vedere, înlocuirea căştilor albastre ruseşti cu o misiune de tip EUROPOL, testată cu succes în Kosovo!, nu este imposibil de realizat. În acelaşi timp, recuperarea şi controlul armelor mici de pe ambele maluri ale Nistrului, după modelul aplicat deja în Iraq, este un pas important spre demilitarizarea şi decriminalizarea zonei, în timp ce o reunificare fiscală ar putea genera motorul implementării programelor europene de dezvoltare! Doar 3 direcţii care pot fi susţinute prin intermediul PSO. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu termenele, Operaţiunile de stabilitate şi sprijin constau īn utilizarea tuturor capabilităţilor militare īn toate tipurile de operaţiuni, mai puţin războiul. Aceste acţiuni militare pot fi folosite pentru a completa orice combinaţie a utilizării instrumentelor de putere ale statului, atāt īnainte, īn timpul sau după īncheierea unui război sau conflict armat, ori fără a se ajunge la acesta.

Deocamdată, negocierile de la Chişinău sînt destul de dure, iar Marian Lupu este Ulise, ispitit cînd de o sirenă, cînd de alta. Ar fi interesant de ştiut al cui e catargul de care stă legat... Poate al lui Vladimir Filat... "Soarta celor mulţi e în mâna celui care abia vede. Şi în orbecăiala noastră chiorul, e rege", scrie Victor Nichituş, la un moment dat, pe blogul său!

UE SE PREGĂTEŞTE PENTRU O REUNIUNE LA CEAI

Lucrez la casă, zilele astea, mai bat cuie, mai torn beton, mai prind nişte grinzi. Încerc, împreună cu ai mei, să construiesc ceva trainic, cu bani extrem de puţini. În consecinţă, m-am cam deconectat de brumul mediatic cu titularizări în învăţămînt, cu aritmetica penală nepedepsită din Camera deputaţilor, accidente etc şi încerc să selectez informaţia esenţială. Demers extrem de dificil din cauză că în România nu ai un canal media care să-ţi pună la dispoziţie informaţii cu adevărat importante care să te facă să te gîndeşti la viitorul tău şi al copiilor tăi! Şi totuşi...

Spania a restricţionat accesul românilor pe piaţa muncii, agenţiile de rating au trimis Irlanda şi Portugalia la gunoi, Italia e ca o grăsană care tocmai a luat două pastile de "vomitiv", Grecia cere euro-obligaţiuni, Germania zice că NU! În acest timp, "cancelara de fier" se întîlneşte cu Medvedev, destul de des în ultimul timp, NATO speră ca în 90 de zile să rezolve problema Libiei, Uniunea Europeană, la presiunile Franţei, a anunţat că singurii reprezentanţi legitimi ai poporului libian sînt... rebelii de la Benghazi, Rusia zice că e inadmisibil, dar pe dedesupt am informaţii că au deschis un canal "generos" de negociere, colonelul Ghadafi e ameninţat cu Curtea Penală Internaţională dacă nu se retrage în deşert, cu familia lui - americanii chiar astăzi încearcă să-l facă să renunţe la putere! -, aceeaşi Uniune Europeană - care promite marea cu sarea Republicii Moldova (mizînd pe amatorismul politicienilor de la Chişinău şi pe o relaţie privilegiată cu Rusia!) e absolut spectator la ce se întîmplă în Siria etc. Unde e România în acest tablou? Cam pe nicăieri! Diplomaţia lui Baconschi a dovedit demult că este de o incompetenţă, slugărnicie şi prostie absolut remarcabile! România e captivă în furtul - accidental spun eu! - a 80 de focoase de rachetă în timp ce un mecanic de locomotivă şpăgar vindea 75 de litri de motorină, atent păzit de jandarmi! Şi noi mai vrem în Shengen? Mă rog...

Vorbeam, însă de Uniunea Europeană care se comportă din ce în ce mai evident ca o sumă de colonii scăpate de sub control. Incapacitatea UE de a adopta o voce comună şi un interes unic sînt frustrante! Statele membre, mai ales cele nou intrate!, şi-au delegat o parte a competenţelor şi a suveranităţii naţionale în materie de economie, justiţie şi politică externă, pentru a le fi MAI BINE! Aceasta este ţinta oricărui Guvern legitim naţional: mai-binele cetăţenilor proprii! Ori, se constată că astăzi, Uniunea Europeană nu mai este SOLUŢIA ci este parte a problemei! În consecinţă, trebuie luate măsuri imediate şi dacă unitatea europeană nu mai funcţionează ar trebui să ne întoarcem URGENT la statul naţional! De altfel, chiar în timp ce clamează UNITATEA ţărilor din UE, Angela Merkel are întîlniri BILATERALE ruso-germane, încare, pe lîngă problemele energetice se mai vorbeşte, din cînd în cînd şi de Moldova! De fapt, am impresia că UE nu doreşte un conflict deschis lîngă frontierele sale, iar Medvedev ar sacrifica Transnistria dacă Moldova rămîne în interiorul spaţiului său vital. Cam acesta a fost şi mesajul transmis fostului preşedinte Voronin de emisarul Solana, cu puţin timp înainte de apariţia pe scena politică de la Chişinău a Alianţei pentru Integrare Europeană. Szarkozi declanşează un război în INTERESUL FRANŢEI, Marea Britanie, Olanda şi, acum, Spania, reglementează accesul muncitorilor români pe propriile pieţe ÎN INTERESUL NAŢIONAL, iar controlul la frontierele interne este reluat în acelaşi interes. Polonia - aflată la cîrma UE acum, declară că renunţarea la zlot şi adoptarea monedei Euro este un deziderat din ce în ce mai îndepărtat. Doar România o ţine leaura cu euro în 2015! Tot din motive politice NAŢIONALE, Franţa a forţat Germania să ţină la distanţă Turcia de aderarea la UE. Astăzi, deşi această aderare se mai regăseşte marginal în proiectul politic turcesc, "noul otomanism" transformă Turcia în noul lider de la Marea Neagră!

Personal, eu pariez pe Turcia, al cărei model economic şi politic mă fac să cred că în 10 ani ţara va fi cel mai important actor politic din regiunea Mării Negre şi Orientului Mijlociu! Analiştii economici, citaţi de BBC, consideră că puterea economică se deplasează dinspre Vest spre Est, iar aceasta va duce la modificări în evoluţia economiei mondiale. Economist Intelligence Unit, amintea despre riscurile care nu ne lasă să doarmim şi acestea "ar trebui să vă ţină nedormiţi şi pe voi"! Chestia cu muşchii de la creier ai Chinei nu e glumă! Creşterea economiei în ţările emergente, în special în China, coincide cu slăbirea celei din Vest, în special în SUA, şi va avea ca rezultat "un colaps al consensului, al modului în care sistemul monetar global va continua să evolueze" a spus Robert Ward, directorul EIU. Tensiunile vor rezulta în războiul valutelor, în care economiile importante se orienteză să devalorizeze propria valută pentru a creşte competitivitatea. Acest lucru face viaţa grea pentru ţările mici. Riscul ridicat de deflaţie în SUA, ar putea duce în pornirea tiparniţei de bani. Un risc suplimetar vine şi din presiunea inflaţionistă care apare în China şi în alte ţări din Asia, spuneau analiştii la sfîrşitul anului trecut! Departe de Uniunea Europeană, Turcia a conştientizat propria putere şi faptul că trebuie să-şi urmeze drumul singură! Turcia este ţara care a ieşit cel mai repede din criza globală, mondială, şi creşterea sa este exemplară! Bugetul pe 2011 prevede un deficit de circa 16,5 miliarde de euro, în contradicţie flagrantă cu recomandările FMI! Economia turcă a ieşit dintr-o gravă recesiune în ultimul trimestru al lui 2009, cu un PIB în creştere cu 6 la sută, după o contracţie de patru trimestre. Aceasta a progresat cu 5,5 la sută în cel de al treilea trimestru al lui 2010 în ritm anual, conform datelor oficiale. Este cel de al patrulea trimestru consecutiv de creştere. Creşterea a fost de 11,8 la sută în primul trimestru al lui 2010 şi de 10,2 la sută în cel de al doilea. La aceste "detalii" economice am putea adăuga o radicalizare a discursului politicii externe, în special în relaţia cu Israelul, cu beneficii economice în zona Asiei Centrale, dar şi o impunere de soluţii pentru Orientul Mijlociu şi Nordul Africii. Pan-Turcismul - o zonă economică preferenţială care ne duce cu gîndul la refacerea pe baze economice a Imperiului Otoman, este o realitate, iar relaţia cu Iranul deschide perspectiva de PILON DE STABILITATE în această zonă frămîntată. Pe de altă parte, în zona Mării Negre şi Asiei Centrale petroliere, Turcia a detronat supremaţia Rusiei. Ţară cu aproape 73 de milioane de locuitori şi a 17-a economie mondială, are una dintre cele mai mari rate de creştere din lume.

În acest răstimp, UE e preocupată de propria supravieţuire. Dacă zona euro intră în colaps, cazul Lehman Brothers va arăta ca o reuniune la un ceai"!

SECURITATE NU APĂRARE. UN ALT PARTENERIAT PUBLIC-PRIVAT

Reformarea întregului sistem al securităţii naţionale a devenit o preocupare a clasei politice, a instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniu şi nu în ultimul rind, a societăţii civile. Grupul pentru Securitate si Democratie (GSD) pledează pentru modernizarea sistemului de securitate românesc, din perspectiva parteneriatului public-privat şi implicarea tot mai pronunţată a societăţii civile în acest domeniu şi ca o contrapondere a neimplicării, sau implicării "interesante" a clasei politice româneşti. Despre cultura şi in-cultura de securitate am scris deseori pe acest blog. Dintr-o "diagnoză" a culturii de securitate, creionată de GSD, la diverse nivele de analiză, ies in evidenţă următoarele aspecte:
1) la nivelul decidenţilor politici:
- persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale;
- preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii;
- slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile;
- politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională;
- preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate.
2) societatea civilă şi elitele intelectuale:
- slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională.
3) la nivelul percepţiei publice:
- viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”
- atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”
- perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului
4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc:
- crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu;
- scăderea moralului ofiţerilor operativi;
- disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice.

Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră, naţională, a NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”. Din nefericire, diletantismul "decidenţilor politici" face ca avantajele de securitate ale ţării noastre să nu fie atuuri, ci pietre de moară în politica externă! „Securitatea naţională”, un concept re-inventat pentru clasa politică românească din ultimii ani, stîrneşte, de fiecare dată cînd apare pe „ordinea de zi”, vii dezbateri. Unul dintre motive iî constituie confuzia, voit intreţinută, între conceptul de securitate şi "securitate" ca instituţie de represiune din perioada regimului comunist, iar altul este generat de insuficienta clarificare şi fundamentare didactică a conceptului, fiind deseori întilnite sintagme de genul „securitate şi apărare naţională”, „siguranţă şi securitate naţională” sau, pur şi simplu, evitîndu-se folosirea acestuia prin introducerea unui „sinonim” ceva mai acoperitor, „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”. Responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional. Nici nu ar fi posibil! Astăzi, ameninţările de securitate nu sînt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, coruptţa sşi mafiotizarea instituţiilor statului şi clasei politice, ameninţările la ordinea publică sînt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU?! Lupta împotriva terorismului - „brand” care a luat locul celui de „război rece” şi care va face încă o lungă carieră în activitatea analiştilor şi a mass-media - presupune de asemenea, o reconsiderare a locului şi rolului fiecărei structuri cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

Mecanismele de luare a deciziilor politice în problemele referitoare la securitatea naţională sînt deosebit de complexe, fiind influenţate de regulile funcţionării statului de drept într-un un regim democratic. Statutul de republică semi-prezidenţială al ţării noastre se reflectă şi în modalitatea concretă de implementare a politicilor de securitate naţională. Astfel, se poate remarca faptul că problematica siguranţei naţionale nu este cuprinsă în Programul de guvernare ci aşa cum se cunoaşte, acest segment întră în directa coordonare a Administraţiei prezidenţiale, respectiv a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Pentru clarificarea conceptului şi pentru evitarea confuziilor pe viitor, Grupul pentru Securitate si DEmocratie (GSD) propune decidentilor politici schimbarea denumirii Consiliului Suprem de Aparare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţionala. Motivul acestei propuneri are ca bază inclusiv "Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate". Aceasta oferă o definiţie exhaustivă a conceptului de securitate naţională – „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”. Conform acestei definiţii, securitatea naţională devine „conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate", mai mult decit cel de "aparare naţională", atribuit, tradiţional, Ministerului Apărării şi care se referă la apararea ţării împotriva unei agresiuni externe.

Complexitatea dinamicii fenomenelor sociale la începutul mileniului al treilea, atît la nivel global, cît şi regional, au evidenţiat apariţia unor noi tipuri de procese, diferite de cele cunoscute pînă acum cîţiva ani, în special datorită anvergurii de cuprindere şi a implementării unor noi strategii de gestionare a lor. Din punctul de vedere al GSD, componentele strategice fundamentale ale securităţii naţionale sînt:
- apărarea naţională;
- siguranţa naţională;
- ordinea publică.

Toate aceste trei componente fundamentale nu pot fi gestionate corespunzator fără implicarea directă şi profundă a componentei informative, sau de intelligence. Denumirea generică "servicii de informaţii", aflată în Constituţie, face referire la toate categoriile de structuri, atît cele definite ca "autorităţi administrative autonome" (SRI, SIE), cît şi "structurile interne specializate" (DGIPI), dar exclusiv pe palierul denumit generic "intelligence guvernamental". O categorie de intelligence ignorată, pînă în prezent de autorităţile şi legislaţia românească, o constituie INTELLIGENCE-UL PRIVAT, componentă deosebit de activă în spaţiul de acţiune al NATO. Am mai spus-o, cred că în cadrul conceptului de securitate naţională ar trebui să distingem pe lîngă intelligence-ul guvernamental şi o anumită dimensiune a intelligence-ul privat. În ceea ce priveşte intelligence-ul privat, încercările de dezvoltare ale acestuia au fost şi sînt destul de timide deoarece, în România, acest domeniu este interzis prin lege. Chiar şi culegerea de informaţii în scopul gestionării securităţii private este interzisă, deşi în companiile private de securitate sînt angajaţi, de cele mai multe ori, foşti ofiţeri ai instituţiilor care gestionează problematica siguranţei naţionale sau direct a intelligence-ului guvernamental. Culpabilizarea generalizată (de cele mai multe ori CU INTENŢIE şi fără temei justificat!) a rezerviştilor structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în perioada de după Revoluţie!, a determinat o anumită discreţie în ceea ce priveşte angajarea acestora în domeniul afacerilor în posturi care ar viza realizarea intelligence-ul privat. Chiar dacă această reticenţă în utilizarea expertizei rezerviştilor amintiţi s-a manifestat mai ales în mediul privat românesc, firmele străine sau cu capital majoritar străin nu s-au sfiit să caute cu prioritate angajarea unor astfel de specialişti. În opinia Grupului pentru Securitate si DEmocratie (GSD) securitatea privată trebuie să fie abordată la nivel legislativ şi conceptual ca fiind parte integranta a securităţii naţionale. O modernizare efectiva a statului român presupune şi modernizarea conceptelor cu care instituţiile moderne operează, iar modelul oferit de Statele Unite, principalul partener strategic al ţării noastre, este relevant: Statele Unite ale Americii prin activarea dimensiunii pre-emptive a intelligence-ului guvernamental determinat de războiul declarat împotriva terorismului după dramaticele atentate din 11 septembrie 2001, s-au văzut în scurt timp în faţa unui aflux masiv de informaţii primare care nu puteau fi procesate, analizate şi exploatate oportun numai cu mijloacele de care dispuneau instituţiilor de stat. Pentru rezolvarea acestui impas FBI. şi CIA au apelat, din ce în ce mai des, la firmele private de Intelligence (Business Intelligence, Competitive Intelligence etc.) pentru a folosi tehnologia şi experţii lor în sprijinul guvernului. În Romania, chiar directorul SRI, dr.George-Cristian Maior a lansat conceptul de "reţea" ca fiind mult mai util şi adecvat perioadei istorice în care trăim, decît cel de "agenţie", cele două concepte avînd dimensiuni distincte în ceea ce priveşte organizarea şi luarea deciziilor.

Apariţia şi dezvoltarea intelligence-ului privat şi în România nu ar trebui să ţină de domeniul transformărilor conceptuale "spectaculoase"! Managementul strategic al oricărei companii care se respectă se bazează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe intelligence-ul privat. Însă, business intelligence-ului este doar o mică parte a ceea ce ar putea deveni intelligence-ul privat dacă va fi proiectat într-un cadru legislativ adecvat (activităţile de detectivi particulari, activităţile de analize de risc, analiză de securitate şi mediu ostil, analiză de surse deschise etc.). Este în interesul întregii societăţi ca securitatea privată şi, implicit intelligence-ul privat!, să fie bine reglementate pentru a pune mai presus de orice principiul legalităţii şi respectarea necondiţionată a drepturilor fundamentale ale omului. De altfel, reglementarea legislativă în concordanţă cu recomandările Uniunii Europene se impune în întreaga industrie de securitate privată, pentru atingerea acestui deziderat militînd, alături de GSD şi Asociaţia Română a Specialiştilor în Securitate (ARSS). În acelaşi context, consider că procesele de reconversie profesională pentru viitorii rezervişti din structurile cu atribuţii informative, dar şi altor experţi din domeniul securităţii naţionale şi ordinii publice, unii dintre ei disponibilizaţi din Ministerul de Interne - aspect amintit de GSD şi în schiţa de reformă a MAI prezentată în perioada precedentă! - s-ar putea realiza firesc, adaugînd un plus de competenţă şi specializare industriei de securitate privată din România. Acest demers ar trebui să vizeze atît o preocupare firească a statului pentru aceşti slujitori loiali ai săi, supuşi multor privaţiuni de-a lungul carierei, cît şi implementarea corectă, pe baze legale, a activităţilor din domeniul securităţii private, în general, şi a intelligence-ului privat în particular.

Din păcate, cred că un astfel de demers nu este posibil fără existenţa şi formarea unei culturi de intelligence în rîndul decidenţilor politici care, în prealabil, deţin o solidă cultură de securitate! Cred că formarea culturii de intelligence a decidenţilor politici se poate face prin implicarea Comunităţii Naţionale de Informaţii (ceea ce se întîmplă!) în parteneriat cu societatea civilă, la toate nivelele central, regional şi local - şi ar trebui să vizeze, în primul rînd:
- reforma managementului resurselor umane ale partidelor politice;
- forma elitelor politice care să includă şi pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
- programe de formare continuă în domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.

Astăzi, securitatea naţională este reprezentată de o sumă de securităţi - cea societală fiind prioritară! -, iar intelligence-ul, guvernamental şi privat, se află în prima linie de apărare a cetăţenilor. Grupul pentru Securitate şi DEmocraţie, organizaţie non-guvernamentală implicată în analiza, consultanţa şi training-ul în domeniul securităţii naţionale, consideră ca reforma instituţională coerentă în domeniul securităţii naţionale trebuie să plece de la transformarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţională. În acest fel, insecuritatea alimentară, a sănătăţii publice sau insecuritatea generată de scăderea gradului de educaţie a societăţii vor fi tratate pe picior de egalitate şi cu aceeaşi măsură ca şi securitatea frontierelor. Iar parteneriatul public-privat în domeniul securităţii (companii de securitate, intelligence, ong) reprezintă fundamentul pentru creşterea sănătoasă a siguranţei - publice şi private - societaăţi româneşti.

SURPRIZE CU MAGHIARI ŞI CU SONDAJE

Căldurile astea par să bulverseze raţiunea pe Dîmboviţa! Cică cel mai mare duşman al poporului român a rămas poporul frate maghiar! Băi, tovarăşi, că "pretini" nu pot să vă spun!, băgaţi de seamă: eu m-am născut, am crescut şi trăiesc alături de unguri! Ei sînt prietenii mei! Bunicile lor au avut grijă de mine cînd ai mei erau la servici. Mama mea ungea 3,4,5 felii de pită cu untură, cu sare şi cu boia de ardei, iute, şi le împărţeam cu toţii: un român, un maghiar, un neamş şi un italian! Nu ne-am certat niciodată! Nu ne-am duşmănit, nici măcar atunci cînd Loţiko mi-a spart mingea roşie cu Mişka, adusă de la Moscova de tata, şi "ungurii" nu m-au luat la omor cînd eu era să-i scot ochiul, cu sabia de lemn, lui Loţi! Clar? Atunci, chestii din astea, că ministrul Laszlo Borbely, care a primit el cadou o văruială de douăjdemii de euroi de la o firmă care s-ar fi făcut cu contracte din fondul de mediu, nu ţine! Nu ţine nici cu cuscra, nici cu cererea TVR prin legea liberului acces la informaţiile publice ale DNA care zice, hopa, stai să-ţi dau un ungur fript care a băgat mîna în euroii bietei noastre ţărişoare... Vedeţi, stimaţi tovarăşi, că "pretini" nu pot să vă spun, de aia "cutărică" s-a ales cu şpaga mică!, de vreo jdemilioane fără douăjdemii..., că vărui unguru în apartament...În loc să recunoască bărbăteşte că problema refuzului de a regionaliza rahatul se lasă cu dat la gioale, băieţii ăştia de la comanda DNA umblă cu lucruri slabe, mai slabe decît maimuţa cu pistol din mijlocul zăpezii. De program estival!

Adevărata surpriză vine din sondajul Institutului Român de Studii Sociale. Nu, nu era o surpriză că ne merge rău şi că tendinţa e aceeaşi. Nici că Mugur Isărescu, guvernatorul cel mai longeviv şi, poate, cel mai ocupat din istorie, sau Preafericitul conduc în topul încrederii personalităţilor publice (Sînt curios cînd se va dezlănţui TB asupra lui Daniel!!!, aşa cum s-au dezlănţuit asupra pompierilor de i-au decimat în aceste zile, şi continuă...). Nu e o surpriză nici că UNPR este a treia forţă politică, deşi nu sînt sigur total de asta pentru că în sondaj USL e măsurat la grămadă!, nici că senatorul Cristian Diaconescu are 17% încredere.

Adevărul e că adevărata surpriză o reprezintă prezenţa în acest sondaj a Directorului Serviciului Român de Informaţii, George-Cristian Maior, creditat cu 22% încredere, din prima apariţie, imediat sub Traian Băsescu, creditat cu 24% încredere... Prezenţa unei astfel de personalităţi marcante în acest sondaj, mie îmi atrage atenţia în mod deosebit. Prin natura funcţiei pe care o ocupă, George Maior are o prezenţă discretă în public şi extrem de puternică în mediul profesional. La catedră rămîne, însă, un profesor eminent şi spectaculos, dar căruia nu-i place să facă paradă de munca sa. Cum nu i-a plăcut să facă paradă nici de activitatea briliantă de la Ministerul Apărării. Ce să înţeleg eu de aici? Păi, eu înţeleg că "cineva" se gîndeşte serios că acest om poate avea un cuvînt important şi bun în viitorul acestei ţări, dintr-o funcţie politică! Mă gîndesc la ŞEF DE STAT!? Ar fi un real cîştig. Părerea mea...

George-Cristian Maior s-a născut la data de 16 noiembrie 1967, şi este fiul istoricului Liviu Maior. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (1988-1991), apoi studii de masterat în drept internaţional şi comparat al Universităţii George Washington din Washington D.C. (1991-1992), unde a obţinut titlul de Master of Arts în Drept Internaţional şi Comparat. În anul 1998 a obţinut titlul de doctor în drept internaţional al Universităţii Babeş-Bolyai, cu teza de disertaţie "Naţional şi european în jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg", nominalizată pentru Premiul Most acordat de UNESCO. În anul 2001 a absolvit Colegiul Naţional de Apărare din Bucureşti. După absolvirea masteratului, începând din anul 1992, lucrează ca diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, în perioada 1997 - 1999 fiind Însărcinat cu afaceri la Ambasada României în Irlanda. După cîştigarea alegerilor de către Partidul Social Democrat (PSD), George Maior a fost numit în decembrie 2000 în funcţia de Secretar de Stat şi Şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare din Ministerul Apărării Naţionale. În această calitate, a condus negocierile de aderare la NATO, soldate cu o integrare reuşită şi activă a României în alianţă şi a semnat mai multe contracte de achiziţie de tehnică militară. A primit la data de 24 august 2004 gradul diplomatic de ambasador.

Pe 4 octombrie 2006, după scandalul răpirii ziariştilor români în Iraq, George Maior a fost validat în plenul Parlamentului ca director al Serviciului Român de Informaţii, funcţie pe care o ocupă şi în prezent. Sub conducerea sa, SRI a devenit apreciat prin calitatea operaţională şi este temut în lumea intereselor ostile. Serviciul este foarte credibil şi a fost acceptat în toate formatele multilaterale, dincolo de Europa şi Statele Unite ale Americii. Astăzi, SRI are o activitate de mare rezonanţă în lumea serviciilor de informaţii şi a fost evaluat pentru admitere în clubul de la Berna, cel mai important forum de servicii europene, pe nişte criterii profesionale extrem de riguroase şi de înalte. Practic, SRI a devenit o instituţie aşezată bine în societatea românească.