Bătălia de la Nassiryiah, da, băi, netrebnicilor!

 

Circulă de două zile, în mediul on-line, o mizerie de text, publicat de un site cu pretenții de deținător al adevărului absolut, care, dincolo de personajele pe care se străduiește să le pună într-o lumină proastă, mă vizează direct.

Compunerea cu pricina preia un fragment dintr-un amplu material apărut pe blogul fostului director al Realitatea TV, Edward Pastia, referitor la un documentar pe care l-am realizat împreună cu colegul Ilie Pintea, în aprilie-mai 2013 și care s-a născut din numeroasele discuții și rememorări pe care le-am avut cu colegul Radu Dobrițoiu, un jurnalist de forță și nu “un angajat al TVR”, care nu poate fi comparat cu cu nici unul dintre purtătorii ilegali de pix sau tastatură, care-și varsă frustrările și inseilările la comandă în generosul mediu on-line!

Deci, ca să fie clar din prima, ceea ce anonimii numesc  “reportaj”, prin afirmația “Astazi i-am pune reportajului eticheta „fake news” dar în urmă cu câțiva ani era doar o minciună ordinară”, este, de fapt, un documentar, o bucățică de istorie orală contemporană, realizat după toate rigorile profesiei pe care purtătorii ilegali de tastatură nu o cunosc. Nu am să vă luminez care este diferența dintre cele două specii jurnalistice (probabil nici nu vă interesează!), vă invit să vă înscrieți la unul din cursurile de journalism și comunicare, pe care le susțin. Dau și chitanță!

Așadar, afirmația pe care netrebnicii o lansează: “Nu există în istorie nicio batălie de la Nassiryah în perioada în care domnul Ciucă se ascundea în comandamentul batalionului” este o minciună ordinară menită doar să-l discrediteze pe Nicolae Ciucă și să pună între paranteze chiar viața cîtorva zeci de militari români participanți în acea noapte la bătălia pentru pod, fără să mai vorbesc de munca unei echipe de jurnaliști onești care au documentat bătălia, în 2013, la Craiova, Timișoara și București, intervievînd o parte dintre cei implicați direct în operațiunea militară, despre care scriitorul la comandă nu are habar! Dorin Toma, care a monitorizat din TOC transmisiunile radio și-și amintește că se auzeau focurile, se auzeau loviturile gloanțelor pe blindajul transportoarelor, Dan Ionescu cu a sa replică celebră: atunci am văzut cum arată o rachetă anti-tanc din față!, sau Doamna Catrinoiu – care spune: ...atunci am conștientizat că eu trăiam... de fapt, m-am născut a doua oară - , fostul ministru al apărării, Ioan Mircea Pașcu, generalul Ciucă și colegul nostru Radu Dobrițoiu, cel care a fost martor la emoțiile trăite de comanda batalionului, în baza militară iraqiană, au fost protagoniștii documentarului, nu reportajului, care nu este un fake-news!

Cum am hotărît să documentăm? Bătălia pentru podurile peste Eufrat a fost o operaţiune a Brigăzii italiene Ariette, care a implicat atît Batalionul 26 Infanterie, Scorpionii roșii, cît şi Compania de poliţie militară, în mai 2004. Romanii au avut de aparat un pod, italienii alte trei. Au participat la lupte italienii, americanii, românii, forțele speciale britanice, forțe ale contractorilor britanici și nepalezi. Italienii, care au avut suport media la nivel de brigadă, au scris numeroase articole şi au publicat cărţi despre luptele din acea perioadă. Noi, românii, l-am avut pe Radu Dobrițoiu. La sfîrșitul lui iunie, cînd l-am înlocuit la post pe Radu, în White Horse, baza comună italo-română (o fostă unitate de tancuri a lui Saddam Hussein, aflată la 8 km de Nassiriyah) militarii batalionului românesc vorbeau, încă, cu emoție despre acea operațiune, iar la predarea comenzii către lt.col. Blaiu și Batalionului 812 Infanterie Șoimii Carpaților, generalul Marco Chiarrini a mulțumit încă o dată militarilor olteni pentru “bravura” de care au dat dovadă în bătălia incriminată. Am fost acolo! Deci, într-un fel, alegerea temei documentarului a venit de la sine!

Forțele Coaliției au luptat cu 400 de șiiți ai Jaysh al-Mahdi, Armata Mahdi (condusă de clerical Muqtada Al-Sadr), care acționa în sudul șiit al Iraqului, și nu Ansar al-Mahdi cum greșit o denumește autorele Bogdan Tiberiu IACOB, făcînd, probabil din neștiință, confuzia cu Ansar al-Sunnah, condusă de Abu Musab al-Zarqawi (născut Ahmad Fadeel al-Nazal al-Khalayleh), care acționa în Triunghiul sunnit și care, în 2007, se transformă în Ansar al-Islam. Dar, astea sînt detalii neimportante pentru denigrarea lui Nicolae Ciucă!

Sigur, bănuiesc că domnul Iacob nu s-a oboist să privească documentarul. Cum nici cei care s-au lăpădat de el, în ultimele zile, după ce au fost plini de admirație, nu cred că au făcut-o! Dacă ar fi făcut-o, ar fi știut că în acea primăvară, oltenii Batalionului 26 Infanterie, de la Craiova, preluaseră aria de responsabilitate românească din Dhi Qar, de la Batalionul 811 Infanterie Dej, care inaugurase, practic, participarea românească în teatrul de operaţii din Iraq. B26I nu era străin de natura aspră a deşertului. Cu un an înainte, se călise în deşertul din sudul Afghanistanului alături de legendarele Divizii Aeropurtate americane, 101 şi 82! Şi tot atunci, maiorul Nicolae Ciucă, comandantul batalionului oltean, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel chiar de către şeful Marelui Stat Major, generalul Mihail Popescu. Am fost acolo. Din nou!

Jaish Al-Mahdi declanşase lupte violente în principalele oraşe din sud. Basra era puternic atacată, iar Nassiriyah stătea să cadă în mîinile insurgenţilor. Italienii au ordonat Scorpionilor Roşii să împiedice "afluirea şi defluirea" insurgenţilor în capitala provinciei. În jurul orei 23, zece transportoare blindate, conduse de lt.col. Nicolae Ciucă, au părăsit "Calul Bălan" şi, pe bretele ocolitoare, au ieşit pe Tampa îndreptîndu-se spre Nassiriyah, oraşul străjuit de podurile peste Eufrat. Urma să se realizeze un "cordon sanitar" astfel încît luptătorii Mahdi să nu intre în oraş. Era o noapte neagră şi caldă. Aşa cum îşi aminteşte sanitarul Cornelia Catrinoiu, gloanţele au început să cadă pe transportorul medical precum sunetele unui xilofon. Prin vizete se vedeau micii "asteroizi" ai trasoarelor. Apoi, senzaţia de căzătură în nas. Convoiul căzuse într-o ambuscadă! Scorpionii vedeau, la propriu, cum arată loviturile de AG-7, văzute din faţă, în zbor. 24 de lovituri de RPG pentru 10 transportoare româneşti! Locţiitorul comandantului, pe atunci mr. Gabriel Toma, urmărea desfăşurarea momentului din bază, prin intermediul staţiilor radio. Lîngă el se găsea colegul şi prietenul meu, Radu Dobriţoiu, corespondentul RRA în Iraq, care-şi muşca degetele de emoţie. "A fost o emoţie generală, dar am fost mîndru de toţi acei caporali, sergenţi şi ofiţeri care s-au descuract ca la carte", îşi aminteşte Gabi Toma.

La puţin timp, într-un alt punct nevralgic al comunicaţiei rutiere, Scorpionii au fost atacaţi din nou. Din nou focuri de AKM, din nou RPG-uri. Comandantul ordonă debarcarea şi crearea dispozitivului între rambleul căii ferate şi şosea. Se evaluează situaţia, oamenii, muniţia. Apoi, misiunea se schimbă. Românii au deschis focul asupra insurgenţilor, respectînd regulile de angajare a focului, stabilite pe plan internaţional. Mitraliera de calibru 14,5 mm, instalată pe TAB-uri a răsunat în noapte.

Apoi, linişte! Infanteriştii români se îmbarcă în transportoare şi se îndreabtă spre "casă". Un singur transportor, cu două punţi, are probleme. El se întoarce la bază pe o singură roată! Într-un-ul dintre cauciucurile străpunse, oltenii găsesc o cămaşă de la racheta cumulativă ce ar fi putut să-i trimită pe toţi ocupanţii TAB-ului direct în galeria Eroilor Neamului.

Ei, ce spui stimabile Tiberiu Iacob? A fost, sau nu, o bătălie? Eu zic că da! Tu nu poți spune nimic pentru că nu ești documentat! Ești doar mincinos și rău intenționat! Și ca să ai imaginea mai clară, eu am fost primul journalist care am folosit public sintagma “generalii deșertului”, cu referire direct la toți foștii comandanți de batalioane în teatrele de operații (TO, le zicem noi, pes curt!) care au primit stele pe umeri! Așa că, dacă ai vrut să-l denigrezi pe Nicolae Ciucă folosindu-te de Bătălia de la Nassiriyah, n-ai nimerit-o! Cum nu ai nimerit-o nici în legătură cu Radu Dobrițoiu. Căruia ai putea să-I reproșezi multe (că s-a îngrășat și a îmbătrînit, că locuiește în București într-un bloc turn și nu prea are apă caldă și căldură, că…), dar nu că nu ar fi un profesionist de excepție!

Crezi că Nicolae Ciucă ar fi avut nevoie de cineva care să-I clădească imaginea la nivel international? Poate spun ceva profesorii de la Colegiul de război, trupe de uscat, master în Studii Strategice, SUA (2006), sau cei de la Cursul de relaţii civil-militari din Europa de Est şi Asia Centrală, Hulburt, Florida, SUA (2004). Sau, poate l-ai întrebat personal pe fostul general și președinte al Egiptului, Mohamed Morsi, care i-a fost coleg! Eu, așa aș fi făcut! Poate într-un viitor documentar. Legendat! Băi, netrebnicilor!

 

LA MULȚI ANI, ROMÂNIE!

 

Astăzi, purtăm cocarde tricolore, arborăm drapelul national, ne spunem La mulți ani, România… Cîtă prefăcătorie! Toți patrioții virtuali băloșesc Drapelul și numele Țării! Astăzi, Doar astăzi! În rest, nu precupețesc nici un effort de a fi ticăloși. Cu semenii lor, cu Țara care le-a dat nume și identitate.

Asăzi, vorbim de Mari români. Pînă ieri, și de mîine încolo, vom pretinde în continuare că poporul roman s-a născut dintr-o mînă de curve din Dacia și legioanarii romani, care nci măcar nu veneau din inima Romei! La Tibiscum (Jupa) a fost cantonată o cohort de arcași din Palmira! Ce aveau ei cu limba latină? Cu șaorma, da! Dar cu limba latină? Nu contează!

Nu contează pentru că pe Decebal l-ați trădat! Cum l-ați trădat și pe Mihai Viteazul, cel care a intrat pentru prima data în Alba Iulia! Cum l-ați trădat și pe…, dar și pe…! Ați trădat mereu și mereu!

Nu contează pentru că Vuia, Petrache Poenaru, Coandă și toți ceilalți pe care-I pomeniți astăzi, au performat dincolo de fruntariile țării! Vlaicu a căzut trecînd Carpații. Există o zi națională dedicate lui? Există o zi națională dedicate lui Paulescu? NU!

Nu există pentru că, în decursul secolelor NU ne-a interest să punem în valoare nimic din ce este românesc. E boală veche. Eminescu, Caragiale, dar și Regina Maria au vorbit despre asta! Citiți!

Mihai Eminescu rămîne actual prin editorialele şi analizele făcute asupra evenimentelor sociale şi politice. Perene:

Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei?

„Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot.

Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul - virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul? scopul; şi politica umanitară? mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, şi poate că aşa de tîrziu încît îl vedem în zadar.

Nimic, aproape absolute nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri.

Această corporaţie nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi. În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe.

Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă ca această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.”

Mihai Eminescu, Timpul (IV) 1879, 23 Iunie

Ce cautã aceste elemente nesãnatoase în viata publicã a statului? Ce cautã acesti oameni care pe calea statului voiesc sã câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplã posibilã a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste pãpusi care doresc a trai fãrã muncã, fãrã stiintã, fãrã avere mostenitã, cumulând câte trei, patru însãrcinãri publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplina constiintã? Ce cãuta d. X profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limbã româneascã, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învãtãtor de clase primare din tãrile vecine si care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic si om de stat? Ce cautã? Vom spune noi ce cautã.

Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală.

Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri.

Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român…

Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă.

Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3–4–500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfistocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dăduseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Căci, din două una: sau aceşti oameni sunt toţi genii şi, prin „calitatea” muncii lor intelectuale, merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece.

Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.

Mihai Eminescu, din ciclul “Icoane vechi si icoane nouã”.

La rîndul său, marele Ion Luca Caragiale (care a murit în auto-exil, la Berlin!) a publicat în 1907 un articol în publicaţia ”Die Zeit” din Viena. Sub titlul ”1907, din primăvară până-n toamnă”, Caragiale descria realităţile vremurilor de atunci. Și de acum! Articolul este la fel de valabil şi în prezent.

Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere nu sînt, în realitate, decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili.

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. Cînd cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului.

A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocueşte,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.

De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începînd de la arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfîrşind cu micul precupeţ, care învîrteşte în mizerele-i daraveri abia cîţiva lei, sînt rançonnés, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului romîn.

Toate şcoalele, de la cele populare pînă la Universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala romînă, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, şcoalele sînt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit şi cîştig cît de mare, fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpîneşte exclusiv ţara romînească.

Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, niciun salt social dela o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor.

Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice”- liberal şi conservator, – bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice”.

În 1918, moment pe care îl pomenim în fiecare an, la 1 Decembrie, Regina Maria radiografiază ţara pentru care s-a luptat. Ce spunea Majestatea Sa în 1918? „Fidelitatea, atașamentul, solidaritatea la necaz nu par să existe pentru ei, Cum nu există nici un ideal superior, nimic care să trebuiască sa fie continuat, nici un lucru pe care să trebuiască sa-l iubești, să-l venerezi sau să-l susții la greu. Cum dau greș o vreme, îl mătură la o parte și o iau de la capăt cu altceva. …Cred că cei mai mulţi dintre dragii mei români se află încă pe un plan foarte jos în ce privește ideile de onoare și loialitate sau dorința de a nutri asemenea sentimente- cred că o perspectivă mai înaltă încă nu face parte din gîndurile lor firești. Din fire sînt lași în toate privințele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege, ţara lor e o idee vagă, atîta timp cît situația se poate exploata avantajos pentru afaceri sau în interesul personal.…”

„Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bîjbîiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți de atîta eroism, toți erau gata să-și critice vecinul, să le descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși. Nu mai exista indulgență, ci doar o sfîșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune”.

Dumnezeu să ne ierte! La mulți ani, Românie!

 

ATELIERELE HEST, LA FINAL ÎN 2020

 

Sâmbătă, 14 noiembrie 2020, ne-am regrupat, pentru ultima data în acest an, în Campul de la Soceni. BMTF - partener EDU Intelligence - prin BMTF Risk Ak Demy a continuat Atelierele HEST în cele mai stricte norme sanitare. S-a vorbit despre jurnaliștii care acoperă proteste violente și lupte de stradă, București -10 august, Statele Unite, echipamentul individual de protecție, arme albe, trusa de prim-ajutor și utilizarea ei, protecție balistica, gaze de lupta. Instructori și lectori au fost, ca de obicei, ai BMTF Risk Ak Demy, Academia Națională Bodyguard și Ordinul Militar al Veteranilor din Teatrele de Operații.

Proiectat pentru femei și bărbați care trăiesc sau lucrează în medii violente, inclusiv agresiune sexuală, Boot-camp-ul HEST a inclus: analiza situaţiei preliminare în vederea evitării de a devein ţintă, evaluarea și planificarea riscurilor, prim-ajutor de urgență, siguranța personală, situaţii de urgenţă şi revolte sociale.

Scopul boot-camp-ului HEST este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. S-a urmărit sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia.

Treizeci şi doi de jurnalişti şi colaboratori ai media au fost ucişi de la începutul anului, conform Reporteri fără Frontiere (RSF), care precizează că numărul este în scădere faţă de 2019 din cauza crizei sanitare, dar rămâne îngrijorător, relatează AFP.

În 2019, 49 de jurnalişti au fost ucişi în lume, un număr în scădere netă comparativ cu anul anterior, zonele de conflict fiind mai puţin sângeroase pentru jurnalişti deoarece aceştia merg acolo din ce în ce mai puţin, conform RSF.

Deşi scăderea este şi mai mare în 2020, cu 29 de jurnalişti şi trei colaboratori media ucişi până acum în acest an, acest lucru s-a întâmplat şi pentru că, în contextul crizei sanitare, mulţi jurnalişti nu s-au deplasat pe teren, subliniază RSF, care îşi va publica bilanţul final în decembrie, ca în fiecare an.

Perioada COVID a schimbat datele pe teren. Mai puţini jurnalişti au fost ucişi, dar au existat mai multe presiuni şi şantaje asupra jurnaliştilor, notează RSF.

În ultimul deceniu, aproape 1.000 de jurnalişti au fost ucişi pentru munca lor, crime care au rămas aproape mereu nesancţionate.

Așadar, pentru a nu deveni o știre, cîteva sfaturi desprinse din acest ultim Atelier: Poartă legitimaţia de presă… dar arat-o numai atunci cînd este sigur; Setează telefonul mobil pe apelare rapidă a unui număr de urgenţă; Fereşte-te de gaze lacrimogene; Ia un prosop ud, apă şi nişte citrice;  Ia în considerare să porţi ochelari de protecţie; Ia în considerare protecția balistică dacă se folosesc arme de foc sau arme albe; Poartă trusa de prim-ajutor şi învaţă să le foloseşti; Poartă haine uşoare făcute din fibre naturale; Acoperă-ţi braţele, picioarele şi gîtul; Poartă hrană pentru o zi şi apă.

Cînd plănuieşti să transmiţi un eveniment, ca de exemplu o demonstraţie, informează-te înainte despre mişcările probabile ale mulţimii, punctele cheie şi rutele sigure. Dacă echipa ta se separă, stabiliţi dinainte puncte şi ore de întîlnire şi încercaţi să aveţi linii directe de comunicare. Gîndeşte-te cum să poziţionezi camerele şi reporterii pentru a avea o imagine de ansamblu a scenei. Cu cît mai sus, cu atît mai bine! Ar trebui să existe mai mult de o cale de a părăsi locul. Dacă faci parte dintr-o echipă, lucrează cu aceasta. Rămîneţi împreună sau retrageţi-vă împreună. Retrageţi-vă mai bine mai devreme decît prea tîrziu.

Sperăm într-un an, 2021, mai bun!

România educată

 

Educată? Onestă? Optimistă? Miserupistă!

Sigur, Școala românească, poate, a păcătuit mult în ultimii 30 de ani, față de multe generații de elevi și față de viitorul Națiunii. Programe școlare inadecvate vremurilor în care trăim, construite la nivel de minister, clientelar, croite după corpul profesoral și nu după nevoile și necesitățile perioadei. Singurele reforme vizibile se referă strict la ciuntirea și, uneori, batjocorirea unor materii clasice, precum Limba română sau Istoria. Inovația nu și-a făcut loc. Și nici cu primenirea serioasă a cadrelor didactice nu ne-am descurcat prea bine. Să mă ierte dascălii dedicați, profesorii tineri cu dragoste pentru catedră și meserie care, însă, împart același statut cu suplinitorii, mulți dintre ei cu mari carențe educaționale! Nu mai vorbesc de numărul insuficient de cadre didactice. Indiferent de… calitate!

Pandemia asta nenorocită i-a făcut pe politruci să exulte și să declame instituirea Erei tehnologice în învățămînt. Școala on-line este o dovadă de evoluție la Secolul 21 etc. Prostii! Fiecare zi ce trece, din martie încoace, ne dovedește că școala on-line este DOAR o lozincă în timp ce dezastrul ne așteaptă după colț! Sigur, nici o țară din lume nu a fost pregătită pentru școală on-line, însă politicienii din unele state sînt onești și recunosc că sistemele lor de educație nu sînt pregătite pentru această provocare uriașă. Spania, de exemplu! În România, clasa politică are apucături criminale și ucide, cu zîmbetul pe buze, viitorul Națiunii! Mințind, așa cum o face de ani de zile, în toate domeniile! Aș putea spune că acest genocid educațional este deliberat!

Cîteva informații succinte, cît se poate de locale, care mi-au declanșat revolta. La un moment dat, sinistrele Anisie și Ţurcan anunțau că „Guvernul lui” a rezolvat problema tabletelor lipsă la nivel național, emițînd, în limba română modernă și aproximativă, sume uriașe destinate acestei întreprinderi. Ei, ce să vezi? La licitațiile organizate zonal, Zona de Vest nu a avut nici un ofertant, în condițiile în care numai în județul Caraș-Severin există un deficit de peste 4.000 de tablete!!! 4.000!!! Să nu mai vorbesc de faptul că unul dintre programele utilizate pentru școala on-line, TEAMS, este extrem de complex și mare mîncător de memorie și bandă, deci, nu toate tabletele contabilizate ca existente îl pot utiliza, ci doar cele produse după 2019! Să nu mai vorbesc de lipsa internetului în anumite zone rurale și nu numai. Să nu mai vorbesc de faptul că majoritatea NU dispune de internet nelimitat. Să nu mai vorbesc de faptul că nici o școală din România NU dispune de o “țeavă de internet” suficient de groasă cît să ducă 10/20 de dascăli simultan. Și alte, și alte problem tehnice la care nici nu mă gîndesc pentru că nu sînt de specialitate și habar nu am despre ele.

Din punct de vedere uman, lucrurile stau la fel de “bine” pentru România educată. Copii singuri, fără părinții plecați la muncă în străinătate, bunici depășiți de tehnologie, elevi nesupravegheați la ore, la accesări on-line, aruncați practic pradă facilă rețelelor infracționale din mediul on-line. Nu vorbesc nimic de fundamentarea cunoștințelor acumulate la ore, dacă acestea există!

De partea cealaltă, dascălii dedicați suportă un program infernal, cu 10/15 clase zilnic, împărțite în două, cu programe diferite, cu metode diferite, cu evaluări, cu corectarea evaluărilor, cu zeci de cursuri încărcate zilnic în TEAMS, ceea ce face ca programul de lucru să înceapă pe la ora 6 dimineață și să se încheie seara tîrziu…

Sigur, România educată cere sacrificii din partea TUTUROR, însă! Înaintea declarării oficiale a genocidului educational în România, vă cer, imperativ, vouă, bipezilor politici, cel mai important sacrificiu: ONESTITATEA!!!

Fiți onești și recunoașteți că NU sîntem pregătiți. Cam pentru nimic! Dacă încercăm să căutăm factorii sociali care pot genera insecuritate naţională, vom observa că descoperim un triunghi, cu geometrie variabilă. În vîrful acestuia se regăseşte starea accentuată de sărăcie a societăţii, iar la bază accesul limitat, sau restricţionat, la educaţie şi sănătate! Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Bipezii politici, însă, se fac părtaşi la această eşuare socială. Pe termen foarte lung!