Cînd cîinele de pază stă doar tolănit şi-şi linge ...

 

Nu mai latră! De muşcat, nici nu mai poate fi vorba! Cît e ziulica de lungă, stă tolănit la umbră şi-şi linge tacticos… testicolele. Tot mai mici în ultimul timp! Nici nu mai e nevoie de serviciile lui. În acest moment, România e un joc pierdut pentru cetățenii săi. Un joc cu miză de viaţă şi de moarte, e drept! Sistemul de care România voia să scape a devenit România însăși: corupţie generalizată, clientelism, Servicii, presă plătită, partid unic, “parteneri” externi care tolerează o democrație moartă în schimbul unor beneficii substanţiale, achitate din buzunarul rupt al contribuabilului român, căruia I se spune răspicat că va trebui să plătească impozite pe propria amprentă de carbon! Dar, de ce să plătească impozite pe proprietate? E un leasing? Mă rog, acesta este un alt subiect!

Toată lumea vuieşte că Think-tank-ul britanic Oxford Analytica, unul dintre cele mai influente la nivel global şi vizionar al politicilor “trotinetiştilor globali”, a realizat o analiză extrem de critică la adresa președintelui Klaus Iohannis. Intitulată ”Președintele erodează democrația pluralistă din România”, analiza arată că Iohannis se bazează tot mai mult pe serviciile de informații pentru a-și menține puterea.

Dacă în textul uşurel cu care se laudă “trotinetiştii” drulişti nu apărea expresia “democraţia pluralistă”, aş fi stat mai mult timp aplecat asupra compilaţiei. Aşa, însă, m-am răcit urgent avînd deja informaţia de bază: sursa analizei academice! Păi, cînd USR era la putere, nu era aceeaşi erodare a “democraţiei pluraliste”? Păi, democraţia asta pluralistă poate fi şi ne-pluralistă? Adică cam ca în Koreea de Nord? Grijă mare că ne lovim în “convingeri” democratice!

Să revin la breasla mea: Oxford Analytica arată că presa ”a acordat o acoperire minimă” scandalului de plagiat al lui Nicolae Ciucă și modului în care acesta a încercat să blocheze investigarea acuzațiilor de plagiat. Păi, presa nu prea ştie mare lucru pe această speţă. În afară de cea ancorată direct în subiect! Şi ar mai fi ceva: în România partidele politice plătesc obediența presei cu bani de la bugetul de stat! Cum? Foarte pe scurt: partidele primesc bani de la buget ca să trăiască, iar acești bani ajung la presă pentru materiale care NU sînt semnalate cetățeanului ca fiind materiale plătite, sponsorizate. La fel de „pe scurt“, doar că imaginea nu e de “breaking news”: PSD și PNL au plătit peste 60 de milioane de lei în 2021 către presă, iar suma va fi depășită în 2022. Cu siguranţă!

Asta direct! Cu factură şi chitanţă! Sau, nu! Dar, la nivelul ţării, sute de primării și consilii județene plătesc milioane de euro din bani publici pentru a cumpăra tăcerea ziariștilor care ar trebui să le demaște impostura. Cu cîteva excepții, publicațiile locale nu mai servesc demult interesele cititorilor, transformîndu-se în organe de propagandă ale primarilor, prefecților și președinților de consilii județene, fapt pe care îl semnalez ca incorect încă din 1998!

Camuflată sub contracte de promovare a localităților sau sub achitarea unor mesaje festive, mituirea presei locale cu resurse de la buget a devenit un fenomen de masă. Cele mai banale gesturi ale unui edil sînt înfăţişate ca acte de eroism, ce visează el noaptea şi cum se va hidrogena el în viitorul apropiat, cît de bine e să trăieşti într-un oraş boutiq fără o viziune de dezvoltare pentru viitor sînt tot atîtea teme de tras pe nas pentru ziariştii obedienţi din “locală”, fie că vorbesc de site-uri cu unul sau doi oameni, fie că vorbesc de postul public cu cîteva zeci de angajaţi şi un manager cu agendă personală proprie, iar plăgile care macină administraţia publică locală ajung să fie expediate, în cel mai bun caz, într-un colţ de pagină rămas nevîndut. În multe cazuri e vorba de sume derizorii (contracte de 500 sau 1.000 de lei), numai că înțelegerile se achită lunar, iar multe publicații iau această „taxă de protecție” de la majoritatea primăriilor din județ. Fără de speranţă! Cîinele de pază al democraţiei nu ştie ce face: dă, sau ia! Pentru că, presa e cumpărată tocmai cu banii celor care doresc o presă independentă...

ŞAPTESPREZECE FĂRĂ DOUĂZECI

 

Ocupat, în ultimul timp, cu ce se întîmplă prin Ukraina şi la fraţii noştri de peste Prut, am uitat să vă spun că a apărut ultima mea carte: ŞAPTESPREZECE FĂRĂ DOUĂZECI. Am tot vorbit despre ea, aşa că, nu cred că mai reprezintă o noutate pentru cineva, dar înainte de apariţia unui semnal editorial, sau cronică, scriu eu cîteva rînduri despre ea.

Titlul cărţii l-am pomenit pentru prima dată în emisiunea EUROATLANITICA, la Radio România Actualităţi, în 2020, atunci cînd ne-am retras din Afghanistan. O emisiune retrospectivă, produsă şi moderată de Nicu Popescu. Cartea, chiar e ultima! Ultima scrisă şi apărută şi ultima care abordează tema războiului împotriva terorismului. Cred că e ULTIMA şi din perspectiva scriitorului de cărţi, din mai multe motive, nu e momentul să detaliem că sărim rău din subiect!Şi NU, nu voi lansa cartea!

Am petrecut 17, din cei 20 de ani, în Războiul împotriva Terorismului Global. O marcă înregistrată a preşedintelui american George W. Bush, singurul preşedinte care s-a ţinut de cuvînt! A promis “cel puţin 10 ani de război cu terorismul”? Ne-a dat 20! Să fie! Dacă la experienţa celor 17 ani de misiuni în Iraq, Afghanistan, Siria, Iordania şi Tunisia mai adaug experienţele din fosta Yugoslavie, din Transnistria şi, mai nou, de la începutul războiului din Ukraina, acumulez fix 53 de luni în şase războaie în ultimii 30 de ani. Ca fapt divers, Primul Război Mondial s-a desfăşurat pe o durată de exact 53 de luni!

Despre aceste experienţe am scris şi am vorbit. La radio, la tv, în interviuri, conferinţe şi seminarii. Am scris cîteva cărţi, am avut cîteva expoziţii de poze. POZE, nu fotografii! Pentru că, dincolo de faptul că nu sînt talentat, am considerat necesară imaginea doar ca document de lucru, în perspectiva dezvoltării ulterioare a naraţiunii. Această carte, cu care pun punct anilor dedicaţi războiului împotriva terorismului (o viaţă de om!), conţine 20 de povestiri pe care nu le-am scris niciodată. Poate, doar le-am povestit off the record! Sînt povestiri despre oameni, fapte şi întîmplări care mi-au deschis ochii, care au făcut lumină sau care au răspuns unor întrebări pe care nu am avut curajul să le formulez. Se spune că jurnaliştii cînd nu au dovezi scriu povestiri şi romane. Eu am ales povestirile, unele cu personaje fictive, despre fapte reale şi oameni vii! 17 ani din cei 20, cu 20 de povestiri! Ultimele despre Iraq şi Afghanistan, două războaie care mi-au ocupat două treimi din cariera publicistică şi care au format liderii de astăzi ai României aflaţi la examenul final al istoriei început cu războiul din Ukraina.

După retragerea trupelor sovietice din Afghanistan, în 1989, țara a rămas, vorba poetului, ca o pradă, la mîna acestor lorzi ai războiului care, din 1991, au început să lupte pentru putere. Kabulul a fost distrus aproape în totalitate de confruntările armate între facțiunile care și-au împărțit capital cartier cu cartier, stradă cu stradă. Era periculos să încerci să părăsești cartierul în care locuiai. Puteai fi ucis! Aveai nevoie de documente speciale și, mai ales, de șpagă! Șpaga, mita, peșcheșul erau, la propriu, prezente la fiecare colţ de stradă! Pentru a putea trece dintr-o parte în alta a orașului, pentru piață sau magazine, locuitorii Kabulului au săpat tunele prin interiorul caselor sau pe sub fundații.

Luptele pentru putere au distrus țara. Și oamenii! Și au facilitat venirea talibanilor fundamentaliști la putere, care au readus pacea pe frămîntatul pămînt al afghanilor. Și au fost extraordinar de bine primiți de populația de rînd, epuizată de anii de război.

Seamănă cu România? Păstrați povestea. Schimbați personajele! Și caii! Hai că se poate! După 20 de ani de război global cu terorismul am învăţat că se poate orice. Trebuie doar să ai voinţă!