ŞAPTESPREZECE FĂRĂ DOUĂZECI

 

Ocupat, în ultimul timp, cu ce se întîmplă prin Ukraina şi la fraţii noştri de peste Prut, am uitat să vă spun că a apărut ultima mea carte: ŞAPTESPREZECE FĂRĂ DOUĂZECI. Am tot vorbit despre ea, aşa că, nu cred că mai reprezintă o noutate pentru cineva, dar înainte de apariţia unui semnal editorial, sau cronică, scriu eu cîteva rînduri despre ea.

Titlul cărţii l-am pomenit pentru prima dată în emisiunea EUROATLANITICA, la Radio România Actualităţi, în 2020, atunci cînd ne-am retras din Afghanistan. O emisiune retrospectivă, produsă şi moderată de Nicu Popescu. Cartea, chiar e ultima! Ultima scrisă şi apărută şi ultima care abordează tema războiului împotriva terorismului. Cred că e ULTIMA şi din perspectiva scriitorului de cărţi, din mai multe motive, nu e momentul să detaliem că sărim rău din subiect!Şi NU, nu voi lansa cartea!

Am petrecut 17, din cei 20 de ani, în Războiul împotriva Terorismului Global. O marcă înregistrată a preşedintelui american George W. Bush, singurul preşedinte care s-a ţinut de cuvînt! A promis “cel puţin 10 ani de război cu terorismul”? Ne-a dat 20! Să fie! Dacă la experienţa celor 17 ani de misiuni în Iraq, Afghanistan, Siria, Iordania şi Tunisia mai adaug experienţele din fosta Yugoslavie, din Transnistria şi, mai nou, de la începutul războiului din Ukraina, acumulez fix 53 de luni în şase războaie în ultimii 30 de ani. Ca fapt divers, Primul Război Mondial s-a desfăşurat pe o durată de exact 53 de luni!

Despre aceste experienţe am scris şi am vorbit. La radio, la tv, în interviuri, conferinţe şi seminarii. Am scris cîteva cărţi, am avut cîteva expoziţii de poze. POZE, nu fotografii! Pentru că, dincolo de faptul că nu sînt talentat, am considerat necesară imaginea doar ca document de lucru, în perspectiva dezvoltării ulterioare a naraţiunii. Această carte, cu care pun punct anilor dedicaţi războiului împotriva terorismului (o viaţă de om!), conţine 20 de povestiri pe care nu le-am scris niciodată. Poate, doar le-am povestit off the record! Sînt povestiri despre oameni, fapte şi întîmplări care mi-au deschis ochii, care au făcut lumină sau care au răspuns unor întrebări pe care nu am avut curajul să le formulez. Se spune că jurnaliştii cînd nu au dovezi scriu povestiri şi romane. Eu am ales povestirile, unele cu personaje fictive, despre fapte reale şi oameni vii! 17 ani din cei 20, cu 20 de povestiri! Ultimele despre Iraq şi Afghanistan, două războaie care mi-au ocupat două treimi din cariera publicistică şi care au format liderii de astăzi ai României aflaţi la examenul final al istoriei început cu războiul din Ukraina.

După retragerea trupelor sovietice din Afghanistan, în 1989, țara a rămas, vorba poetului, ca o pradă, la mîna acestor lorzi ai războiului care, din 1991, au început să lupte pentru putere. Kabulul a fost distrus aproape în totalitate de confruntările armate între facțiunile care și-au împărțit capital cartier cu cartier, stradă cu stradă. Era periculos să încerci să părăsești cartierul în care locuiai. Puteai fi ucis! Aveai nevoie de documente speciale și, mai ales, de șpagă! Șpaga, mita, peșcheșul erau, la propriu, prezente la fiecare colţ de stradă! Pentru a putea trece dintr-o parte în alta a orașului, pentru piață sau magazine, locuitorii Kabulului au săpat tunele prin interiorul caselor sau pe sub fundații.

Luptele pentru putere au distrus țara. Și oamenii! Și au facilitat venirea talibanilor fundamentaliști la putere, care au readus pacea pe frămîntatul pămînt al afghanilor. Și au fost extraordinar de bine primiți de populația de rînd, epuizată de anii de război.

Seamănă cu România? Păstrați povestea. Schimbați personajele! Și caii! Hai că se poate! După 20 de ani de război global cu terorismul am învăţat că se poate orice. Trebuie doar să ai voinţă!

ONOARE ŞI RESPECT, GENERALE!

Încerc să scriu, cîteva rînduri, despre volumul de memorialistică al generalului de brigadă (r.) ing. Adrian Marinescu. Nu în calitate de jurnalist, ci în cea de comandant de obuzier, 122 mm, model 1938, modernizat în 1979 la Reşiţa, în fabrica pe care Generalul a condus-o timp de două decenii. Şi, încercînd să ilustrez melancolia acestui volum, excelent redată aşezat şi molcom, parcă lunecînd direct de pe dealurile înverzite ale Moldovei, m-am oprit asupra unui pasaj, grăitor, din punctul meu de vedere, pentru întregul volum:

„Trăsnet şi tunet dintr-odată se dezlănţuie, ecourile zidurilor de beton îi răspund năuce, tunul cabrează nărăvaş şi se învăluie în colburile Bărăganului, stîrnite de gaze, şi nu mai vedeam nimic, doar stomacurile le simţeam unite parcă cu şira spinării, sub presiunea undei de şoc, şi urechile vuind ca după o zdravănă scatoalcă, ne conving că în faţă trebuie să fie tunul care a tras...

Doamne, la ce urgie poate fi supus oţelul!

Dar dacă cei neavizaţi îşi mai îngăduie răgaz, năuciţi de dezmăţul decibelilor, bătrînii poligonului lucrează. Praful se aşează cumva, se aud comunicări, ordine, rapoarte scurte, alte ordine:

-      Recul 850!

-      Încărcaţi!

-      Tun încărcat!

-      Gata! Ochit!

-      Foc!

Şi iar porneşte năprasnic alt proiectil de 47 kg, cu 900 metri pe secundă, către îndepărtata ţintă!

Şi iar, şi iar...

După 7 lovituri, tragerea de precizie la panou se încheie”.

Asta reprezintă, pentru mine, volumul ARME ŞI DESTINE – două decenii, director la fabrica de tunuri – apărut la Editura Semne în acest an. Şapte lovituri de precizie la panoul vieţii, o viaţă de artilerist, de inginer, de director, de Om, de împătimit al vorbelor şi slovelor, de reşiţean prin adopţie, şi, mai presus de toate, de MILITAR al armatei române!

Volumul scoate din negura vremurilor figuri legendare de ofiţeri români dedicaţi profesiei şi Patriei, precum generalul Ion Popescu, comandantul Artileriei, de njumele căruia se leagă direct înfiinţarea, în martie 1972, a Uzinei Mecanice Reşiţa, uzina de tunuri. Ion Popescu este tatăl regretatului general Mihail Popescu, cel mai tînăr şef de stat major general din Europa la primitrea ţării noastre în NATO! Din carte nu lipsesc nici generalul Valerian Nestorescu, generalul Vasile Bărboi, sau generalul Ioan Ion.

Generalul Marinescu, fost coleg de dormitor la internatul Liceului Nicu Gane, la Fălticeni, cu Nicolae Labiş, punctează 60 de ani de la absolvirea  Colegiului Militar Dimitrie Cantemir de la Predeal, coleg şi aici, cu un alt mare dispărut: Marin Sorescu, pasul spre cariera de inginer militar şi nu de...ziarist! Urmează, din septembrie 1954, Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie, de la Sibiu, şef de promoţie! Comandant de batrie la Brigada din Roman, aghiotantul comandantului Diviziei 17 Artilerie Rupere, din Tecuci... În 1965 absolvă Academia Tehnică Militară, şef de promoţie şi încep paşii spre Uzinele vii, oamenii industriei de apărare din România despre care generalul Adrian Marinescu vorbeşte inegalabil, cu vorbe atent meşteşugite, pornite din sufletul său de moldovean ambiţios şi priceput.

Istoria fabricii etalon a industriei militare româneşti, de la Reşiţa, a tunului AT de 100 mm, vedeta de necontestat a producătorilor artilerişti, bucuriile, necazurile, nopţile nedormite, pasiunea, focul interior şi... cel de la gura ţevii, caschetele şi căciulile implicate în procesul de producţie, uzinele vii – oamenii şi „loviluţia” din decembrie, toate sînt cuprinse în cele 235 de pagini ale unei cărţi scrisă inegalabil!

O proză molcomă, ca un poem delicat, un prozator de forţă, un militar devotat, răvăşit de amintirile păstrate în suflet.

Onoare şi respect, Domnule General!