Încerc să scriu, cîteva
rînduri, despre volumul de memorialistică al generalului de brigadă (r.) ing.
Adrian Marinescu. Nu în calitate de jurnalist, ci în cea de comandant de
obuzier, 122 mm, model 1938, modernizat în 1979 la Reşiţa, în fabrica pe care
Generalul a condus-o timp de două decenii. Şi, încercînd să ilustrez melancolia
acestui volum, excelent redată aşezat şi molcom, parcă lunecînd direct de pe
dealurile înverzite ale Moldovei, m-am oprit asupra unui pasaj, grăitor, din
punctul meu de vedere, pentru întregul volum:
„Trăsnet şi tunet
dintr-odată se dezlănţuie, ecourile zidurilor de beton îi răspund năuce, tunul
cabrează nărăvaş şi se învăluie în colburile Bărăganului, stîrnite de gaze, şi
nu mai vedeam nimic, doar stomacurile le simţeam unite parcă cu şira spinării,
sub presiunea undei de şoc, şi urechile vuind ca după o zdravănă scatoalcă, ne
conving că în faţă trebuie să fie tunul care a tras...
Doamne, la ce urgie
poate fi supus oţelul!
Dar dacă cei neavizaţi
îşi mai îngăduie răgaz, năuciţi de dezmăţul decibelilor, bătrînii poligonului
lucrează. Praful se aşează cumva, se aud comunicări, ordine, rapoarte scurte,
alte ordine:
- Recul 850!
- Încărcaţi!
- Tun încărcat!
- Gata! Ochit!
- Foc!
Şi iar porneşte
năprasnic alt proiectil de 47 kg, cu 900 metri pe secundă, către îndepărtata
ţintă!
Şi iar, şi iar...
După 7 lovituri, tragerea
de precizie la panou se încheie”.
Asta reprezintă, pentru
mine, volumul ARME ŞI DESTINE – două decenii, director la fabrica de tunuri –
apărut la Editura Semne în acest an. Şapte lovituri de precizie la panoul
vieţii, o viaţă de artilerist, de inginer,
de director, de Om, de împătimit al vorbelor şi slovelor, de reşiţean prin
adopţie, şi, mai presus de toate, de MILITAR al armatei române!
Volumul scoate din
negura vremurilor figuri legendare de ofiţeri români dedicaţi profesiei şi
Patriei, precum generalul Ion Popescu, comandantul Artileriei, de njumele
căruia se leagă direct înfiinţarea, în martie 1972, a Uzinei Mecanice Reşiţa,
uzina de tunuri. Ion Popescu este tatăl regretatului general Mihail Popescu,
cel mai tînăr şef de stat major general din Europa la primitrea ţării noastre
în NATO! Din carte nu lipsesc nici generalul Valerian Nestorescu, generalul
Vasile Bărboi, sau generalul Ioan Ion.
Generalul Marinescu,
fost coleg de dormitor la internatul Liceului Nicu Gane, la Fălticeni, cu
Nicolae Labiş, punctează 60 de ani de la absolvirea Colegiului Militar Dimitrie Cantemir de la Predeal,
coleg şi aici, cu un alt mare dispărut: Marin Sorescu, pasul spre cariera de
inginer militar şi nu de...ziarist! Urmează, din septembrie 1954, Şcoala
Militară de Ofiţeri de Artilerie, de la Sibiu, şef de promoţie! Comandant de
batrie la Brigada din Roman, aghiotantul comandantului Diviziei 17 Artilerie
Rupere, din Tecuci... În 1965 absolvă Academia Tehnică Militară, şef de
promoţie şi încep paşii spre Uzinele vii, oamenii industriei de apărare din
România despre care generalul Adrian Marinescu vorbeşte inegalabil, cu vorbe
atent meşteşugite, pornite din sufletul său de moldovean ambiţios şi priceput.
Istoria fabricii etalon
a industriei militare româneşti, de la Reşiţa, a tunului AT de 100 mm, vedeta
de necontestat a producătorilor artilerişti, bucuriile, necazurile, nopţile
nedormite, pasiunea, focul interior şi... cel de la gura ţevii, caschetele şi căciulile
implicate în procesul de producţie, uzinele vii – oamenii şi „loviluţia” din
decembrie, toate sînt cuprinse în cele 235 de pagini ale unei cărţi scrisă
inegalabil!
O proză molcomă, ca un
poem delicat, un prozator de forţă, un militar devotat, răvăşit de amintirile
păstrate în suflet.
Onoare şi respect,
Domnule General!
