TRANSNISTRIA RUSOFAGĂ

Peste 400.000 de alegători din regiunea de est a Republicii Moldova - Transnistria au fost prezenţi duminică, la urne, la cel de-al cincilea scrutin prezidenţial, nerecunoscut pe plan internaţional. În regiune au fost deschise 259 de secţii de votare. Pînă acum, alegerile din Transnistria nu erau prea interesante: Igor Smirnov le cîştiga mereu. Acum însă există concurenţă şi lumea are emoţii. La funcţia de preşedinte al Transnistriei aspiră şase candidaţi. Cu cele mai mari şanse sînt cotaţi actualul lider separatist Igor Smirnov, şeful sovietului suprem (aşa-zisul parlament) Anatoli Kaminski şi predecesorul acestuia, Evgheni Şevciuk, adică tocmai primii clasaţi. În sondajele de opinie (oarecum credibile!), Smirnov este abia pe locul trei, după Anatol Kaminski şi Evghenii Şevciuk. Potrivit agenției de presă NR2, datele preliminare din această noapte arată că pe primul loc s-a clasat Anatoli Kaminski cu 11 514 de voturi, după care urmează Evghenii Şevciuk cu 10 104 voturi și Igor Smirnov cu 7469 de voturi. Datele reprezintă rezultatul numărării proceselor verbale din doar 20 de secții de votare din 259. La scrutinul din Transnistria au fost acreditaţi 130 de observatori străini, potrivit agenţiei oficiale de presă de la Tiraspol, Olvia Press. Printre aceştia sînt şi etnici ruşi din Republica Moldova. Indiferent de rezultat, însă, Transnistria va rămîne "rusofagă" şi o poziţie de negociere cu UE.

Campania electorală a fost marcată de retragerea susţinerii Moscovei pentru Igor Smirnov şi apariţia mai multor informaţii compromiţătoare, mai ales în presa rusă, despre familia acestuia. La cele patru alegeri prezidenţiale anterioare, Igor Smirnov a învins din primul tur de scrutin. De data aceasta, în încercarea de a oferi favoruri Germaniei, Rusia îl susţine, în mod deschis, pe liderul Legislativului de la Tiraspol, Anatoli Kaminski, fost asociat al lui Smirnov la Sheriff, în incercarea de a-l înlocui pe Smirnov, după ce Kremlinul a recunoscut ca l-a scapat de sub control pe actualul lider. Totodată, un post rus de televiziune care emite şi în zona transnistreană a difuzat un documentar în care Igor Smirnov este acuzat de încurajarea unor crime şi delapidarea unor sume de bani. Documentarul se bazează pe informaţii despre originea veniturilor familiei Smirnov. Acesta prezintă imagini cu locuinţa familiei Smirnov de la periferia capitalei ruse, a cărei valoare este estimată la zece milioane de dolari. Potrivit documentarului, în timpul campaniei electorale din 2006, în Transnistria au avut loc asasinate la comandă, mod în care Smirnov şi-ar fi eliminat rivalii. “Smirnov nu poate renunţa la putere, deoarece întreaga sa familie ar ajunge după gratii”, a declarat Mihail Bergman, un fost comandant militar, citat în documentar. Autorităţile de la Chişinău nu recunosc aşa-numitul scrutin organizat de Tiraspol, dar urmăresc cu atenţie încălcările care au loc în regiune, a declarat şeful biroului pentru reintegrare din cadrul guvernului, George Bălan.

În ultimul timp, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat de mai multe ori că Transnistria trebuie să fie un test de sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate şi a afirmat că Moscova este gata să facă tot ce este posibil pentru rezolvarea problemei transnistrene. Adică, după cum înţeleg eu această declaraţie, Rusia este gata să pună pe masă, la negocierile de avantaje cu Europa, îngustul bandaj care pricinuieşte bătăi de cap în ultimii 20 de ani. Probabil, UE îşi va creşte influenţa în formatul de negocieri, chiar dacă, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. Anul trecut, şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova, Konstantin Kosacev, spunea că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. Conflictul transnistrean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu 5-6 ani - susţinea şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova. Aflat la Bruxelles, Konstantin Kosacev a subliniat că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. O declaraţie similară a făcut şi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la o întîlnire cu diplomaţi germani, francezi şi polonezi legată de negocierile în format 5+2 privind conflictul transnistrean.

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. Acesta este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.