AFGANISTAN - EROAREA VIETNAM

Sute de luptători talibani veniţi din Afghanistan au atacat sîmbătă, 27 august 2011, dimineaţa, şapte posturi paqistaneze de frontieră, ucigînd cel puţin 25 de membri ai forţelor paramilitare, a anunţat armata paqistaneză, citată de AFP. Potrivit unui comunicat al armatei, între 200 şi 300 de "terorişti" veniţi din Afghanistan au atacat posturile de frontieră din districtul Chitral, în nord-vestul Paqistanului, în Waziristanul pashtun, zonă tribală liberă, aflată doar formal în componenţa statului paqistanez. Atacatorii au trecut frontiera venind din provinciile afghane Kunar şi Nuristan.
Armata paqistaneză consideră că atacul a fost organizat de liderii insurgenţi paqistanezi care au fost alungaţi din ţară spre Afghanistan în urma ofensivei forţelor de securitate împotriva bastioanelor lor din nord-vestul Paqistanului. Sînt bănuiţi de organizarea atacului, în principal Maulanah Fazlullah, un lider religios extremist din Valea Swat, şi Faqir Muhammad, un comandant taliban din districtul tribal Bajaur. "Teroriştii s-au organizat în provinciile Kunar şi Nuristan, cu susţinerea autorităţilor locale afghane", afirmă comunicatul armatei, ceea ce spune foarte mult despre autoritatea "Guvernului afgan" al lui Hamid Kharzai, dar şi despre capacitatea forţelor NATO de control al securităţii în regiune! Sprijinul acordat luptătorilor talibani, sunniţi, este facilitat şi de faptul că populaţia Afganistanului este atît de etrogenă, încît nu se poate vorbi, cu adevărat, despre un popor Afgan în sensul clasic al cuvîntului. Nici despre stat naţional nu se poate vorbi! Probabil că cel mai nimerit termen ar fi "Confederaţie etnică" bazată pe o comuniune tribală (Tribal Commonwealth), concept promovat intens de către liderii locali, mai ales pashtuni. Hamid Karzai şi-a exprimat public intenţia de a se retrage la sfîrşitul celui de-al doilea mandat, conform Constituţiei, iar acest aspect ameliorează într-un mod foarte sensibil perspectivele politice pentru Afganistan. Karzai, aflat la conducerea Afganistanului de la sfîrşitul lui 2001, a fost reales în 2009, în urma unui scrutin marcat, potrivit comunităţii internaţionale, de fraude masive, majoritatea comise în favoarea şefului statului. De altfel, potrivit comunicatului, "slaba prezenţă a forţelor NATO şi a armatei naţionale afghane", de-a lungul frontierei, a permis atacatorilor să construiască "zone sigure" pe teritoriul afghan, care le servesc drept baze pentru a ataca teritoriul paqistanez. Totuşi, e important de spus că dezordinea şi luptele necontenite din Afganistan au reprezentat şi reprezintă un interes important al Paqistanului, care este, de departe, cel mai interesat de perpetuarea acestui conflict. Pentru Paqistan războiul afgan, a fost o sursă importantă de venituri, influenţă politică şi "bunăvoinţă" americană. Acest episod recent de la frontieră demonstrează fragilitatea construcţiei de securitate din Afganistan, spaţiu pe care NATO şi Statele Unite se pregătesc să-l părăsească în 2014, la fel de penibil cum au părăsit şi Vietnamul, dar şi legătura, aproape ombilicală, între Paqistan şi forţele insurgente. Situaţia actuală din Afganistan, după 10 ani de război împotriva talibanilor demonstrează, încă o dată, că recurgerea la superioritatea militară pe cîmpul de luptă nu se traduce, automat, într-un rezultat politic favorabil, iar pentru ca rezultatele din teren să fie vizibile, aria de operaţii CORECTĂ este Af-Paq-ul! Vietnamul şi, mai recent, experienţa Iraqului au demonstrat-o cu prisosinţă: marile armate ale Vestului împotmolindu-se în războiul de contrainsurgenţă!

Pentru Europa în special, dar şi pentru Statele Unite ale Americii, există o certă nostalgie pentru perioada colonială cînd intervenţia militară a fost eficientă, triumfală şi vizibilă, recompensată cu prestigiu, pieţe, şi acces la resurse. Amintiţi-vă doar de frenezia belicoasă a preşedintelui francez cu care s-a angrenat în războiul libian! Persistă în Occident ideea că trebuie să existe o modalitate de a restabili acele zile fericite la nivel mondial, în ciuda dispariţiei oficiale a statului colonial. În strînsă legătură cu acest imperialism rezidual, susţinut de globalizarea economică, persistă convingerea că puterea militară continuă să modeleze istoria lumii. În contrast cu aceste convingeri, intervenţiile militare occidentale de la începutul secolului 21 au fost întîmpinate peste tot cu o rezistenţă violentă şi perseverenţă naţională, elemente care, din punct de vedere militar, ar fi trebuit eliminate în cazul în care stabilitatea în spaţiile vizate ar fi fost restaurată şi o parte importantă a populaţiei locale ar fi fost "eliberate"! Din punct de vedere politic, însă, soluţia enunţată ar fi UN DEZASTRU! Marea greşeală făcută de către decidenţii politici din Vest, în perioada post-colonială, extrem de vizibilă, în prezent, în Afganistan şi Libia, şi deja prezentă în Iraq, este de a reuni două tipuri de situaţii de conflict. Specialiştii militari identifică corect "Sindromul Vietnam" ca fiind "războiul de contrainsurgenţă", mereu problematic, în care efortul de a realiza schimbarea de regim, pe baza unei intervenţii militare nu ţine seama, niciodată, de dinamica auto-determinării locale. Militarismul elitelor politice - tradus prin încrederea oarbă în hard power-ul militar şi dependent de acesta - trebuie ţinut departe de puterea militară, care poate fi utilizată raţional, pentru atingerea unor obiective, în anumite condiţii. De cele mai multe ori, militarismul decidenţilor politici produce o încredere supraevaluată în eficienţa puterii militare, pe care o finanţează în exces şi îi pretinde rezultate în teren, fără să ţină seama de diferenţele majore între cele două tipuri de războaie.

Aceasta pare să fie o imagine din perioada de declin a colonialismului european şi a efortului american de preluare a sarcinii de a proiecta puterea Vestului, la nivel global, în ultima jumătate de secol, pe care le trăim cu toţii. Cele două faze ale războiului din Iraq sînt elocvente. Prima fază a implicat victoria pe cîmpul de luptă, rapidă, asupra forţelor iraqiene, căderea Bagdadului şi răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, în piaţa centrală a oraşului. George W. Bush a sărbătorit această aparentă victorie, în mai 2003, pe puntea unui portavion, vorbind trupelor americane şi arborînd banner-ul cu inscripţia: "misiune îndeplinită". Am şi eu un tricou cu aceeaşi inscripţie! Din acel moment a intervenit a doua fază a războiului, cea de restructurare politică şi economică a Iraqului, sub influenţa neoliberală şi ocupaţia militară. Din acel moment s-a făcut simţit "Sindromul Vietnam", iar rezistenţa indigenă la ocupaţia străină a neutralizat în mod semnificativ impactul superiorităţii militare, iar mişcarea de autodeterminare naţională s-a bucurat de suportul politic şi moral al opiniei publice mondiale.

Deşi schimbat din funcţie de Obama pentru analizele şi declaraţiile sale prin care arăta "semnele" că SUA pierd războiul în Afganistan - taman în perioadă electorală! - Generalul David Petraeus rămîne cea mai influentă figură militară americană din ultimul deceniu. El este şi autorului Manualului de Contrainsurgenţă al Armatei Americane, în care a aplicat lecţiile învăţate de armata americană în războiul din Vietnam şi nu "impresiile" decidenţilor politici de la Casa Albă despre combaterea insurgenţei şi rezistenţei naţionaliste cu forţa armatei convenţionale de ocupaţie. Petraeus a încurajat sensibilitatea faţă de cultura indigenă, respectul pentru drepturile omului, precum şi promovarea dezvoltării economice. Şi totuşi, există o eroare, imposibil de identificat de ilustrul strateg: violenta intruziune imperială rămîne la fel de neplăcută pentru populaţiile ocupate ca în perioada sec. IX - XX! Şi în Af-Paq acest resentiment este identificat direct cu Imperiul Britanic, de care Statele Unite nu este complet străin! Afganistan înseamnă, cuvînt cu cuvînt, "Ţara afganilor" şi s-a întemeiat la începutul secolului 19. Englezii au introdus primii denumirea "ţară afgană", transformîndu-se în Afganistan, denumire preluată şi de afgani. Afgan, de altfel, nu înseamnă cetăţean al Afganistanului, ci se referă îndeosebi la poporul paştunilor (fiind denumiţi afgani numai în Persia şi India). O "mostră" de colonialism!

Doborîrea unui elicopter american Chinook CH-47, pe 6 august a.c., care a costat viaţa a 38 de persoane, inclus 22 Navy SEAL din unitatea specială de elită, forţa care l-a ucis pe Osama Bin Laden în luna mai!, este semnificativă. În loc să ia atacul ca un semn calar că războiul din Afganistan se află în faza de contrainsurgenţă şi se apropie de un "final Vietnam", Washingtonul a numit incidentul unul de tipul: "un incident de one-off", şi nu o tendinţă. Un purtător de cuvînt al Pentagonului, colonelul Dave Lapan, chiar a insistat, "Avem în continuare talibanii pe fugă." Liderii civili au clamat în aceeaşi notă. Secretarul Apararii, Leon Panetta, a declarat: "Vom menţine cursul pentru a finaliza această misiune." Iar Barak Obama a mers în aceeaşi direcţie, optimistă: "Vom reuşi! Ţineţi-i sub presiune". Informaţiile din teren par să-i dea dreptate lui Lapan: într-adevăr, există talibani pe fugă, însă atacînd şi cucerind şapte posturi de frontieră cu Paqistanul, în încercarea de a consolida o forţă considerabilă în Whaziristan. Potrivit unor informaţii, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong.

Potrivit analiştilor, anul 2011 este hotărîtor pentru soarta războiului din Afganistan. Deşi toată lumea este de acord că ISAF a preluat iniţiativa pe teren (nu pentru că talibanii ar fi fost învinşi, ci pentru că aceştia s-au retras efectiv de pe teren!), potrivit informaţiilor, inclusiv din surse HUMINT gestionate de români!, talibanii vor încerca să preia controlul provinciilor Kandahar şi Helmand. Potrivit unui general muntenegrean, care a luptat în primul război modern de guerilla, luptătorii de guerillă se bucură de sprijinul populaţiei şi ei se pot "lăsa la vatră" şi reintra în luptă oricînd! Sprijinul popular faţă de talibani este confirmat şi de lucrătorii umanitari din Afganistan. "Mulţi oameni percep acum ISAF ca o forţă de ocupaţie", a spus Anne Jones, un activist umanitar care a trăit în Afganistan". Ei nu mai fac parte din soluţie, ci au devenit problema! Pe de altă parte, insistenţa cu care se vehiculează retragerea trupelor NATO în 2014, pot oferi talibanilor un target pînă la care să reziste, deci, încă 18-24 de luni. Părerea mea!