TERORISMUL CU SENS UNIC

Terorismul este o ameninţare foarte gravă. Gravitatea lui constă în abilitatea reţelelor şi organizaţiilor teroriste de a surprinde, prin dificultatea evaluării terorismului, prin valul de incertitudini şi de angoase care însoţesc acest fenomen. Oricît de importante şi de acute ar fi problemele care generează nedreptăţi şi nemulţumiri, ele nu explică fenomenul terorist. Terorismul nu este, aşa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacţie a celui slab împotriva celui puternic, ci o acţiune premeditată, punitivă şi răzbunătoare, inumană, criminală – adesea sinucigaşă şi totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime şi să înspăimînte.
Ultimele săptămîni par scăpate de sub control. "Vechile" zone de confruntare - Afganistanul, Iraqul, Libia etc - pălesc, mediatic, în faţa Norvegiei, manifestaţiilor europene sau acţiunile politico-violente care însoţesc cererea oficială de recunoaştere a Statului Palestina! Şi totuşi, terorismul rămîne actorul nr.1, fenomenul care încearcă să transmită ceva generaţiei din care facem parte.

Tacticile cîmpului de luptă se află într-un proces de diversificare, concre­tizat de creşterea numărului organi­zaţiilor teroriste, a statelor vizate şi de amplificarea violenţei tehnicilor utilizate. Analiza atacurilor Al-Qaeda din trecut (împotriva gării din Madrid, sinagogii din Istanbul, vasului de luptă american, ambasadelor americane din Africa), executate de activişti de diferite naţionalităţi şi din diferite organizaţii teroriste, ilustrează evoluţia organizaţiei conduse de Bin Laden către un model de organizare multicentric, în reţea. O altă transformare majoră o repre­zintă reorientarea grupărilor teroriste de la ţintele guvernamentale, diplomatice şi militare - aflate sub protecţia structurilor guvernamentale de forţă - către aşa numitele „ţinte uşoare" (trenuri, sinagogi, hoteluri, sedii de bănci) - a căror protecţie se află, aproape exclusiv, în responsabilitatea companiilor private de securitate! -, importante în special pentru că au o puternică încărcătură simbolică şi asigură provocarea unui număr semnificativ de victime. Astfel de acţiuni au obiectivul de a determina presiuni din partea opiniei publice naţionale asupra factorilor decizionali în sensul accep­tării anumitor revendicări politice. Teroriştii şi alte grupări armate şi-au perfecţionat o manieră sofisticată de exploatare a aşa numitelor „zone gri", în care guvernele dispun de o autoritate scăzută, în care se găsesc importante cantităţi de armament, populaţie săracă, corupţie endemică, iar principiile statului de drept sînt ca şi inexistente (Africa de Vest, Afganistan, Sudan, Pakistan). Pentru Al-Qaeda şi alte organizaţii teroriste, „zonele gri" reprezintă adevă­rate „paradisuri" pentru finanţarea activităţilor lor, considerînd că serviciile de informaţii occidentale nu dispun de capacitatea, resursele sau interesul de a le urmări acţiunile în astfel de regiuni. Din analiza care a generat noua Strategie de Securitate Europeană, la pre-lansarea căreia, la Bruxelles, în noiembrie 2010, de către comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Mallmsrom, am fost invitat, rezultă un fenomen îngrijorător: "zonele gri" s-au extins în Europa de Est, dar şi în cartierele medii din inima Occidentului, prin autorecrutare!

Se manifestă o serie de tendinţe la nivel statal şi a organizaţiilor internaţionale de abordare a cauzelor proliferării terorismului şi a elementelor sale de sprijin (trafic ilegal, crimă organizată, safe heavens). Pe această dimensiune însă prevenirea unor acţiuni teroriste rămîne un deziderat, fără ca mijloacele de acţiune statale să poată fi adaptate la fel de repede ca şi strategiile teroriste.

Fenomenul terorist este şi un rezultat al adîncirii faliilor strategice dintre civilizaţia democratică şi civilizaţiile nedemocratice, dintre civilizaţia în plină mişcare şi transformare şi civilizaţia încremenită în subdezvoltare, prejudecăţi şi lipsă de mijloace. Lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile şi funcţiunile, manifestîndu-se sub forma anomiei sociale, creşterii criminalităţii şi inadaptării, proliferării economiei subterane şi terorismului identitar şi patologic. Cu cît aceste falii se adîncesc mai mult, cu atît pericolele, ameninţările la adresa societăţii moderne, precum şi vulnerabilităţile ei se înmulţesc. Asistăm în prezent la o uluitoare diversitate de războaie separatiste, violenţe etnice şi religioase, dispute asupra frontierelor, frămîntări civile şi atacuri teroriste, împingînd valuri de imigranţi chinuiţi de sărăcie şi alungaţi de războaie, precum şi hoarde de traficanţi de droguri, peste hotarele lor naţionale. În economia globală tot mai strîns integrată, aceste mici conflicte declanşează efecte secundare în ţările înconjurătoare (şi chiar şi în cele mai îndepărtate). Astfel, un scenariu cu multe războaie mici îi determină pe planificatorii militari ai multor armate să privească din nou spre ceea ce ei numesc „operaţiuni speciale“ sau „forţe speciale“ războinicii de nişă ai zilei de mîine.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria: „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile... invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei”, este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Un factor cultural major îl reprezintă percepţia celor din afară care ar putea ameninţa suveranitatea grupului etnic. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna, apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit camaradului şi prietenului meu Radu-Costin Dobriţoiu: „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!), are aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor .... globalizarea. Potrivit lui Vasile Simileanu, secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor.
Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora.