TEMĂ DE CAMPANIE PREZIDENŢIALĂ!

Consider ca astăzi ne aflam la un moment de răscruce pentru cei care conduc gloata asta dezorientată numită generic poporul român! Bătălia politică fanariotă şi bătălia din spatele bătăliei politice pentru a controla total resursele, minţile şi sufletele românilor, au stors de vlagă un popor care păşea, în 1989, în faţa Neştiutului, inocent, ca într-o cruciadă a copiilor! Interesele grupurilor de interese, numite pompos „interese naţionale”, au periferizat economia ţării, au izolat-o, restricţionat-o, înglodat-o în datorii! Unii au vegheat ani de zile pentru ca Ţara, care în 1989 avea datorii „0”, să fie înrobită Finanţei Mondiale cu peste 70 de miliarde de euro acum. Privită de la distanţă, România pare un organism paralizat, după ce afost muşcat de păianjăn, iar acum este devorat de miloane de arahnide şi lipitori hulpave! Şi, culmea, mai vrea şi preşedinte! Preşedinte peste un cadavru! Şi totuşi...
Dincolo de declaraţiile politice, de seminarii sau cursuri în străinătate, rămîne cel puţin o întrebare care solicită un răspuns grabnic şi bine fundamentat din partea candidaţilor la funcţia de preşedinte al românilor: este pregatită România să-şi gestioneze unitar şi performant securitatea naţională? Securitatea este un concept relativ. Mai ales în ultimii ani! Nimeni nu este absolut sigur! Oricine este expus, în diferite intensităţi, e adevărat. Lipsa de informare a cetăţenilor români le creşte gradul de vulnerabilitate în faţa tuturor ameninţărilor de securitate, individuală, în primul rînd, dar şi colectivă şi naţională. De aceea, cred că promovarea culturii de securitate în România, nu la nivel academic, ci al publicului larg este absolut necesar! Este, de altfel, şi un angajament al României la intrarea în NATO! Dar cîte angajamente nu ne-am luat, şi cîte am încălcat... Statele-naţiune nu mai sînt cucerite prin acţiuni militare ci le sînt subjugate centrele lor de decizie, capabilităţile economice, resursele naturale, educaţia şi sistemul sanitar. Prin promovarea consumatorismului unele naţiuni devin simple pieţe de desfacere iar creativitatea şi interesul pentru plus valoare este periferizat prin manipulări de imagine şi de PR. Scara valorilor este adaptată intereselor noilor colonialişti, iar munca nu mai este suportul fundamental al bunăstării naţionale. Sistemele de valori naţionale care conferă identitate unei naţiuni sînt ridiculizate şi chiar blamate public, iar cultura naţională devene cenuşăreasa oricărui proiect de buget al statului. Idealurile cetăţenilor sînt tot mai detaşate de valorile perene ale fiinţei naţionale, iar patriotismul şi naţionalismul devin noţiuni hulite şi periculoase. Acţiunea este înlocuită cu retorica lipsită de conţinut iar clivajele sociale se transformă, treptat, în falii de ruptură între stat şi societate. Acestea sînt realităţi pentru care serviciile de informaţii nu sunt pregătite!
Insecuritatea cotidiană, criza economică şi emoţia provocată de ştiri despre dezastre spulberă două mituri: mitul păcii datorate dreptului internaţional şi mitul suprastatului şi organismelor internaţionale! Deşi chiar Nicolae Titulescu trăgea speranţa că Liga Naţiunilor va pune capăt fărădelegilor planetare, s-a dovedit că ONU NU este o autoritate suprastatală, sau un guvern mondial. Se dovedeşte a fi un simplu ONG, o asociaţie, conform Chartei, formată din popoare pentru a crea „condiţiile necesare stabilirii justiţiei şi respectării obligaţiilor ce derivă din tratate şi din alte documente de drept internaţional”. Asta la modul declarativ! Şi tot declarativ, idealul omenirii este „pacea eternă”!
Ideea că mai multă civilizaţie înseamnă mai multă pace este dificil de susţinut. Cum nici democraţia nu merge mînă în mînă cu economia de piaţă. De cele mai multe ori, aceasta din urmă este adusă pe tancuri de promotorii Şcolii de la Chicago! Din 1945 pînă în 2000 lumea acunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile!
Sigur, astfel de statistici aduc mereu în discuţie eficienţa dreptului internaţional umanitar. Emoţia este cea care marchează puternic acţiunile umanitare. În conformitate cu definiţia dată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, prin expresia „drept internaţional umanitar aplicabil în conflicte armate” se înţeleg „regulile internaţionale de sorginte convenţională sau cutumiară destinate expres reglementării problemelor umanitare derivate nemijlocit din conflictele armate, internaţionale sau noninternaţionale şi care restrîng, din raţiuni umanitare, dreptul părţilor aflate în conflict, de a folosi, la alegere, metode şi mijloace de război sau care protejează persoanele sau bunurile afectate sau care ar putea fi afectate de conflict”. Ca să revin scurt în istorie, e bine de ştiut că dreptul umanitar modern s-a născut la propunerea lui Henry Dunant, participant în iunie 1859, în nordul Italiei, la bătălia de la Solferino. În 1862 publică „O amintire de la Solferino”. Pe 19 octombrie 1862, gen. Henri Dufour îi scrie lui Dunant: „Numai exemple atît de elocvente, precum cele pe care le prezentaţi, pot da dimensiune preţului, măsurat în chinuri şi lacrimi, pentru gloria obţinută pe cîmpul de luptă”. De altfel, acest pasaj din scrisoarea generalului a devenit justificarea propunerilor intervenţiilor umanitariste de către politicieni! Mostră de ipocrizie a discursului ONU! Pentru că, Francois Mitterand spunea, în 1981, în celebrul său „Discurs din Mexic”: „În materie de drept internaţional, nonasistenţa popoarelor aflate în pericol nu constituie încă un delict”!, adică se recunoaşte că dreptul umanitar şi asistenţa umanitară sînt utilizate discreţionar, preferenţial şi politic! Abia pe 8 decembrie 1988, Adunarea Generală a ONU adoptă: 1) „reafirmă importanţa asistenţei umanitare pentru victimele catastrofelor naturale şi ale stărilor excepţionale de acest gen” şi 3) „subliniază contribuţia importantă pe care o au, în domeniul acordării asistenţei umanitare, organizaţiile interguvernamentale şi ONG-urile care acţionează în scop strict umanitar”. Nu la fel de fermă este ONU atunci cînd vine vorba de deschiderea culoarelor de urgenţă, în cazul cărora foloseşte exprimarea ambiguă „ia cunoştinţă cu satisfacţie”. Se dovedeşte că Aplicarea solidă a dreptului internaţional umanitar nu poate fi garantată suficient prin sprijinul acordat de Consiliul de Securitate şi de Cap. 7 al Chartei ONU. Consiliul de Securitate are putere discreţionară de a cataloga anumite situaţii ce comportă un grad de periculozitate suficient de ridicat pentru a determina activarea mijloacelor coercitive prevăzute în Cap.7. Membrii Permanenţi ai CS sînt şi cei care au din ce în ce mai mari interese în alte zone ale globului. De aceea, aproape de fiecare dată, asistenţa umanitară este cea mai frecventă motivaţie pentru justificarea unei intervenţii militare autorizate! Cum orice dominaţie naşte violenţă, ca o formă de apărare, în ultimul timp, asistenţa umanitară şi presa sînt parte în conflict! Cu fiecare criză, situaţie de urgenţă sau conflict armat care se declanşează oriunde în lume, tributul plătit de corespondenţii de presă creşte îngrijorător. Într-un raport al organizaţiei Reporteri fără Frontiere se arată că între 1992 şi 2002, 531 de jurnalişti şi-au pierdut viaţa în timpul exercitării profesiei, dintre care mai mult de jumătate în zonele de război. 73% au fost omorîţi în timpul unei misiuni periculoase, fiind luaţi deliberat în vizorul armelor. Cele mai multe victime, 61%, au fost înregistrate în rîndul ziariştilor din presa scrisă. Ziariştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi. Conform INTERNATIONAL NEWS SAFETY INSTITUTE, pînă în 18 octombrie 2009, fuseseră ucişi 58 de jurnalişti în acest an! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă la nivelul României, dar şi poziţia geo-strategică a ţării - frontiera de Vest vecină cu Balcanii de Est, Zona Moldovei aproape de Conflictul din Transnistria, centrul ţării marcat de tendinţele secesioniste din secuime, iar întreg teritoriul industrial şi agricol afectat de recesiune poate deveni un focar de tensiune socială – impune formarea profesională continuă a jurnaliştilor din presa locală pentru lucrul în medii ce pot deveni ostile în orice moment. Organizarea unui curs de 4 zile, o dată pe lună, în fiecare judeţ din ţară poate creea, în 5 ani, un corp professional calificat în munca în medii ostile, la nivelul presei locale, extreme de vulnerabilă în acest sector. Cursul, organizat de Asociaţia TUAREG TEAM şi BI Group, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care, potrivit statisticilor prezentate la început, sînt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure. Cursul nu se adresează exclusiv potenţialilor participanţi într-o zonă de conflict ci aduce în scenă situaţii de urgenţă, tot mai multe şi tot mai frecvente, la care jurnalistul este spectator şi actor în acelaşi timp. În toate regiunile lumii, asistenţa umanitară şi jurnalismul sînt puse la grea încercare prin deteriorarea securităţii la nivel global, trăind în umbra terorismului şi a războiului. Dacă vechiul mediu de securitate era determinat de actorii statali, cel actual este caracterizat prin apariţia multor actori non-statali dar, viitorul imediat ne ridică un nou set de probleme: posibilele pandemii şi dezastrele naturale! Aceste amenintari nu sînt determinate de nici o categorie de „actori" dar au o influenţă covîrşitoare asupra evoluţiei noastre viitoare. Mediul de securitate actual, bazat pe asimetria ameninţărilor şi pe adversari non-statali, dovedeşte ineficienţa modelelor actuale din sfera intelligence-ului. Arhitecturile pe verticală trebuie să fie înlocuite cu arhitecturile pe orizontală, de tip net. Lumea bipolară se lupta cu un balaur, fie el roşu, fie capitalist. Din păcate, astăzi ne confruntăm cu o mulţime de „şerpi” extrem de veninoşi şi imprevizibili ca evoluţie, şi care, din păcate, mulţi dintre ei, populează scena politică românească, sau se află în spatele cortinei, regizînd spectacolul disperării!
Singura ieşire din acest cerc vicios este „pacea pozitivă” adică, renunţarea la modul capitalist de producţie şi dezmembrarea imperiilor, ceea ce este o utopie SF! Cum acest lucru este imposibil, autoapărarea individuală şi a comunităţilor ar trebui să se numere printre priorităţile viitorului imediat! Destructurarea societăţii industriale şi demistificarea statului şi a naţiunii, proliferarea capitalismului dezastrelor, expun societăţile unor riscuri sociale şi tehnice fără precedent. Identificate, riscurile şi crizele asociate sînt: politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie), riscuri de mediu (accidente industriale, poluare), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Ameninţările tradiţionale, specifice societăţii industriale (de tip militar) sînt înlocuite, nu definitiv însă!, de riscurile societăţii post-industriale, în primul rînd terorismul şi încălzirea globală!
Criza guvernării mondiale - determinată de faptul că oamenii sînt tot mai informaţi, liderii sînt tot mai puţin pregătiţi pentru noile familii de probleme iar lumea este tot mai complexă - impune UN NOU SET DE CONCEPTE în domeniul securităţii, despre care NICI UN LIDER POLITIC ROMÂN NU VORBEŞTE DESCHIS, PROPRIULUI POPOR!
Parafrazîndu-l pe dr. Carl Segan, pot spune că ameninţările la adresa securităţii noastre sînt mai aproape decît mîinile şi picioarele. Nu vă bazaţi pe credinţa greşită a românului că nu mi se poate întîmpla mie. Trăim într-o societate destructurată, fără busolă, cu rigla de valori spartă în bucăţi, cu instituţii de forţă umilite şi hăituite, cu ameninţarea prăbuşirii economice, exploziei preţurilor şi şomajului, presiuni corporatiste multinaţionale pentru profit înzecit şi o clasă politică fanariotă, de bîlci ieftin! O sud-americanizare a României este astăzi mult mai posibilă! Cititorule, fii vigilent! Pregăteşte-te din timp!