SĂ SPUNEM LUCRURILOR PE NUME

 

Radioul şi Televiziunea publice se află într-o situaţie fără precedent. Mii de profesionişti oneşti, aflaţi în slujba publicului se află în pericol de a nu-şi primi salariile. Asta nu pentru că nu ar exista bani în cele două bugete, ci pentru simplul fapt că nu are cine să semneze pentru ei. Cele două instituţii nu au conducător! Cele două instituţii, de importanţă deosebită pentru siguranţa naţională au fost abandonate. Pentru rezolvarea acestei situaţii ar pute fi convocat (în extremis!) un CSAT! Dar, cine să-l convoace? Cine a convocat un CSAT pentru pandemie? Tot la fel va fi şi cu SRR şi SRTV!

Vina o poartă clasa politică conducătoare care timp de mai multe luni a interpretat un balet greţos cu funcţiile de conducere în cele două instituţii, prelungind interimatele la nesfîrşit. Amestecul politicului în instituţiile media de stat, timp de zeci de ani, a dus şi la apariţia sinecurilor şi obedienţei, la conservarea cu orice preţ a privilegiilor unora, la sindicate mediocre şi trufaşe care au mimat ani de zile lupta sindicală pînă la “rezolvarea” unor salarii de mizerie la marea majoritate a angajaţilor. Acest amestec instituţional nu se mai poate opune, nu mai poate fi o voce de luat în seamă în dialogul cu politicienii şi acceptă orice mojicie venită de sus în jos.

Sindicatele au mimat lupta. Opoziţia faţă de puterea politică a fost mimată prost, atunci cînd nu a lipsit cu desăvîrşire, posturile teritoriale s-au întrecut în PR politic şi administrativ, abandonînd jurnalismul. În aceste condiţii, politicienii ne-au călcat pe gît cum au ştiut mai bine! Este un fel de război de tatonare între mass-media de stat şi politicieni. Ei se prefac că sînt preocupaţi, noi, ca instituţii, ne prefacem că vrem să evoluăm. Nu, nu vrem! Pentru că transformarea şi evoluţia pot însemna, de cele mai multe ori, Revoluţie!

Jurnaliştii oneşti nu au timp de propria persoană şi de propriile interese. De-a lungul timpului, între profesionişti s-au strecurat şi curve, hoţi, profitori şi escroci care aveau nevoie de statut social şi şi-au asociat numele cu instituţiile publice. Ei sînt acum deosebit de vocali, pentru că duc acasă salarii de două-trei ori mai mari decît un realizator onest şi profesionist. Umilinţa şi bătaia de joc a politicienilor faţă de instituţiile noastre l-i se datorează în foarte mare măsură. Alături de claunii ăştia din viaţa noastră politică, ei sînt cei care nu doresc reforma instituţiilor media de stat. Ei sînt cei care stau ascunşi, sau urlă din toţi bojocii în numele salariaţilor, cu gîndul la bancomat! Ei sînt cei care acceptă fără să riposteze tot simulacrul de modificare a Legii 41. Cred că ar trebui ca profesioniştii adevăraţi, cu experienţă să propună propriul NOSTRU proiect de lege. Şi să ne batem să-l obţinem! Putem pune o presiune incredibil de mare pe clasa politică prin propriile noastre mijloace! Dacă ne dorim!

Eu nu sînt parte din nici un sindicat. M-am retras în urmă cu mulţi ani cînd am constatat că sindicatul în care am aterizat nu era decît un grup de interese pur personale, condus de nişte profitori şi oportunişti (Dar, există manageri care sînt membri de sindicat!). Nu deţin nici un privilegiu. Nu am salariu de merit. Am deţinut pentru doi ani şi jumătate o funcţie de redactor şef cu delegaţie, care mi-a deschis ochii larg, dar nu mi-a închis gura. Nu pot să accept să mă prefac că nu se întîmplă nimic doar pentru a nu expune public instituţia în care lucrez! Cum nu sînt deacord cu simulacrul de protest de astăzi, cu pahare cu apă rece, ascunşi pe străduţe lăturalnice. E doar un mijloc de a bifa o acţiune care să justifice “lupta sindicală” şi trebuie să fii extrem de conectat la problemă să bagi de seamă astfel de glume. În ultima videoconferinţă, Liviu Popescu a rostit nişte adevăruri. Mulţi l-au luat în “balon” pentru că au convingerea fermă că nimic, dar nimic nu se va schimba!

Dar, probabil, nu a ajuns cuţitul la osul profesioniştilor oneşti…