OAMENILOR DE PE STEAUA POLARĂ

Personal, sînt un tip emotiv, conservator şi independent. Acestea sînt "păcatele" mele, pe care le duc în spate şi de care nu mă dezic! Peste doi ani, în 2018, trei aniversări importante se vor derula în "spaţiul meu de confort": 100 de ani de la Marea Unire - aniversare care mă înspăimîntă!, 90 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Radiodifuziune - care mă emoţionează, şi 30 de ani de cînd zi de zi, cu stiloul în mînă, îmi cîştig existenţa ca jurnalist. Dintre aceştia, în 2018, probabil 15 ani vor fi trudiţi în Radio România Actualităţi, cea mai importantă instituţie media din România, o adevărată "stea polară" a jurnalismului. Spun asta pentru că aici, în această instituţie, ca jurnalist, poţi da dovadă de creativitate fără hotare!

Pentru cei 30 de ani de jurnalism, fără sinecuri în relaţiile publice de partid, fără alte instituţii, trebuie să mulţumesc, de cîte ori am ocazia, unor Oameni, pe care îi consider, într-un fel, "creatorii" mei, oameni care şi-au pus amprenta, în decursul timpului, asupra mea şi m-au influenţat. Îi voi numi, chiar dacă foarte mulţi sînt astăzi "decăzuţi" şi este un păcat să vorbeşti despre ei: Timotei Jurjica, Gheorghe Jurma şi Petru Buzzi, ziarişti comunişti de un profesionalism pe care astăzi nu-l mai întîlneşti, Nicolae Pârvu, Bogdan Herzog şi Mihai Anghel, datorită cărora am rămas ataşat radioului, Dan Preda, Nicu Popescu şi Dragoş Şeuleanu, în mandatul căruia RRA a avut cea mai pozitivă expunere internaţională din istoria instituţiei! Un loc aparte în sufletul meu au: Nicolae Irimia, Dorin Corpade, Ştefan Daraban şi Cristina Dumitrescu. Nimeni nu-i poate lua locul lui Septimiu Roman!

Aceştia sînt oamenii pe care îi pomenesc ori de cîte ori îmi amintesc de cei 28/30 de ani de carieră jurnalistică. Şi îi pomenesc chiar dacă nu este "politic corect" să vorbesc despre ei! Pentru că părinţii şi copiii nu ţi-i renegi niciodată! Ticăloasă mi s-a părut mereu pilda biblică a uciderii fiului, în care Avraam / Ibrahim este conform iudaismului, creștinismului și islamului, un model de credincios pentru disponibilitatea lui de a-și omorî fiul Isaac (musulmanii cred că a fost Ishmael) pentru că așa i-a spus Dumnezeu! Nu trebuie să ucizi pe nimeni pentru a-ţi dovedi ataşamentul. Iar dacă uciderea include oameni apropiaţi, fie şi colateral, este o ticăloşie fără margini şi eu, personal, refuz să merg mai departe! Ce rost are Raiul dacă nu e locuit de suflete frumoase?

În scrierile mele mi-am expus public nemulţumirile legate de administraţie şi aparatcikii care o slugăresc! OAMENI apropiaţi mie, care lucrează cu NEBILET-ul pe masă, s-au simţit loviţi direct de ultima mea înseilare. Nu m-am referit la ei, nici un minut! Nici o secundă! Ei sînt cei care, cu cerbicie, în fiecare zi, apără colectivul de vuietul asurzitor al ciocanelor care se învîrt să ne spargă capetele! NU EI sînt cei care ar trebui să sufere! Dacă, însă, s-au pomenit victime colaterale, eu mă retrag din această luptă! Care, nici măcar nu e a mea! Nu am nici un interes personal! Dar, mă întreb, de ce m-am făcut jurnalist dacă nu sînt primul care să sesizez nişte nereguli? Dacă nu sînt primul care să lupt cu ele? Dacă nu-mi doresc să îndrept lucrurile? Dacă vreau doar să stau pe burtă şi să aştept să treacă urgia? Dacă îmi spun nemulţumirile doar la telefon, sau între patru ochi?

 Îmi cer iertare familiei, pentru stressul suplimentar provocat de ieşirile mele! Îmi cer iertare, Dane, Nicule, pentru cuvintele poate necalibrate cum trebuie, în pagină! Eu, mă retrag din această luptă care, înainte de toate, provoacă victime colaterale!

Aparatcikii, însă, trebuie să mai ştie un lucru: dacă nu aveţi loc de curul meu, veţi vedea cum arată Iadul!