De ce urmăreşti războiul, acolo unde îşi vîntură coada, pretutindeni in lume”, am fost intrebat deseori. Răspunsul e mai dificil decît pare. Poate, pentru că nu poţi rezista tentaţiei de a te lua la trîntă cu balaurul ucigaş, poate pentru a dovedi că el există şi pune la încercare sufletele Planetei, poate pentru a dovedi lumii că răul poate fi învins. Cu siguranţă, însă, pentru a încerca să-i ajuţi pe cei loviţi de acest teribil instrument de reglaj al istoriei. În fiecare conflict, copiii sunt cei care rămîn cu sufletele otrăvite. Un fel de boală care îi roade pe dinăuntru şi care nu îi lasă să uite. În fiecare conflict copiii trebuie ajutaţi să uite. Sunt mîhnit de absenţa celor care au menirea, sau banii şi obligaţia să angajeze un astfel de demers. Sunt revoltat de fanfaronada şi sforăiala cu care clamează astfel de gesturi, cînd milioane de copii din lumea întreagă au nevoie de ajutorul lor. Sau, poate mai bine că aceşti fanfaroni nu mînjesc sufletele coppilor care au nevoie de alinare.
Sunt gînduri care nu-mi dau pace, în creierul noptii. E aproape dimineaţă. Un muezin se aude de undeva de dincolo de linia roşie a dimineţii. O nouă zi a lunii lui Ramadan. Soarele orbitor sare, pur şi simplu, pe cer ca o roată de caşcaval. Ochii ne dor de lumină şi praf. La prima oră, convoiul de transportoare blindae ne aşteaptă cuminţi ca nişte cărăbuşi. Zimbrii româneşti într-o nouă misiune. Îmbarcăm. Vestă anti-glonţ, casca, ochelarii de praf, mănuşile de piele fără degete care să te protejeze de arsuri nedorite. Nelipsita eşarfă. Glonţ pe ţeavă. Se verifică aparatura de comunicaţii, se încarcă mitraliera de 14,5. Clac! Trapa se închide sec şi coloana de blindate se pune în mişcare. Transpiraţia începe să curgă şiroaie, ochii se forţează să zărească ceva pe vizetele înguste cît lungimea unui pachet de ţigări. După aproape două ore de mers oprim şi coborîm. Dispozitiv de securitate. Militarii fac un cerc în jurul meu şi stau cu spatele la mine. Ochii au devenit exoftalmici, inimile bat cu putere. Al-Fudhliya este un mic orăşel din „sahra iraqiya”, adică din deşertul irakian. O oază. În orice caz nu de linişte. Am oprit în faţa Consiliului Local amplasat vis-a-vis de sediul Armatei Mahdi. Lunetişti ne urmăresc de pe clădire. Nici localnicii nu sunt foarte bucuroşi să ne vadă deşi românii sunt cel mai bine primiţi în zonă. Apare şi Mohammed Hussein Ali, reprezentantul pe linie de învăţămînt al consiliului local. Împreună ne deplasăm la şcoala Al-Haramain unde se desfăşoară concursul. Demarăm într-o ploaie de pietre azvîrlite de copii mari şi mici în transportoarele blindate. Răpăitul ritmic de pe blindaj ne aminteşte că în urmă cu doar cîteva zile, nu departe de locul în care ne aflăm pietrele au fost înlocuite cu gloanţe!
Şcoala. Tipic arabă, cu două etaje şi curte. Clase mici, dar luminate, cu bănci vechi din lemn. Copii frumoşi, curaţi şi deştepţi. Nu degeaba Iraq-ul este ţara cu cei mai mulţi absolvenţi de facultate din lume, raportat la cifra de şcolarizare şi cu cei mai mulţi doctori şi doctoranzi. 100 de copii de la 8 şcoli ne aşteptau cuminţi, în băncuţe. Emoţionaţi şi dornici de a se apuca de lucru. Le împărţim creioane, carioca, foi de hîrtie şi o jucărioară. Un snow-bord la care se uită cu o mirare suspectă. Fiecare mic desenator primeşte şi un steguleţ românesc. Tricolorul împodobeşte, dintr-odată fiecare bancă. Noul Iraq în ochii copiilor este o temă generoasă. Unii se luminează la faţă, alţii se posomorăsc. Unii devin optimiştii alţii… Concursul durează două ore. Anunţăm că după concurs, jurizăm lucrările şi dăm premiile. Bani, care pentru unii înseamnă venitul lunar, pentru alţii, cîştigul de o zi. Doar e război! Unii cîştigă, alţii pierd. Aşteptăm în curte. Militarii securizează zona. Un pîlc de palmieri flanchează latura de nord a şcolii. Mi se interzice accesul acolo. Trebuie să stau doar în spatele coloanelor de cărămidă. Băieţii se tem de lunetişti şi de provocatori. O provocare a fost din partea noastră. În plin Ramadan să năvălim într-o şcoală. Unii fundamentalişti nu acceptă aşa ceva. Noroc că nu sunt foarte mulţi. Respectăm, totuşi cîteva cutume: fără înregistrări, fără filmări. Fotografia de grup, la sfîrşit. Începe jurizarea. Profesorii vor ca fiecare şcoală să fie reprezentată. Din păcate, doar cinci sunt cîştigători! Am ales! Cu greu. 100 de desene. Multe reprezentînd procesul de votare, actual în discuţiile din şcoală, majoritatea fără violenţă, tancuri, explozii şi trupe ale coaliţiei. Trei desene îi înfăţişează, totuşi pe militarii români într-o aură pozitivă semn că… ne facem bine treaba! Anunţăm cîştigătorii: Ayaad Jabaar şi Ikhabas Razaaq, pleacă la Bucureşti. Hasaneen Sabaar Aliwi primeşte 100 de dolari, Waad Maid Razaaq – sora mai mică a lui Ikhabas – 50 de dolari, iar Ali Kheizal Huash, 30 de dolari. Surpriză pentru toată lumea! Mai ales pentru noi cînd aflăm că micii desenatori au fost trimişi acasă. Un profesor binevoitor se oferă, ca din întîmplare să ducă el premiile acasă, copiilor! Refuzăm şi-l trimitem să-i aducă personal. „OK! Durează o oră”! „O oră să aduni cinci copii ieşiţi pe poarta şcolii de cinci minute”? Operaţiunea se face în 15 minute. Dăm premiile şi facem fotografii. Militarii devin tot mai nervoşi. În TAB-uri se aruncă cu pietre. E timpul să plecăm. Reintrăm în dispozitiv militar şi plecăm spre tabără. A fost interesant. Am fost fericiţi că am putut să aducem bucurie în sufletele unor copii care ştiu din plin ce înseamnă războiul, ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă foamea, frigul şi setea, care ştiu să preţuiască becul electric, apa şi săpunul, cărţile cu poveşti şi dulciurile. Mă gîndesc că Radio România a fost doar un deschizător de drum. Ne-am transformat din spectatori în actori, într-un spectacol pe care putem să-l jucăm în fiecare seară, cu succes, indiferent de aplauze.
Soarele arde şi încinge blindajul transportorului. Mîncăm conservă de carne cu ceapă roşie. O minunăţie. Şiroaie sărate ne umezesc ochii. Nu ştim exact dacă de vină e căldura, sau emoţiile. „Nu poţi fi reporter de război dacă nu-ţi pasă de oameni”, îmi spunea, într-o seară, în Belgradul bombardat un veteran al acestei profesii. Eu sunt mereu alături de oameni şi asta îmi creează cea mai mare satisfacţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu