Primul pas în soluţionarea conflictului îl reprezintă înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea acestuia. Pentru că, în teoria conflictelor, acesta este considerat a fi rezultatul unor INTERESE INCOMPATIBILE şi al COMPETIŢIEI PENTRU RESURSE LIMITATE. În virtutea relaţiilor istorice între Turcia şi Siria, Ankara cunoaşte cel mai bine aceste planuri de negociere. Să nu uităm că relaţiile între cele două state au pornit de la dispute teritoriale majore, ce păreau ireconciliabile, pentru Alexandretta şi Antiohia, de exemplu - despre care Dinastia Al-Assad supunea că este "obligaţia istorică a allawiţilor" să le reîntoarcă la Marea Sirie - şi au sfîrşit cu o Sirie considerată "copilul reuşit" al politicii neo-otomane de la Ankara. În aceste condiţii, este firească implicarea Turciei încă de la început, în conflictul local Sirian, Ankara fiind cel mai important agent de influenţă pe toată durata conflictului: găzduieşte tabere pentru cei peste 100.000 de refugiaţi sirieni pe teritoriul turc, dar şi tabere de antrenament şi baze de retragere pentru aşa numita Armată Liberă Siriană - căreia îi oferă logistică! -, cea mai importantă grupare paramilitară care acţionează pe teritoriul sirian în lupta cu regimul de la Damasc. DE asemenea, comandourile turce şi serviciile sale de informaţii sînt extrem de active pe acest teritoriu, cum, de altfel, sînt extrem de prezente şi în Kurdistanul iraqian - de multe ori, prin intermediul companiilor private de securitate! - în Iranul de nord şi în întregul Orient Mijlociu sau Magreb, pe care politica neo-otomanistă doreşte să le recupereze, pe cît posibil, în sfera sa de influenţă, profitînd din plin de contextul fluid al Primăverii arabe. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania.
Din punctul meu de vedere, cînd discutăm despre Orientul Mijlociu nu putem fixa o matrice fixă de analiză, deoarece, de-a lungul istoriei nu a existat niciodată un pattern valabil în acest spaţiu, unde etniile transcend naţiunile. Însă, putem pune în discuţie unele dintre elementele cunoscute public, din surse deschise, din această ecuaţie a crizei turco-siriene. În primul rînd, observatorii pun în discuţie elementul tirului care a declanşat criza. "Cine a tras?", este întrebarea. Armata siriană, sau una dintre zecile de grupări armate ce acţionează pe acest teritoriu, pentru a atrage în conflict Turcia? Eu cred că, indiferent CINE a tras, răspunderea poate fi pusă, politic, pe umerii regimului de la Damasc, care fie a acţionat prin armata regulată, fie nu este capabil să-şi controleze - din punct de vedere al securităţii! - teritoriul naţional. Este clar că Al-Assad NU mai controlează teritoriul sirian! Incidentul de frontieră, al treilea, a fost speculat politic de regimul de la Ankara, pe fondul unor puternice reacţii emoţionale, Guvernul cerînd Parlamentului permisiunea de a acţiona. Gestul este unul formal, menit exclusiv păstrării statutului de "ţară în avantaj", Armata turcă neavînd nevoie de astfel de "aprobări" parlamentare pentru incursiunile în Kurdistanul iraqian, de pildă. De asemenea, autorizarea politică parlamentară justifică şi invocarea, pentru a doua oară în ultimele cinci luni, a Art.4 din Tratatul NATO, unde Turcia reprezintă o forţă cheie!
Un al doilea element îl reprezintă Arabia Saudită, Qatar şi alte state ale Golfului, pe care colega mea Carmen Gavrilă le menţionează în analiza de ieri, ca fiind "principali beneficiari ai primăverii arabe din Egipt sau Tunisia". Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit - wahabit, este cheia în care trebuie citit interesul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită - trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! - doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani! Eu aş mai menţiona, aici, Israelul care considera, istoric, Siria drept "cel mai bun duşman al său". Deşi Siria şi Regimul în mod special, sînt inamici consecvenţi ai Israelului, o îndepărtare a lui Assad de la putere ar schimba, în mod dramatic, regulile întregului joc strategic din Orientul Mijlociu şi nu este deloc clar că s-ar schimba în favoarea Statului Evreu. Israelul este conştient că sub Assad, nu există şi nu va exista Al Qaeda în Siria. Sub un regim „popular'', condus de majoritatea sunnită oprimată vreme de atîtea decenii de minoritatea alawită- din care face parte clanul Assad-, s-ar putea foarte bine să existe.Pe de altă parte, nu este exclus ca o posibilă implicare a Turciei în rezolvarea războiului local din Siria să fie pe placul Tel-Avivului, care ar avea posibilitatea de a acţiona nestingherit de vecinul-aliat, în Iranul cu ambiţii nucleare belicoase la adresa statului Evreu.
Un alt element este NATO care, cu resurse importante prinse încă în Afganistan şi uzat politic şi militar în Libia lui Ghadafi. Pe de altă parte, Alianţa se loveşte de opoziţia permanentă a Rusiei şi Chinei, în Consiliul de Securitate al ONU - care ar trebui să autorizeze o intervenţie militară! -. Uniunea Europeană este măcinată de criza internă şi de incoerenţa unei politici externe, delegînd, astfel, Franţei rolul istoric de "responsabil" al acestui spaţiu levantin. "Antanta Cordială" franco-britanică, forţa întregii operaţiuni NATO din Libia, pare a fi ţăndări după apocalipticul summit UE din decembrie 2011, cînd, la presiunile Franţei, „finanţele britanice" au sărit din trenul integrării fiscale. Pe de altă parte, Franţa lui Sarkozi "l-a muls" straşnic pe Bashar al-Assad înainte de aplicarea sancţiunilor. Şi la această oră, aplicînd modelul din Libia, Franţa joacă la două capete la Damasc, avînd forţe speciale şi în tabăra guvernamentală şi în cea a rebelilor. Iranul, aliatul tradiţional al Siriei pare, în acest moment, mult prea preocupat de efectele sancţiunilor internaţionale, prăbuşirea rialului şi ameninţarea Israelului. Să nu uităm de Rusia, pentru care Siria reprezintă ultimul avanpost la Marea Mediterană, după pierderea, în anii 90, a porturilor din Albania. Sigur, Turcia are sprijinul total al Statelor Unite slăbite internaţional de politica neintervenţionismului promovată de Administraţia Obama.
Rebelii nu reprezintă ultimul element din ecuaţia siriană, însă, i-am lăsat la finalul înşiruirii mele. Mă distanţez de expresiile folosite de unii comentatori, de genul: "luptători pentru libertate", sau "germenul democraţiei în regiune". Nu trebuie să fii un analist ca să-ţi dai seama că Siria a devenit un paradis al luptătorilor islamişti radicali în căutarea unei cauze sau grupări teroriste afiliate Al-Qaida. Potrivit rapoartelor serviciilor secrete, multe dintre grupările armate care luptă împotriva Regimului de la Damasc, serveasc, de fapt, cauza unor actori politici regionali care vor să vadă instalat la Damasc un regim mult mai confortabil decît cel secularist baas-ist, de orientare socialistă, al preşedintelui Bashar al Assad, care guvernează ţara de 40 de ani, şi aici mă refer la monarhiile Golfului. Există şi comandouri aparţinînd altori actori internaţionali pentru care "protecţiei populaţiei civile" reprezintă doar un pretext pentru schimbarea de regim.
Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu "un complot" şi se află într-un "moment de răscruce", conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian. Liderul de la Damasc a insistat, de mai multe ori în ultimele luni, asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă". Deşi pare că a pierdut, clanul Assad pare, totuşi pregătit să lupte pînă la capăt, sprijinit de structurile tribului său şiit Allawit, care reprezintă doar 10% din structura Siriei. În mod sigur, TOŢI actorii implicaţi au, în momentul de faţă, interesul ca Siria să NU se dezintegreze. Pericolul dezintegrării Siriei, în perioada imediat următoare, este, însă, enormă! Există riscul apariţiei unei mulţimi de micro-state sectare şi a unui triunghi kurd chiar "sub burta" Turciei!
Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele "garnizoanei" de Est a NATO, Afganistan. Să mai spun doar că în cartea sa "Marea tablă de şah", Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la "modernizarea Orientului Mijlociu" ca o pîrghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia. Un "haos constructiv", ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., "o forţă revoluţionară minunată" pentru distrugerea creatoare ... " Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes "colateral"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu