RELAŢIILE TRANS-ATLANTICE DIN PERSPECTIVA POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ŞI APĂRARE

Numeroase sînt vocile europene, mai ales la începutul acestui an electoral european, care critică dependenţa europeană de securitatea comună Euro-Atlantică. Forţa economică a Uniunii Europene nu este dublată de o forţă militară pe măsură, menită, evident, să confere o altă greutate politicii externe comune. De aceea, noţiunea esenţială în cadrul acestei analize este aceea de competiţie. Este foarte probabil ca procesul anticipat în titlu să se desfăşoare între NATO şi UE, că despre UEO nici nu mai poate fi vorba. Cel puţin deocamdată! Analizînd situaţia, trebuie scoase în evidenţă cauzele. Dacă ne amintim raţiunile ce au stat la baza constituirii NATO, în urmă cu 60 de ani, unul din răspunsuri ar fi: pentru a asigura o pace necesară în vederea prezervării democraţiei în Europa. Alianţa a dat dovadă de o implicare substanţială în Europa în timpul Războiului Rece. Dacă aş fi răutăcios, aş spune că Europa şi-a asumat încă de la naşterea Alianţei, poziţia de “asistat” în materie de securitate!

Un număr de şapte state central-europene au aderat la NATO la începutul lunii aprilie 2004. Evenimentul reprezintă cea mai substanţială lărgire a Alianţei de la înfiinţarea ei in anul 1949. Riscul din timpul Războiului Rece se referea la faptul că integrarea unor noi membri ar fi putut să slăbească Alianţa – potrivit argumentaţiei: încă un stat care trebuie apărat! În acest context, Ambasadorul NATO în Marea Britanie, R. Nicholas Burns, declara: ”o dată cu intrarea celor şapte state în Alianţă, 40% dintre membrii NATO vor fi de fapt, foste state comuniste. Aceşti noi membri vor revigora spiritul Alianţei şi vor contribui la creşterea puterii noastre colective atît din punct de vedere militar, cît şi politic”. Se ştie că diferendele şi diviziunile care au dezbinat Alianţa în 2003, anul invaziei Iraqului, au fost puternice şi profunde. Au existat dezbateri privind legitimarea folosirii forţei, tactica prevenirii, rolul Naţiunilor Unite în administrarea conflictelor globale, precum şi natura ameninţării prezentate de armele de distrugere în masă. În ceea ce priveşte NATO, dezbaterea s-a concentrat asupra rolului S.U.A. în lume şi asupra a ceea ce unii europeni au perceput ca fiind o folosire unilaterală a forţei. De cealaltă parte a Atlanticului, unii americani erau sceptici în legătură cu capacitatea unei Europe divizate de a face faţă problemelor care ameninţă pacea mondială.

Odată cu izbucnirea crizei din Iraq, analişti de pe ambele maluri ale Atlanticului au indicat că relaţiile trans-atlantice precum şi NATO se află într-un moment de răscruce. S-a considerat că legăturile care au unit cele două continente după sfîrşitul Războiului Rece, preţ de două generaţii, începeau să slăbească. Coaliţiile ad-hoc de state părea soluţia pentru securitatea Mileniului III.

De fapt, criza iraqiană nu este singura ce a intervenit între NATO şi statele europene. Să amintesc de conflictul în privinţa Suezului, intervenţia din Vietnam, criza rachetelor din Cuba, precum şi diferendele privind strategia aplicată în Bosnia, la începutul anilor ’90. Şi, fără îndoială, nu va fi nici ultima! Totuşi, divergenţele pot fi analizate şi dintr-o altă perspectivă – aceea a diferenţelor referitoare la capacităţi. Permanenta crevasă dintre capacitatea militară a SUA şi cea a Aliaţilor ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare pentru Europa. În situaţia în care NATO s-a angajat deja în campanii pe termen lung în Afganistan, sau menţinerea EULEX în Kosovo, aliaţii europeni sînt nevoiţi să mărească progresiv cheltuielile militare. Diferenţa de capacitate militară dintre SUA şi aliaţii europeni este imensă şi se află în continuă creştere. În această situaţie România, stat membru NATO, alocă cel mai mic buget pentru apărare dijn istorie. Nici vorbă de 2% din PIB cît s-a angajat la intrarea în Alianţă. Slaba dotare tehnică şi de protecţie individuală, blocarea programelor de înzestrare şi incoerenţa acestora, toate “opere” ale decidentului politic au darul să-i nemulţumească pe militarii români, în primul rînd, şi pe cei din Alianţă, evident. Este încă un motiv pentru care militarilor nu le plac oamenii politici! Problema nu constă doar în discrepanţa dintre bugetele alocate apărării, dar şi în faptul că SUA investesc tot mai mult în cercetare şi dezvoltare, în timp ce Aliaţii europeni folosesc încă o mare parte a bugetului pentru apărare teritorială şi pentru costuri ridicate legate de personal. Diferenţele de strategie şi de spaţiu vital îşi spun cuvîntul!

Pentru a cerceta măsura în care Europa este dispusă spre schimbări, este indicată analiza organismelor care s-au constituit pînă în acest moment: o adunare a 46 de state în cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC); un parteneriat cuprinzînd 41 de state în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PpP); un forum alcătuit din şapte state mediteraneene (Mediterranean Dialogue) şi o alianţă militară cuprinzînd 28 de membri (NATO). Cum spuneam deja, în acest stadiu intervine problema conceptelor, precum şi dilema vizînd rolul pe care îl au, în viziunea Statelor Unite, aliaţii europeni în cadrul politicii de apărare. De fapt, SUA şi Aliaţii au susţinut că se angajează să sporească importanţa părţii europene în cadrul NATO prin intermediul Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană (ESDI). Continua dezvoltare a ESDI va îmbunătăţii parteneriatul trans-Atlantic permiţînd aliaţilor europeni să contribuie mai coerent şi coeziv în cadrul misiunilor şi acţiunilor Alianţei, precum şi să adopte o poziţie proprie atunci cînd este necesar, fapt demonstrat deja de opoziţia aderării Georgiei la Alianţă în ciuda lobbyului aproape furibund al reprezentanţilor americani. Procesul prin care ESDI s-a dezvoltat în cadul NATO a avut loc gradual, de-a lungul a aproximativ zece ani!

La începutul anilor ’90, pentru Europa şi America de Nord a devenit din ce mai evident că era necesară o reechilibrare a relaţiilor dintre statele celor două continente, ca şi o acţiune concretă a statelor europene membre NATO în direcţia asumării unei mai mari responsabilităţi în ceea ce priveşte securitatea comună şi apărarea. Statele europene au demarat un proces destinat să creeze capabilităţi militare considerabile, fără să se recurgă la o lărgire inutilă a structurilor de comandă, a staff-ului de planificare, precum şi a capacităţilor militare deja existente în cadrul NATO; în acelaşi timp, statele europene au încercat să-şi mărească aportul în cadrul misiunilor şi activităţilor NATO. Acest proces a fost perceput ca un răspuns la dorinţa europenilor de a dezvolta o Politică Externă şi de Securitate Comune, cît şi ca o replică la necesitatea unui parteneriat echilibrat între membrii nord-americani şi cei europeni în cadrul Alianţei. Dezvoltarea ESDI, în cadrul Alianţei, constituie o acţiune de maximă importanţă în adaptarea structurilor militare şi politice ale NATO. În acelaşi timp, reprezintă un element esenţial în dezvoltarea Uniunii Europene. Ambele procese au fost consolidate pe baza Tratatelor Uniunii Europene de la Maastricht (1991) şi Amsterdam (1997), declaraţii ulterioare ale Uniunii Europei Occidentale si ale Uniunii Europene, precum şi hotărîri adoptate de catre Alianţă în cadrul summit-urilor succesive care au avut loc la Bruxelles în 1994, Madrid (1997), Washington (1999) şi în timpul întîlnirilor ministeriale regulate. Odată cu Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht în februarie 1992, şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, liderii Comunităţii Europene au convenit asupra creării unei Politici Externe şi de Securitate Comune (PESC), “incluzînd un cadru comun de politică de apărare care, în timp, ar putea să ducă la apariţia unei apărări comune”. Acest acord a inclus o referire la Uniunea Europei Occidentale (UEO), braţul armat al UE, ca parte integrantă a Uniunii Europene create prin Tratat; în acord mai apărea o cerere adresată UEO în sensul elaborării şi implementării deciziilor Uniunii Europene care implică politica de apărare. În ianuarie 1994, şefii de stat şi de guvern din cadrul NATO au salutat intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht şi naşterea Uniunii Europene, care urma să contribuie la întărirea părţii europene în cadrul NATO şi la o mai coerentă contribuţie a aliaţilor europeni în cadrul securităţii.

Pentru realizarea acestui proces, şefii de stat şi de guvern ai NATO au desemnat Consiliul Nord-Atlantic să examineze modul în care structurile politice şi militare ale Alianţei pot fi adaptate şi dezvoltate în sensul conducerii misiunilor, inclusiv cele de menţinere a păcii, într-un mod mai eficient şi flexibil, cu scopul de a se respecta cerinţele ESDI. Ca rezultat al acestui demers, a fost creat conceptul de Forţe Comune de Reacţie (CJTFs - Combined Joint Task Forces). Conceptul CJTFs are drept scop îmbunătăţirea flexibilităţii operative şi capacitatea de a permite o plasare mai rapidă şi flexibila a forţelor necesare pentru a face faţă cerinţelor noilor misiuni ale Aliantei. CJTFs a fost creat inter alia de către UEO pentru a iniţia centre de acţiune separabile, dar nu separate. “Găselniţa” permite CJTFs să acţioneze ca structură în cadrul NATO şi nu presupune alocarea suplimentară de fonduri de la bugetele naţionale pentru crearea unei structuri militare europene comune şi separate de Alianţă. În contextul întîlnirilor de la Berlin şi Bruxelles, din iunie 1996, miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării au decis că ESDI ar trebui să fie constituit în cadrul NATO, ca un element esenţial al procesului de adaptare internă a Alianţei. Principiile care au alcătuit viitoarea funcţionare a ESDI, fixate în cadrul summit-ului de la Washington şi în întîlnirile care au urmat, sînt:

1. Alianţa recunoaşte dreptul Uniunii Europene de a acţiona în mod independent, astfel încît să poată adopta decizii privind acţiunile militare în situaţiile în care Alianţa nu este implicată, deşi, conform Articolului 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, NATO oferă mijloace de descurajare şi de apărare împotriva oricărei forme de agresiune vizînd teritoriul unui stat membru NATO.

2. Pentru continuarea acestui proces, NATO şi UE trebuie să asigure dezvoltarea sistemului de consultare reciprocă, de cooperare şi transparenţă, bazîndu-se pe mecanismele construite în scopul cooperării dintre NATO şi UEO.

3. Liderii Alianţei aprobă hotărîrea membrilor UE şi a altor Aliaţi europeni de a face demersurile necesare pentru creşterea capacităţilor de apărare, în special a celor destinate noilor misiuni, încercînd să evite duplicarea inutilă a sistemului de comandă.

4. Liderii Alianţei acordă o importanţă deosebită posibilităţii de intervenţie a aliaţilor europeni non-membri ai UE în cadrul crizelor mediate de către UE, bazîndu-se pe mecanismele consultative dezvoltate în cadrul UEO. Este recunoscută, de asemenea, intenţia Canadei de a participa în cadrul unor asemenea misiuni.

5. Liderii Alianţei confirmă faptul că deciziile adoptate la Berlin (1996), inclusiv conceptul de utilizare separabilă, dar nu şi separată a capacităţilor NATO în cadrul operaţiunilor conduse de către UE, vor trebui dezvoltate în viitor.

Analiza de faţă se concentrează asupra conceptului de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a susţine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), aparţinînd UE. Totuşi, statele membre UE au încă păreri împărţite: pe de o parte, unele consideră că dezvoltarea politicii europene de apărare ar trebui să aibă un caracter generalizat, în timp ce alte state optează pentru limiterea acestei politici la managementul crizelor.

Dar, ce este Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA)? Summmit-ul anglo-francez de la St. Malo, din toamna anului 1998, a fost suportul care a initiat PESA pe agenda întîlnirii. Atunci s-a stabilit că “Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acţiona independent, sprijinită de forţe militare consistente, şi să deţină mijloacele prin care să dispună de aceste forţe, pentru a putea reacţiona în situaţiile de criză internaţională”.

UE a aprofundat această provocare în cadrul Consiliului European de la Cologne din primăvara anului 1999. Este puţin probabilă o coincidenţă, întrucît întîlnirea a avut loc în timpul desfăşurării operaţiunii Allied Force a NATO din Iugoslavia, cu ocazia căreia diferenţele de capacităţi militare dintre SUA şi aliaţii europeni s-au dovedit flagrante. În acelaşi timp, NATO a emis un comunicat inter alia către Washington care preciza că UE deţine “accesul către... bunuri şi capacităţi colective ale Alianţei, pentru operaţiuni în care Alianţa, ca întreg, nu este angajată militar.” Această parte a comunicatului este numită Berlin+, ea fiind o versiune adaptata şi extinsă a declaraţiei de la Berlin din 1996.

Acţiunile concrete au fost iniţializate cu prilejul Consiliului European de la Helsinki din 1999. Structurile politico-militare necesare – Comisia Politică şi de Securitate (PSC), Comisia Militară a UE (EUMC) şi Comandamentul Militar al UE (EUMS) au fost dezvoltate, utilizîndu-se, în principal, experienţa statelor membre din NATO. Cel mai important aspect dezbătut în consiliu a fost decizia acestuia asupra aşa-numitului Scop final, fixînd capabilitatea UE de a pregăti, începînd cu 2003, într-un interval de maxim 60 de zile o forţă de 60.000 de militari care să poată fi menţinuţi în stare operativă timp de un an cu tot suportul de comandă şi control necesar, precum şi prin includerea de forţe navale şi aeriene.

Una din întrebările frecvente este: de ce a lansat Uniunea Europeană PESA în condiţiile în care deja există o alianţă militară – una a cărei competenţă a fost demonstrată. Nu există un raspuns tranşant pentru chestiunea în discuţie! Ar fi, totuşi, trei motive care sînt adesea invocate:

1. În primul rînd, o politică externă şi de securitate credibilă implică o politică de apărare. PESA este o consecinţă naturală a procesului de integrare europeană.
2. Este de dorit ca PESA să aibă un efect instrumental asupra întăririi capacităţilor militare europene şi o mai mare coerenţă obiectivelor de politică externă comună.
3. UE deţine deja o gamă de instrumente legate de prevenirea conflictelor şi de managementul crizelor. Prin adăugarea de capacităţi militare, această gamă de instrumente ale UE ar fi completă.

Lordul Robertson, ex-Secretar General al NATO, considera că: “testul suprem al tuturor propunerilor de reformare, fie din cadrul NATO sau UE, îl reprezintă măsura în care ele vor reuşi să amelioreze capacitatea noastră de a face faţă ameninţărilor şi provocărilor actuale. Statele membre NATO ar trebui să ştie că trăsăturile fundamentale ale PESA nu se vor schimba, şi ca nu va exista un centru permanent de planificare operativă în cadrul UE; noile mecanisme ale UE se vor caracteriza printr-o totală transparenţă. Aceste propuneri implică toate aceste aspecte. Dacă ele vor fi adoptate şi implementate în spiritul complementarităţii dintre cele două organizaţii, complementaritate subliniată de către toţi membrii UE în ultima perioadă, atunci toate acestea vor reprezenta un acord de succes între UE şi NATO.”