PRIVATE MILITARY COMPANIES

Contractorii privaţi de securitate sînt un subiect la modă. Cum la modă sînt şi luptătorii din Forţele Speciale. Adelin Petrişor a realizat un documentar spectaculos despre „Vînătorii de talibani”, iar „Saptamîna financiară” a publicat cartea lui Steve Fainaru, româno-americanul care a luat Pullizerul pentru reportajele despre compania de securitate Crescent Security Group. Departe de televiziune şi de forţa trusturilor de presă, am o enormă satisfacţie. Aceea de a fis scris şi vorbit despre aceste companii din ianuarie 2004, cînd încă trupurile carbonizate ale celor patru luptători de la Blackwather nu atîrnau lugubru de podul din Fallujah! Am spus atunci că armatele private sînt viitorul războiului. Şi am avut dreptate! În decursul anilor, relaţia mea cu aceste companii a devenit mai strînsă, prietenii mai mulţi, iar poveştile mai spectaculoase. Chiar şi adrenalina se descărca altfel la umbra anonimatului! În ultimul timp s-au scris o sumedenie de poveşti despre aceşti oameni. Unele adevărate, altele fabulaţii perverse! Ei merită, cu adevărat, o carte adevărată! Poate un roman... Cînd timpul îmi va îngădui acest răsfăţ!

Pe Mihai l-am întîlnit în PX-ul din IZ, nu departe de fostul palat al lui Saddam Hussein, de la executarea căruia se împlineau doi ani, pe 30 decembrie 2008. Pe unii dintre noi, provenind din spaţiul Balcanic, ne trădează faţa. Scrie pe fruntea ta, de la o poştă, că eşti român, sau sîrb, sau bosniac, sau macedon. Aşa scria şi pe faţa lui. Pe a mea nu! Şi nici pe a colegului său, bucureştean, despre care puteam să jur că e canadian. Făceam noi cumpărături şi am intrat în vorbă. Apoi, peste cîteva zile, ne-am revăzut întîmplător la biroul Gen. Bg. Cătălin Tomescu, directorul pentru operaţii al Comandamentului Reunit. Oltean din Băileşti, fumător de Cohiba, dialogul s-a înfiripat repede. Oficial nu-mi spune nimic. Prea mulţi confraţi au scris „abureli” despre ei, în decursul timpului. Neoficial, aflu că e în Baghdad de doi ani şi „bucureşteanul” de patru. Cîştigă o căruţă de bani. Mihai mai vine în ţară, din cînd în cînd, dar „bucureşteanul” preferă să vadă cele mai exotice colţuri ale planetei, în concediu, evident, atunci cînd nu este well gunner, la postul său din portbagajul Chevrolet-uluiTahoe. Misiunea well gunner-ului este aceea de a menţine vacuumul de 100 de metri între convoi şi restul autovehiculelor din trafic, pentru că majoritatea atacatorilor sinucigaşi se infiltrează din spate. Am sperat să ne mai vedem, la un rom cubanez şi o havană veritabilă. Nu am reuşit. Mihai a plecat în misiuni, eu în Camp Dracula.

Linşarea celor patru bodyguarzi americani aparţinînd firmei de securitate "Blackwater" la Fallujah, pe 31 martie 2004, a atras atenţia mass-media asupra rolului tot mai mare pe care îl au firmele particulare de securitate şi privatizarea războiului. Conform celor mai recente date, în Irak se află acum aproximativ 15.000 de bodyguarzi - personal de securitate particular, dintre care 6000 foarte bine înarmaţi, constituind practic o prezenţă militară paralelă în această ţară. Mii de veterani din Armată şi Poliţie - angajaţi ai unor firme particulare de securitate şi asistenţă militară din Statele Unite, Australia, Africa de Sud, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Africa de Sud, Uganda, Filipine, Cipru sau Cehia -, plătiţi cu 1500 (o mie cinci sute) de dolari pe zi (în multe ţări leafa unui militar pentru o lună!), asigură protecţia demnitarilor occidentali, a funcţionarilor marilor companii petroliere americane sau a "boss-ilor" firmelor implicate în reconstrucţia Irakului. Firmele particulare de securitate şi asistenţă militară apelează şi la serviciile unor experţi în lupta anti-gherilă din Columbia şi Algeria, ale militarilor ruşi cu experienţa războiului din Cecenia, precum şi ale militarilor chilieni formaţi în anii regimului generalului Pinochet. Nu lipsesc luptătorii nepalezi din tribul „Ghurka”, recunoscuţi pentru cuţitele lor lungi şi încovoiate. Irakul atrage ca un magnet mercenari din toate colţurile lumii, mulţi dintre ei cu un trecut foarte „încărcat". Adică, sînt acele tipuri de luptători despre care, între altele, s-au realizat filme documentare gen Shadow Company (Compania din umbră), în regia lui Nick Bicanic. Cel puţin 310 de companii private de securitate internaţionale, au primit contracte din partea administraţiei americane pentru protejarea oficialilor, instituţiilor, convoaielor şi altor entităţi americane şi irakiene. Contractele au fost încheiate din 2003. Pentagonul a contestat o parte din datele prezentate în raportul respectiv, susţinînd cî poate confirma participarea a doar 77 de firme în misiunile de securitate din Irak în baza unor contracte în valoare de 5,3 miliarde de dolari.

Firma americană de securitate cea mai cunoscută din Irak este „Blackwater Security Consulting", care are angajaţi foşti militari din forţele speciale (DELTA, SEALS etc.), pentru a îndeplini misiuni încredinţate pînă acum doar „US Army". „Blackwater" este o firmă tipică în domeniul securităţii. Ea a fost înfiinţată de doi foşti ofiţeri SEALS. Are baza la Moyock (North Carolina), unde deţine un vast teren pentru antrenamente în domeniul misiunilor speciale, utilizat chiar şi de profesioniştii din US Army, contra cost! Întregul campus este prezentat de „Blackwater" drept „cel mai cuprinzător teren pentru pregătire tactică antitero din Statele Unite". Pe web, „Blackwater" se prezintă astfel: „Misiunea noastră este de a oferi clientului foşti militari, experţi în informaţii secrete şi foşti agenţi federali, cu o dovedită experienţă în operaţiuni speciale, care cunosc exigenţele interne şi internaţionale. Noi folosim doar specialişti aflaţi la cel mai înalt nivel profesional şi de motivaţie, utilizaţi de forţele americane şi de cele internaţionale în operaţiuni speciale, în culegerea de informaţii şi aplicarea legii".

Între aceşti profesionişti ai războiului, fără identitate, se află şi mulţi români. Ei lucrează pentru companii occidentale pentru că firmele româneşti de securitate sînt prea mici să se înfrupte din caşcavalul cel mare. BIDEPA a încercat, în urmă cu cîţiva ani, dar a dispărut de pe piaţă! Bărboşii sînt printre cei mai buni luptători din lume. La întoarcerea acasă, merită o discuţie mai amplă despre viitorul şi privatizarea războiului, a serviciilor secrete şi a intereselor diverse pe care aceste entităţi le apără. Cum merită un reportaj, sau un documentar-anchetă, foştii militari români angajaţi prin contract care au efectuat misiuni spectaculoase în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak sau Balcani şi acum sînt lăsaţi la vatră de un sistem prea puţin prietenos cu oamenii săi. Un astfel de om este Laurenţiu Cuci, retras într-un sat din judeţul Arad. Puţini dintre consătenii săi ştiu că Laurenţiu cunoaşte Kabulul mai bine decît Timişoara, iar maşina lui era la deschiderea convoaielor cu demnitari care veneau sau plecau de la preşedintele Hamid Kharzai. Despre oameni ca el, ca Mihai, poate, altă dată.