2010 – O CARTE NOUĂ

TARGET – OPERAŢIUNI MILITARE EXTERNE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI

De mai bine de doi ani, îmi încep cursurile de tip HEST pentru corespondenţi speciali cu o ghicitoare. Întreb cursanţii, jurnalişti sau ofiţeri de relaţii publice, dacă ştiu ce este mic, negru, urît, fără speranţă şi bate la uşă? Răspunsul e unul singur: VIITORUL! Poate părea o exagerare jurnalistică, însă evoluţia politică, economică, socială, climaterică şi de acces la resurse, la nivel planetar nu ne relevă o altă variantă. Evident, există voci care protestează împotriva acestor evoluţii. Cea mai puternică dintre toate pare a fi vocea teroristă!
Autopromovat pe lista problemelor fundamentale ale actualităţii, terorismul a devenit o temă recurentă a studiilor sociologice, politologice şi de securitate. În ciuda numeroaselor abordări, complexul motivaţional, cauzal şi acţional înglobat de acest substantiv abstract continuă să genereze evenimente şi evoluţii pe cît de tragice pe atît de imprevizibile. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra teritoriului SUA, au constituit consacrarea terorismului ca nouă formă de război neconvenţional şi asimetric, este de părere conf.univ.dr. Neculai Stoina, în debutul lucrării „Evoluţia fenomenului terorist şi implicaţii asupra acţiunilor militare”. În aceste condiţii actele teroriste sînt de acum înainte considerate „acte de război“. Ca atare, statutul, percepţia şi modul de abordare a acestor acte s-au modificat considerabil. Dacă pînă în prezent terorismul era considerat ca o formă de conflict de intensitate scăzută, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care putea genera un război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, este tratat drept „o nouă formă de război“, capabil să determine probleme şi să provoace consecinţe ca şi un război clasic. Războiul împotriva terorismului consacră o nouă generaţie de război, este de părere şi dr. Grigore ALEXANDRESCU. Confruntările militare desfăşurate în ultimii ani demonstrează că războiul se configurează pe două dimensiuni, care nu sînt complementare: a) violenţa şi caracterul deosebit de distrugător al acţiunilor teroriste, gherilei şi insurgenţei (ripostele fiind pe măsură sau chiar disproporţionate); b) caracterul temporizator şi constructiv al acţiunilor desfăşurate de forţe militare, şi nu numai, în procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor. Pe măsură ce cresc volumul şi valoarea acţiunilor de cooperare civil-militare, se reduce amploarea brutalităţii şi se diminuează caracterul distructiv al acţiunilor de luptă - componenta cea mai violentă a războiului. Pentru a putea diminua caracterul distructiv al războaielor viitoare este necesară cunoaşterea acestora. În acest context, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, dar şi campaniile militare din Afganistan şi Iraq, au propulsat, în cadrul agendei dreptului internaţional, dezbaterea referitoare la legile conflictului armat şi acţiunea armată în combaterea terorismului internaţional , pe deoparte, şi oferirea de soluţii practice de acţiune faţă de acest nou tip de război, din partea strategilor militari . Implicarea factorului militar (hardpower) este necesară şi esenţială, deşi aceasta reprezintă o ultimă soluţie , dar împreună cu operaţiunile militare altele decît războiul, în vederea detensionării şi înlăturării parţiale a cauzelor generatoare de instabilitate şi terorism. De aceea, potrivit dr. Gheorghe Văduva , „forţele care participă la operaţiunile împotriva terorismului sînt, sau ar putea fi, următoarele: structuri de informaţii, unităţi ale armatei, îndeosebi forţe speciale dar şi unităţi de aviaţie, de infanterie, de cercetare, de vînători de munte, de nave, de război psihologic sau de război electronic, unităţi ale jandarmeriei, poliţia, structuri militare speciale de protecţie şi pază, alte structuri de forţă (brigăzi şi detaşamente antiteroriste, structuri de protecţie, de pază şi ordine etc), instituţii private şi ONG-uri etc”. Din punctul meu de vedere, foarte interesantă această enumerare. Pentru că, juridic vorbind, un conflict armat intervine între doi actori statali, sau se poate vorbi de un război civil atunci cînd unul dintre beligeranţi are statutul de „mişcare de eliberare naţionlă” şi, în consecinţă este considerat combatant. Însă, pînă în momentul de faţă nici unei grupări teroriste nu i-a fost atribuit statutul de combatant . În aceste condiţii, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ONU, statele independente sau organizaţiile şi corporaţiile internaţionale pot angaja actori non-statali, în speţă companii militare private, să poarte războaie cu actorii non-statali, în speţă grupările teroriste, autoare deja, sau viitoare ameninţări la adresa păcii, stabilităţii şi intereselor internaţionale legitime ale actorilor statali. Cum spuneam la început, războaiele din Afganistan şi Iraq au perfecţionat deja această posibilitate, după ce companiile militare private au fost implicate în războaie de nişă în Europa, Africa sau America Latină. Există chiar la nivelul ONU o propunere de înlocuire a căştilor albastre cu militari privaţi care: ar costa mai puţin, s-ar mobiliza mai repede, s-ar putea deplasa şi instala mai repede,ar fi mai motivaţi. Din punctul meu de vedere, în lunga istorie militară a omenirii, armatele naţionale sînt doar o pauză de respiro, o mică paranteză, în tradiţia folosirii mercenarilor!
Există, însă şi voci care condamnă metoda folosirii forţei în combaterea terorismului. Cu siguranţă, argumentele aduse sînt solide! Însă, metodele ţin de o lume ideală care a parcurs deja paşi importanţi în direcţia solidarităţii planetare şi apropierea de o conştiinţă universală comună. Într-o carte extrem de critică la adresa guvernării republicane din ultimii opt ani din Statele Unite, magnatul finanţelor mondiale, George Soros, sponsor al Partidului Democrat, este de părere că în războiul purtat de Administraţia Bush contra terorii a existat un element fundamental greşit . Soros crede că războiul este o metaforă falsă şi înşelătoare în contextul combaterii terorismului şi se opune operaţiunilor militare externe în eradicarea acestei forme de exprimare, care, în opinia sa transformă victimele în făptaşi, la fel cum evreii, victime ale Holocaustului, au recurs la terorism împotriva britanicilor din Palestina, cu scopul de a-şi asigura o patrie în Israel. Ulterior, după ce a fost atacat de statele arabe, Israelul a ocupat teritorii suplimentare şi a expulzat o mare parte din locuitori. La rîndul lor, victimele arabe s-au transformat în făptaşi, iar Israelul a început să sufere atacuri teroriste, Israelul făcîndu-şi un obicei din ripostele agresive care lărgesc cercul victimelor arabe, continuînd spirala violenţei. Situaţia s-a deteriorat pînă acolo, încît atentatele sinucigaşe au devenit o obişnuinţă. În prezent, foştii terorişti se află în frunte, la conducere, în ambele tabere! Soros explică: „Acţiunile militare necesită o ţintă identificabilă, de preferinţă un stat. Ca urmare, războiul împotriva terorismului a fost îndreptat în primul rînd, contra statelor ce adăpostesc terorişti. Prin definiţie, însă, teroriştii sînt actori nestatali, chiar dacă în numeroase cazuri sînt sponsorizaţi de un stat. Transformînd vînătoarea de terorişti într-un război, sîntem constrînşi să facem nişte victime nevinovate. Cu cît sînt mai inocente victimele, cu atît mai mari sînt resentimentele şi probabilitatea ca unele dintre victime să devină făptaşi”.
Magnatul iudeo-maghiaro-american, sponsor substanţial al laureatului Nobel pentru pace în 2009, preşedintele american Barack Husein Obama, recunoşte, însă, că politica de ripostă dură nu e lipsită de logică. „Teroriştii au nevoie de organizare şi de o sursă de sprijin extern. Dacă poţi lovi sursa, poţi lovi organizaţia. Israelul, cu excelentele sale servicii de informaţii şi dedicarea totală pentru autoapărare, a obţinut timp de mulţi ani succese mari în pararea terorismului şi a executat numeroase contralovituri strălucite. Cu toate acestea, terorismul nu a fost eradicat”.
În cartea citată, George Soros vorbeste despre terorism şi măsurile de contracarare şi prevenire a acestuia din postura spectatorului bine informat. Evident, operaţiunile militare, indiferent cît de motivate ar fi, provoacă oroare şi contestaţii vehemente. Totuşi, în ultimul timp, ele par singura soluţie de moment pentru a stopa inundarea spaţiilor tihnite, cu violenţa primară. E ca atunci cînd un instalator acţionează asupra unei spărturi în conducta de evacuare a dejecţiilor sub presiune: rapid şi eficient, pentru a evita umplerea apartamentului cu conţinutul accidentului! Pentru evitarea „catastrofei” apelăm la cei mai buni specialişti în instalaţii şi ţevi şi cele mai bune metode! În cazul nostru, între cele mai bune metode se află şi operaţiunea militară externă.
Exprimîndu-mă emoţional şi jurnalistic, aş putea spune că operaţiunile militare de tip CIMIC au menirea să prevină atacurile teroriste, reducînd, sau chiar anihilînd, aderenţa unor părţi din societate la organizaţiile şi operaţiunile teroriste. Dacă, însă, atacul terorist a avut loc, atunci riposta militară ar trebui să fie devastatoare pentru ca ea să rămînă întipărită în mentalul colectiv al societăţii generatoare sau gazdă a terorismului pentru o generaţie! Sau, cum sună o reclamă deja celebră: „Speră la tot binele din lume, dar... aşteaptă-te la ce e mai rău!