EUROPA IN-SECURITĂŢII

Preşedintele Traian Băsescu are dreptate: Europa nu are nici o şansă de supravieţuire în viitor dacă proiectul politic nu se concretizează în Statele Unite ale Europei, proiect nerealizabil, în opinia mea, decît cu preţul unui conflict armat sîngeros! Preşedintele României nu este un vizionar! Pur şi simplu, cu agilitatea-i politică recunoscută şi de adversari, simte momentul oportun. Trei condiţii sînt indispensabile, însă, ca Uniunea Europeană să acţioneze cu adevarat ca un singur actor pe scena internaţională: moneda unică, armata europeană şi o decizie unică atît în ceea ce priveşte politica internă a Uniunii cît, mai ales, cea externă! Deocamdată, numai prima condiţie este îndeplinită şi asta parţial: moneda europeană e şchioapă, nu este utilizată pe întregul teritoriu şi nu este susţinută de o politică fiscală unitară, ba mai mult, unii spun că ar fi pe cale de dispariţie! Este exact ce încearcă să facă cei doi lideri ai UE, Szarkozi şi Merkel, deşi eforturile sînt din ce în ce mai dificile. Europa se comportă ca "un corp foarte mare cu un cap foarte mic" pe care nici măcar o "vacă grasă" nu-l poate revigora! Am citat din premierul italian Silvio Berlusconi, aflat, zilele acestea, în pragul demisiei, iar ţara pe marginea prăpastiei! În acest moment, este mai mult decît evident că Uniunea s-a divizat pe trei paliere: palierul superior compus din, Franţa şi Germania, membrii zonei Euro şi palierul inferior compus din ceilalti membri, non euro, din care face parte şi România. Mulţi dintre cei aflaţi în zona non-euro nici nu mai doresc să audă de moneda unică. România, însă, îşi doreşte asta mult mai repede!

Pînă atunci, însă, formarea Statelor Unite ale Europei, rapid, peste noapte, aşa cum îşi doreşte Traian Băsescu, se împiedică în mici detalii. Acestea sînt: criza economică şi financiară europeană, care îndreaptă atenţia membrilor mai mult spre problemele lor interne, decît spre cele externe, securitatea energetică (dependenţa de Rusia!), care acutizează ciocnirea dintre abordarea colectivă şi cea individuală în rezolvarea chestiunilor legate de aprovizionarea cu energie a ţărilor membre, şi multipolarismul spre care se îndreaptă sistemul internaţional. Sub spectrul crizei, Europa nu numai că nu se uneşte, dar pare că se fărîmiţează monetar, iar frontierele naţionale redevin importante, tendinţa de re-naţionalizare a unora dintre politicile declarate comune devenind o realitate mult mai apropiată. Aşa stînd lucrurile, constat cu amărăciune că din nou între Istorie şi Realitatea românească există un decalaj de cîţiva ani! Războiul din Libia a încercat să suplinească o politică externă comună şi de apărare coerente. Ţările europene nu au altă opţiune decît cooperarea dacă nu vor să piardă o parte din capacităţile lor de apărare, a afirmat joi, la Washington, şi directoarea executivă a Agenţiei Europene de Apărare (EDA), Claude-France Arnould, citată de AFP. Arnould, aflată al conducerea agenţiei create în 2004 pentru a coordona mijloacele de apărare între ţările membre ale UE (Cei 27 mai puţin Danemarca), şi-a exprimat îngrijorarea din cauza reducerii cheltuielilor la care s-au angajat ţările europene confruntate cu criza financiară. "În prezent, toţi recunosc că nu mai au de ales. Fie pierdem capacităţile de apărare şi tehnologia, fie ne unim. Europenii recunosc fără probleme că dacă nu cooperează, anumite capacităţi de apărare pot dispărea", a declarat ea la o întrunire a centrului de reflexie Brookings din Washington. Ea a mai ţinut să sublinieze că în timpul intervenţiei în Libia europenii au fost nevoiţi "să se sprijine foarte mult pe Statele Unite" pentru aprovizionarea în zbor sau în misiunile lor de supraveghere şi recunoaştere. Deşi lipsite de forţa militară a Statelor Unite, numeroase sînt vocile europene, mai ales în acest an pre-electoral european, care critică, însă, dependenţa europeană de securitatea comună Euro-Atlantică. Forţa economică a Uniunii Europene nu este dublată de o forţă militară pe măsură, menită, evident, să confere o altă greutate politicii externe comune. De aceea, noţiunea esenţială în cadrul acestei analize este aceea de competiţie. Analizînd situaţia, trebuie scoase în evidenţă cauzele. Dacă ne amintim raţiunile ce au stat la baza constituirii NATO, unul din răspunsuri ar fi: pentru a asigura o pace necesară în vederea prezervării democraţiei în Europa. Alianţa a dat dovadă de o implicare substanţială în Europa în timpul Războiului Rece. Dacă aş fi răutăcios, aş spune că Europa şi-a asumat încă de la naşterea Alianţei, poziţia de “asistat” în materie de securitate!

Deşi trec neobservaţi,europarlamentarii români, în general, fostul ministru al apărării Ioan Mircea Paşcu constituie excepţia. Domnia Sa rămîne o voce importantă în securitatea europeană, mai ales pentru analizele tăioase expuse cu lejeritate. Dovada vine, din nou, de la Berlin, unde europarlamentarul român vorbeşte despre incoerenţa politicilor europene de apărare:Vicepreşedintele Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului European (AFET), Ioan Mircea Paşcu a avertizat ieri la Berlin, în cadrul intervenţiei sale din Forumul „Viitorul politicii de securitate şi apărare comună” din cadrul celui de al 10-lea Congres de Securitate si Apărare Europeană: “Criza a adus ameninţările mai aproape de casa noastră, într-un moment în care am început să fim mai egoişti şi să privim mai mult înăuntru, la problemele noastre interne. Cred că ar trebui mai degrabă să revizuim importanţa ameninţărilor “vechi”, tradiţionale, cum ar fi agresiunea, în paralel cu atenţia pe care o acordăm ameninţărilor mai sofisticate cum ar fi atacurile cibernetice, schimbarea climatică sau altele asemănătoare”. “Politica europeană de securitate şi apărare a luat naştere ca reacţie la slăbiciunea europeană în criza din fosta Iugoslavie. Apoi am vrut să avem o voce egală cu NATO şi nu un instrument care să răspundă provocărilor noastre reale. Atunci ne-am planificat şi instrumentele de astăzi, care par din ce în ce mai puţin relevante pentru tipul de probleme cu care ne confruntăm în prezent. Mai mult, acum suntem în mijlocul unei crize profunde şi persistente” a punctat europarlamentarul PSD. Ioan Mircea Paşcu a evaluat apoi sintetic: “Desfăşurarea noastră actuală impresionantă de forţe, în mod particular în Afganistan, pare să fie lumina de la o stea care se stinge, dacă nu s-a stins deja. Misiunea contra-pirateriei din Oceanul Indian poate fi interpretată mai degrabă ca un substitut pentru lipsa de entuziasm în tratarea sursei problemei, care este pe uscat. Totodată, Libia, un test perfect pentru politica comună de securitate şi apărare, a fost expresia interesului inegal al statelor membre ale Uniunii şi a demonstrat dificultatea realizării chiar şi a unei minime poziţii comune, atît de aproape de graniţele noastre. În aceste condiţii mă întreb care va fi impactul actualei concentrări a deciziei UE la nivelul statelor din zona EURO asupra aforturilor viitoare ale tuturor celor 27 de state membre pentru a realiza acel nivel al perspectivei comune necesar acţiunii noastre în acest domeniu?” a concluzionat vicepreşedintele AFET.

Se ştie că diferendele şi diviziunile care au dezbinat Alianţa în 2003, anul invaziei Iraqului, au fost puternice şi profunde. Au existat dezbateri privind legitimarea folosirii forţei, tactica prevenirii, rolul Naţiunilor Unite în administrarea conflictelor globale, precum şi natura ameninţării prezentate de armele de distrugere în masă. În ceea ce priveşte NATO, dezbaterea s-a concentrat asupra rolului S.U.A. în lume şi asupra a ceea ce unii europeni au perceput ca fiind o folosire unilaterală a forţei. De cealaltă parte a Atlanticului, unii americani erau sceptici în legătură cu capacitatea unei Europe divizate de a face faţă problemelor care ameninţă pacea mondială. Odată cu izbucnirea crizei din Iraq, analişti de pe ambele maluri ale Atlanticului au indicat că relaţiile trans-atlantice precum şi NATO se află într-un moment de răscruce. S-a considerat că legăturile care au unit cele două continente după sfîrşitul Războiului Rece, preţ de două generaţii, începeau să slăbească. Coaliţiile ad-hoc de state părea soluţia pentru securitatea Mileniului III. De fapt, criza iraqiană nu este singura ce a intervenit între NATO şi statele europene. Să amintesc de conflictul în privinţa Suezului, intervenţia din Vietnam, criza rachetelor din Cuba, precum şi diferendele privind strategia aplicată în Bosnia, la începutul anilor ’90. Şi, fără îndoială, nu va fi nici ultima! Totuşi, divergenţele pot fi analizate şi dintr-o altă perspectivă – aceea a diferenţelor referitoare la capacităţi, amintită şi de Doamna Arnould! Permanenta crevasă dintre capacitatea militară a SUA şi cea a Aliaţilor ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare pentru Europa. În situaţia în care NATO s-a angajat deja în campanii pe termen lung în Afganistan, sau menţinerea EULEX în Kosovo, aliaţii europeni sînt nevoiţi să mărească progresiv cheltuielile militare şi nu să le reducă, aşa cum se întîmplă astăzi, avînd ca pretext criza economică. În fapt, dacă stăm să analizăm, în ultimii 50 de ani, apetenţa pentru "confruntări militare" ale tot mai prosperelor state europene s-a diminuat constant, iar cheltuielile militare, pe măsură. Aşa se face că diferenţa de capacitate militară dintre SUA şi aliaţii europeni este imensă şi se află în continuă creştere. În această situaţie România, stat membru NATO, alocă cel mai mic buget pentru apărare din istorie. Nici vorbă de 2% din PIB cît s-a angajat la intrarea în Alianţă. Slaba dotare tehnică şi de protecţie individuală, blocarea programelor de înzestrare şi incoerenţa acestora, toate “opere” ale decidentului politic au darul să-i nemulţumească pe militarii români, în primul rînd, şi pe cei din Alianţă, evident. Este încă un motiv pentru care militarilor nu le plac oamenii politici! Problema nu constă doar în discrepanţa dintre bugetele alocate apărării, dar şi în faptul că SUA investesc tot mai mult în cercetare şi dezvoltare, în timp ce Aliaţii europeni folosesc încă o mare parte a bugetului pentru apărare teritorială şi pentru costuri ridicate legate de personal. Diferenţele de strategie şi de spaţiu vital îşi spun cuvîntul!
Pentru a cerceta măsura în care Europa este dispusă spre schimbări, este indicată analiza organismelor care s-au constituit pînă în acest moment: o adunare a 46 de state în cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC); un parteneriat cuprinzînd 41 de state în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PpP); un forum alcătuit din şapte state mediteraneene (Mediterranean Dialogue) şi o alianţă militară cuprinzînd 28 de membri (NATO). Cum spuneam deja, în acest stadiu intervine problema conceptelor, precum şi dilema vizînd rolul pe care îl au, în viziunea Statelor Unite, aliaţii europeni în cadrul politicii de apărare. De fapt, SUA şi Aliaţii au susţinut că se angajează să sporească importanţa părţii europene în cadrul NATO prin intermediul Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană (ESDI). Continua dezvoltare a ESDI va îmbunătăţii parteneriatul trans-Atlantic permiţînd aliaţilor europeni să contribuie mai coerent şi coeziv în cadrul misiunilor şi acţiunilor Alianţei, precum şi să adopte o poziţie proprie atunci cînd este necesar, fapt demonstrat deja de opoziţia aderării Georgiei la Alianţă în ciuda lobbyului aproape furibund al reprezentanţilor americani. Procesul prin care ESDI s-a dezvoltat în cadul NATO a avut loc gradual, de-a lungul a aproximativ zece ani!

Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a susţine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), aparţinînd UE. Totuşi, statele membre UE au încă păreri împărţite: pe de o parte, unele consideră că dezvoltarea politicii europene de apărare ar trebui să aibă un caracter generalizat, în timp ce alte state optează pentru limiterea acestei politici la managementul crizelor. Structurile politico-militare necesare – Comisia Politică şi de Securitate (PSC), Comisia Militară a UE (EUMC) şi Comandamentul Militar al UE (EUMS) au fost dezvoltate, utilizîndu-se, în principal, experienţa statelor membre din NATO. Cel mai important aspect este Scopul final: capabilitatea UE de a pregăti, într-un interval de maxim 60 de zile o forţă de 60.000 de militari care să poată fi menţinuţi în stare operativă timp de un an cu tot suportul de comandă şi control necesar, precum şi prin includerea de forţe navale şi aeriene. Obiectivul a rămas în stadiul de "target"! Poate doar Statele Unite ale Europei să reuşească să definitiveze politici militare şi de externe comune. Din păcate, proiectul "povestit" destul de des în ultimele zile de Traian Băsescu, este deja obosit. Din naştere!