MOLDOVA FEDERALĂ

Victor Nichituş, prietenul meu de la Chişinău are perfectă dreptate în ultimul său articol de pe blog. Poate este cel mai bun text produs de Victor în ultimul an, semn al unei maturităţi "crescute", dar şi a unei abandonări a chingilor ideologice. În titlul articolului, Nichituş îl "alege" pe Vlad Filat ca viitor preşedinte al Republicii Federale Moldova, fără să explice, însă, în continuare, această "premoniţie" analitică. Am să încerc să o fac eu, prin prisma evenimentelor petrecute în ultimele zile, dar şi în urma unor analize mai vechi.

Sigur, dorinţa lui Vlad Filat de a comasa cele două demnităţi, de preşedinte şi prim-ministru, într-o republică prezidenţială, este extrem de cunoscută. Această soluţie ar depăşi actualele blocaje constituţionale din politica moldovenească şi ar da mai multă coerenţă actului administrativ şi politic. Însă, ar comasa întreaga putere în mîna unui singur om care, dacă ar fi Vlad Filat, ar transforma "afacerile de stat" în business personal, ceea ce ar fi în defavoarea moldovenilor!

Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Marian Lupu, a avut marţi o întrevedere cu membrii delegaţiei Curţii Constituţionale a României, aflaţi într-o vizită în Republica Moldova. În cadrul întrevederii, părţile au discutat despre experienţa ambelor state privind modificarea Constituţiilor, rolul şi activitatea Curţii Constituţionale, precum şi despre racordarea cadrului legislativ naţional la acquis-ul european. Nu pot să nu leg declaraţia lui Lupu de această întrevedere. Declaraţia, publicată de Unimedia, spunea, în linii mari, că actualul şef al statului ar fi favorabil alegerilor anticipate - ce se prefigurează tot mai clar pe orizontul politic de la Chişinău! - concomitent cu referendumul pentru modificarea Constituţiei care ar permite alegerea preşedintelui ţării prin vot direct, de către cetăţeni. Gestul lui Lupu mi se pare extrem de matur şi o provocare adresată lui Filat cu care, se pare, are cele mai proaste relaţii de la înfiinţarea AIE.

În acest răstimp, liderul separatist Igor Smirnov, calul mort al alegerilor prezidenţiale din Transnistria, s-a întâlnit luni cu Vlad Filat, la Tighina, unde cei doi au semnat o declaraţie comună prin care au convenit reluarea negocierilor oficiale în format “5+2” la sfîrşitul lui noiembrie, la Vilnius. Întrevederea dintre Igor Smirnov şi Vlad Filat a avut loc la sediul misiunii OSCE de la Tighina. Filat l-a aşteptat cîteva minute pe Smirnov, după care cei doi au discutat aproape o oră. Vlad Filat pare că pariază pe un cal mort. În momentul de faţă, cel puţin la nivel declarativ, Igor Smirnov a căzut în dizgraţie la Moscova. În ciuda evidenţelor, liderul transnistrean neagă că Moscova refuză să îl mai susţină la alegerile din decembrie din regiunea separatistă. A uitat probabil că şeful administraţiei de la Kremlin, Serghei Narîşkin, a declarat deschis că Rusia îl sprijină pe Anatolii Kaminski. Despre acest moment vorbeşte Victor Nichituş pe blogul său!

Interesant este că la Chişinău s-a aflat ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, iar discuţiile între Filat şi Smirnov - business personal, cum spunea la emisiunea LOrenei Bogza, Marian Lupu! - vin în întîmpinarea mesajului lansat de şeful diplomaţiei de la Moscova. Rusia îşi reiterează poziţia şi spune că trebuie elaborat "un statut special pentru regiunea transnistreană". Lavrov, a declarat că la baza acestui statut trebuie să stea "principiul de integritate teritorială a Moldovei". Logica înşiruirii evenimentelor este decriptată chiar de ministrul moldovean de externe, Iurie Leancă: “Pentru noi este important să reluăm procesul de negocieri după o pauză de cîţiva ani. Aş vrea să menţionez că acest lucru este posibil datorită sprijinului din partea Federaţiei Ruse. Sperăm că anul viitor vom putea avea un proces amplu de negocieri. Scopul nostru este "elaborarea unui statut special pentru regiunea transnistreană". a declarat Leancă, pe picior de plecare la... Berlin... Serghei Lavrov, a accentuat necesitatea de a rezolva conflictul transnistrean, cu "respectarea strictă a suveranităţii Republicii Moldova". “Considerăm că este important pentru toţi să contribuim la dezgheţarea acestei situaţii şi să ne concentrăm pe căutarea soluţiilor, care ar asigura o reglementare politică concretă. Transnistria are nevoie de un statut special, dar cu respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova”, a menţionat Lavrov. Cum spuneam deja, Uniunea Europeană, aflată într-o puternică şi chiar perversă relaţie nepotrivită cu Rusia!

În ultimul timp, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat de mai multe ori că Transnistria trebuie să fie un test de sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate şi a afirmat că Moscova este gata să facă tot ce este posibil pentru rezolvarea problemei transnistrene. Adică, după cum înţeleg eu această declaraţie, Rusia este gata să pună pe masă, la negocierile de avantaje cu Europa, îngustul bandaj care pricinuieşte bătăi de cap în ultimii 20 de ani. Probabil, UE îşi va creşte influenţa în formatul de negocieri, chiar dacă, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. Este de presupus, în actualul context, că viitorul Moldovei, ca "vecinătate apropiată" a UE, va fi federal, cum bine remarcă - destul de tîrziu! - şi Victor Nichituş! La Chişinău, ministrul de externe, Iurie Leancă, a salutat faptul că problema transnistreană a ajuns pe agenda discuţiilor dintre UE şi Rusia. Discuţiile nu sînt noi. Anul trecut, şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova, Konstantin Kosacev, spunea că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. Conflictul transnistrean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu 5-6 ani - susţinea şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova. Aflat la Bruxelles, Konstantin Kosacev a subliniat că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. O declaraţie similară a făcut şi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la o întîlnire cu diplomaţi germani, francezi şi polonezi legată de negocierile în format 5+2 privind conflictul transnistrean.

Vara trecută, experţi din 15 ţări au discutat, timp de două zile, la Chişinău, despre arhitectura de securitate în vecinătatea estică a Uniunii Europene. Dezbaterile, la care am luat parte, au fost cu atît mai interesante cu cît în acele zile, potrivit publicaţiei ruseşti NEZAVISIMAIA GAZETA, Germania condiţionase ratificarea proiectului rusesc al unui nou sistem de securitate europeană de retragerea trupelor din Transnistria!

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. În acest context, găsirea de soluţii paşnice pentru soluţionarea acestui diferend este o prioritate atît pentru Republica Moldova, dar şi pentru Uniunea Europeană şi Rusia, care doresc relaţii bilaterale solide. Dovada corectitudinii afirmaţiilor mele vine, şi de această dată, de la Berlin: Germania cerea Rusiei să îşi retragă trupele sale din Transnistria şi abia atunci Berlinul va susţine iniţiativa preşedintelui Dmitri Medvedev privind crearea unui nou sistem de securitate europeană, scrie, după cum spuneam la începutul acestui articol, în ediţia din 22 iunie 2010, publicaţia "Nezavisimaia Gazeta", cu referire la surse confidenţiale. Cotidianul moscovit nu suflă o vorbă despre o posibilă înlocuire a trupelor ruseşti cu căşti albastre europene ş aplicarea celor 3 paşi de bază în pregătirea păcii: retragerea şi controlul armelor mici şi mijlocii, unificarea financiară şi controlul frontierelor.

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

De la încheierea ostilităţilor, zeci de întîlniri, negocieri, discuţii, au avut loc, sute de tratate şi angajamente, toate structurile trans-naţionale importante (ONU, NATO, OSCE, Crucea Roşie, CSI etc) au fost implicate, fără succes, în soluţionarea problemelor acestui spaţiu, o zonă gri, în care foarte multă lume are interese din cele mai diverse. Mii de declaraţii contradictorii au fost înregistrate de către jurnalişti şi sute de manevre militare, provocări, schimbări ale raporturilor de forţă şi influenţe au balansat firav, într-o parte, sau în cealaltă situaţia din regiune. De 18 ani, situaţia a rămas aceeaşi. În pofida dezbaterilor şi conferinţelor OSCE, a devenit evident că Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria. Strategia politică de ocolire a deciziei OSCE s-a bazat cu precădere pe liderii comunişti de la Chişinău. Nedorind executarea reală a acestui angajament, Federaţia Rusă şi-a asigurat o conducere politică în Republica Moldova, care să-i asigure legalizarea prezenţei militare în Moldova. Vladimir Voronin a fost garantul ducerii la îndeplinire a unui proiect rusesc în care, sub pretextul soluţionării conflictului transnistrean, Republica Moldova ar deveni un fel de „stat comun”, o confederaţie cu doi membri (Chişinău, Tiraspol), sau chiar trei (dacă se adaugă şi Comratul) subiecţi egali în drepturi. Au fost elaborate diverse mecanisme de garantare a înţelegerilor dintre Chişinău şi Tiraspol care fixau rolul Moscovei şi calitatea de arbitru în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost pretextul constituirii „mecanismului de garantare”. Căderea comuniştilor la Chişinău şi amplasarea elementelor scutului anti-rachetă în România reîncălzesc conflictul îngheţat de pe Nistru. Provocările, declaraţiile belicoase ale lui Smirnov, isteria panicardă a comuniştilor de la Chişinău şi problemele economice şi sociale cu care se confruntă actualii lideri moldoveni, fac ca problema transnistreană, deşi declarată „prioritate naţională” să rămînă în amorţire. Nu este exclus ca statutul de „gaură neagră” al acestui teritoriu să alimenteze, încă, interesele directe ale unor grupuri interesate în păstrarea incertitudinilor, în întregul spaţiu de negociere (Moldova, Ucraina, Rusia, Uniunea Europeană).

Ce este Transnistria şi de ce este ea atît de disputată?

Transnistria este o regiune geografică din Republica Moldova, situată pe malul stîng al rîului Nistru. Numele de Transnistria desemnează aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, regiune separatistă aflată de jure în componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale Republicii Moldoveneşti Nistrene controlează teritoriul Republicii Moldova aflate la est de rîul Nistru, cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două comune la vest de Nistru. Regiunea are o populaţie majoritar slavă, care se teme de reunificarea cu România.
Populaţia regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori. La recensămîntul din 2004, procentele de populaţie în fîşie arătau astfel: moldoveni (români): 32%; ucrainieni: 29%; ruşi: 30%; bulgari, găgăuzi, evrei, germani, belaruşi, polonezi şi alţii: 8%. Transnistria are 147 localităţi dintre care 1 municipiu, 9 oraşe, 69 comune şi 68 sate. Suprafaţa regiunii este de 3362,33 km², iar PIB-ul este de 1,182 miliarde USD, adică 3.030USD pe cap de locuitor.

Rolul militar al regiunii transnistrene este, în general, mult diminuat, faţă de 1992, cînd unităţile ruseşti din Transnistria reprezentau capul de pod al Rusiei spre Balcani. Multă tehnică militară a fost retrasă, multă a dispărut. Un singur exemplu - protocolul şedinţei de lucru al experţilor ministerelor Apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, cu privire la aspectul tehnic al retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, din 27 aprilie 1994, a determinat volumul total de vagoane/platforme necesare pentru această operaţiune de amploare- 11.233 unităţi (inclusiv 1485 vagoane pentru retragerea muniţiilor). După şase ani, în cadrul Summit-ului de la Viena, din iulie 2000, reprezentantul Federaţiei Ruse a declarat oficial că pentru retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova sunt necesare 3000 vagoane grupate în 177 transporturi militare. Rezultă că între timp, din 1994 pînă în 2000, au dispărut 7000 de vagoane.

În ceea ce priveşte trupele, evaluările arată că potenţialul forţelor militare din Transnistria este identic cu cel din 1992, operîndu-se doar schimbări de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unităţilor transnistrene, precum şi a tehnicii din dotare la înzestrarea acestora. Ca să nu fie nici un dubiu, astăzi, în caz de necesitate, autorităţile Transnistriei sunt apte să pună sub arme peste 20 mii de oameni, la care se mai pot adăuga şi 7-8 000 de membri ai unităţilor de cazaci din Rusia. „Ministerul Apărării" de la Tiraspol dispune de tancuri T-64 - 18 bucăţi; TAB (diferite tipuri) - 69 bucăţi. tunuri "Gaubits-122" – 18; tunuri 85mm – 12; "Alazan" – 3; lansatoare de mine – 69. Aviaţia include: 6 elicoptere MI-8T, 2 - MI-2, un avion AN-26, 2 - AN-2, două - IAK-18. Elicopterele MI-8T sînt dotate cu lansatoare de rachete.

În ceea ce priveşte „importanţa” economică, principalele uzine de interes sînt:

Uzina mecanică din Bender
Produce în serie, din anul 1995, sisteme de lansare a proiectilelor reactive cu 20 de ţevi (montate pe caroserii de automobile); aruncătoare de grenade antitanc pe afet (din anul 1995); aruncătoare de mine (de calibrul 82-mm, 120-mm, din anul 1996); aruncătoare de grenade antitanc portative (din anul 1996); pistoale de calibrul 5,45 mm; instalaţii de lansare a proiectilelor reactive de tip „Grad".

Uzina metalurgică din Rîbniţa şi cele afiliate
Din 1997, a fost începută producerea aruncătoarelor de mine de calibrul 82-mm. Testarea primelor aruncătoare şi tragerile de control au fost efectuate la 17 mai 1997. Tot în 1997, la uzină a fost produs primul lot experimental (100) de mine antipersonal în carcasă de lemn. Ulterior s-a trecut şi la producerea minelor antitanc.

Uzina de pompe
Produce aruncătoare de grenade antipersonal (cu fixare sub ţeavă) GP-25 de calibrul 40-mm.

Uzina “Electromas” (Tiraspol)
Produce în serie: - pistoale mitralieră de 9-mm, pistoale Macarov de 9-mm, pistoale de 5,45-mm, arme de vânătoare şi arme de luptă speciale fabricate în baza acestora. Partenerii principali sunt agenţi economici din Europa occidentală.

Nerecunoscută pe plan internaţional, enclava separatistă s-a înarmat pînă în dinţi şi a devenit o placă turnantă pentru traficul ilegal de arme către Abhazia, Cecenia, fosta Yugoslavie, Orientul Mijlociu, unele regiuni de pe continentul african. După cum am descris anterior, sursa acestui trafic cu arme o reprezintă atît arsenalul militar al Armatei a 14-a, cît şi uzinele care produc lansatoare pentru „Ciornaia Akula”, KA-50.

În sudul Republicii, Gagauzia lui Formuzal stă la pîndă. Gagauzia este o Unitate Teritorial Administrativă Autonomă în sudul Republicii Moldova, locuită preponderent de găgăuzi şi bulgari. În aprilie 1994 a obţinut statutul de autonomie lărgită în cadrul RM. Başcanul Gagauziei, Mihail Formuzal, care este şi membru al Guvernului Filat, s-a pronunţat clar în favoarea federalizării Republicii Moldova şi a sugerat posibilitatea ca Gagauzia să devină independentă în cazul în care statutul juridic al Moldovei va fi schimbat. Găgăuzii sînt urmaşii turcilor selgiucizi stabiliţi în Dobrogea, împreună cu pecenegii, tribul Uz (Oguz) şi cumanii (Kipchak), poporul care l-a urmat în Anatolia pe sultanul Izzeddin Keykavus II (1236-1276). Mai exact, un clan de turci, Oghuz, a migrat către Balcani în timpul conflictelor inter-tribale. Acest clan s-a convertit de la Islam la Creştinismul Ortodox, după ce s-a stabilit în Bulgaria, şi a fost numit turc - găgăuz. Un grup mare de găgăuzi a părăsit, mai tîrziu, Bulgaria şi s-a stabilit în sudul Basarabiei împreună cu un grup de etnici bulgari.

Naţionalismul găgăuz a început ca o mişcare intelectuală, în anii 1980. Mişcarea devine mai puternică la sfîrşitul deceniului, cînd Uniunea Sovietică a demarat perestroika.
În 1988 activişti din intelectualitatea locală, uniţi cu alte minorităţi etnice, creează o mişcare cunoscută sub numele de „Poporul Găgăuziei”. Un an mai tîrziu, a avut loc prima adunare a acestei mişcări în care a fost adoptată o rezoluţie care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei, cu capitala la Comrat .
Mişcarea naţională găgăuză s-a intensificat atunci cînd limba româna a devenit limbă oficială a Republicii Moldova, în august 1989, înlocuind rusa. Găgăuzii au fost îngrijoraţi şi în cazul în care Moldova s-ar fi reunit cu România, aşa cum părea foarte probabilă în acel moment.
În august 1990 Comrat s-a declarat republică autonomă, dar guvernul Republicii Moldova a anulat declaraţia ca fiind neconstituţională. În decembrie 1990 mişcarea separatistă Gagauz Halkı („poporul găgăuz”), cu sprijinul tacit al autorităţilor centrale din Moscova, proclamă în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga şi Vulcăneşti ale RSS Moldoveneşti aşa-numita Republica Găgăuză. În decembrie 1994 Parlamentul de la Chişinău, dominat de agrarieni a recunoscut autonomia teritorială a găgăuzilor. În anul 1995 hotarele noii regiuni autonome au fost stabilite în urma unui referendum zonal.

Suprafaţa regiunii autonome este de 1.830 km². Regiunea este divizată în trei districte administrative (dolai): Comrat, Ciadîr-Lunga şi Vulcăneşti. Conform recensămîntului din anul 2004, populaţia era de 155.587 locuitori (găgăuzi 82,6%, români/moldoveni 4,6%, ucraineni 3,0%, ruşi 3,7%, bulgari 5,1%, alte naţionalităţi 1%). Centrul administrativ al regiunii este oraşul Comrat (25.000 de locuitori). Limbile oficiale sînt găgăuza, româna, vorbită în dialect moldovenesc, şi rusa.
Adunarea Populară a Găgăuziei se compune din 35 de deputaţi aleşi pentru un mandat de 4 ani, iar Başkanul, Guvernatorul Găgăuziei exercită conducerea activităţii autorităţilor administraţiei.

OK! Ce înţelegem noi din acest text lung şi dezlînat? Că Vlad Filat vrea să fie preşedinte şi premier într-un stat, oricare ar fi forma lui de organizare! Că "integritatea teritorială" a Republicii Moldova este negociată între Moscova şi Berlin şi este O GARANŢIE a stataliştilor că Moldova nu se va uni niciodată cu România! Dar, nici nu va adera NICIODATĂ la Uniunea Europeană, "cal alb" pe care a venit la putere Vlad Filat! În aceste condiţii, neutralitatea nu poate fi pusă în discuţie. Cam, asta...