IEŞIREA DIN CEAŢĂ

Cred că numirea lui Dmitri Rogozin în postura de „trimis special pentru Transnistria" şi şef al părţii ruse în Comitetul de cooperare interministerială Federaţia Rusă - Republica Moldova, păstrîndu-şi poziţia de vicepremier pentru industria militară şi criticile constante la adresa scutului antirachetă, reprezintă ieşirea Rusiei din ceaţa declaraţiilor şi este un semnal că România a lăsat, încă o dată, garda jos, într-o frenezie a schimbării cu conotaţii patologice. După doi-trei ani de politică fermă de securitate, după re-alegerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte şi intrarea pe nepregătite în criza economică - de care, înainte de alegerile prezidenţiale portocaliii fugeau ca de dracu! - România a îmbrăţişat calea reformelor contabile, austeritatea merkeliană fiind cuvîntul de ordine de la Cotroceni pînă la... Reducerile demente din instituţiile de forţă ale ţării, de la armată la interne, au fost dublate cu numirea în funcţiile de conducere ministerială ale unor personaje cel puţin hilare: paranoicul general în AZP-uri - care a izolat, practic Armata Română de Opinia Publică, într-un moment în care nevoile de investiţii ar fi cerut, probabil, contrariul - şi agramatul bişniţar din Arad care a nenorocit, practic Ministerul de Interne fără nici o strategie. Aceste combinaţii toxice la care se adaugă o dezbatere luată în derizoriu despre avioanele multirol au avut darul de a minimaliza importanţa securităţii naţionale, deşi ameninţările din exterior şi din interior nu s-au diminuat. Din potrivă!

Numirea belicosului Rogozin în postura de trimis special pentru Transnistria a fost primită, se pare, ca o surpriză din partea locatarului de la Cotroceni, a cărui reacţie a fost cam infantilă şi denotă o lipsă acută de cunoaştere a situaţiei din zona Vecinătăţii Estice! Nu ştiu dacă nu era previzibilă revenirea unei politici mai apropiată de războiul rece, dar este cert că politica externă românească NU are pregătit un adversar pe măsura lui Rogozin. Poate, doar, consilierul prezidenţial Iulian Chifu! Rogozin are experienţă separatistă îndelungată. Înainte de a fi ambasador la NATO, Rogozin a avut o misiune similară celei din Transnistria - negocierea chestiunilor legate de enclava Kaliningrad, înainte de aderarea ţărilor baltice la NATO. Dmitri Rogozin a fost numit în aceeaşi zi în două funcţii care vizează Republica Moldova: reprezentant special al Kremlinului pentru conflictul transnistrean şi preşedinte al Comisiei interguvernamentale pentru cooperare economică cu Republica Moldova, şi asta tocmai cînd România pare că a redus motoarele în relaţia cu Chişinăul. Practic, prin această numire, NATO primeşte un semnal puternic că miza regiunii transnistrene, cu tot ce înseamnă ea geopolitic, în termeni de securitate şi relevanţă simbolică, s-a schimbat dramatic, că greutatea Moscovei s-a reaşezat solid şi de durată în regiune. Totodată, gestul poate fi interpretat ca un sentiment de neîncredere în noua conducere politică de la Tiraspol, ce pare mult mai apropiată de interesele Kiewului. Înarmarea flotei ruse din Marea Neagră, pe tot parcursul anilor trecuţi, dovedeşte clar o politică consecventă de revenire a Moscovei în prim planul securităţii regionale şi, din punctul meu de vedere ar fi trebuit să stîrnească în securitate naţională, o trezire bruscă şi o revenire la realitatea strategică. Zona Odessa şi Crimeea sînt regiunile cele mai interesante! Rusia are toate argumentele să-şi focalizeze atenţia pe zona de la nord de Dunăre pînă spre Nistru, pe teritoriul Republicii Moldova. În Ucraina, Moscova are în vedere zona care se întinde de la Odessa, pe care mulţi îl văd ca pe un oraş rusesc unde se vorbeşte româneşte şi idish!, incluzînd portul Mikolaiv, pînă la Peninsula Crimeea, cartierul general al Flotei ruse a Mării Negre.

Numirea lui Rogozin readuce securitatea în prim-plan. Revenirea la agenda de securitate nu poate evita discuţia privind resursele pentru apărarea teritoriului naţional (avioanele) şi resurse pentru cunoaşterea situaţiei la graniţa răsăriteană a României, a UE şi a NATO! Studii făcute de analiştii ruşi, recunosc că ţara a traversat un proces de destructurare după 1989, în care forţele centrifuge i-au smuls, pur şi simplu, regiuni vitale. Astăzi, bancul: „Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea!”, nu mai este valabil. Cu toate acestea, conducerea bicefală de la Kremlin a reuşit să re-aducă Rusia la masa de joc. Există semne care confirmă această teorie: protecţionismul UE la declanşarea Crizei şi refacerea spaţiului vital de către Rusia. Pentru Kremlin, protecţia Moscovei în Cîmpia de Vest este vitală. Toate invaziile militare, de la Napoleon încoace, au avut loc prin Belarus-Ukraina! Dacă Ukraina ar fi rămas în ceaţa portocalie, distanţa peste „prăpastie” între Ukraina şi Kazahstan s-ar fi redus la ceva mai mult de 600 de km! Reintrarea Ukrainei în matca sa firească este o victorie strategică a Rusiei, dar nu suficientă. Un alt spaţiu vital pentru Rusia este Caucazul, ca frontieră de demarcaţie între interesele sale şi ale Turciei (NATO) în regiune. După pierderea grea a Georgiei, păstrarea republicilor din „brîul de Nord” – Daghestan, Cecenia, Inguşeţia, Osetia de Nord, Kabardino-Balkaria şi Karaceaevo-Cerkessa, este vitală. Cum vital este şi controlul Georgiei, nu atît prin Armenia – rivala istorică a Georgiei – cît prin cele două enclave independente: Osetia de Sud şi Abhazia. Azerbaidjanul, apropiat Iranului şi Turciei, a întreţinut mereu un conflict de nişă cu susţinerea Westului, în enclava Nagorno-Karabah. Aşadar, controlul „Brîului de Nord” al Caucazului este vital. El dă valoare strategică celor două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. În acest context prevăd un Rogozin inflexibil în negocierile pentru Transnistria şi pentru... controlul gurilor Dunării...