SECURITATEA ŞI ORDINEA PUBLICĂ: PARTENERIAT PUBLIC-PRIVAT

În ultimul timp, tot mai accelerat, securitatea unei naţiuni devine o problemă de cooperare de tip public- privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al statului sau individului. Acestui subiect, în principal, îi este dedicat şi acest blog! Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat în domeniul serviciilor de securitate, eficient şi adaptat cerinţelor securităţilor (!) contemporane, constituie fără îndoială o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes, putînd afirma, în acest context, că este mai ieftin, mai eficient, ca statul să controleze securitatea în loc să o gestioneze, în toate domeniile, de la ordine publică, incendii sau securitate în muncă.

Statul este principalul gestionar al securităţii naţiunii ceea ce face ca gradul său de implicare în mediul social să fie definitoriu din perspectiva securităţii interne. Securitatea internă priveşte, deopotrivă, atît siguranţa cetăţeanului cît şi ORDINEA publică, securitatea privată constituind un domeniu circumscris securităţii interne, care se diferenţiază de securitatea publică prin faptul că subiectul ei îl constituie cetăţenii (ca persoane fizice), reşedinţele private ale acestora, afacerile lor particulare, sănătatea publică, protecţia mediului etc.

Securitatea devenind un „produs de consum” generează apariţia în ecuaţie şi a altor termeni, proprii pieţei libere, precum ,,preţul” sau ,,standarde de calitate”. Astăzi se caută, tocmai, identificarea acestor standarde pentru serviciile private de securitate menite a oferi aceeaşi calitate, pentru aceleaşi tipuri de servicii, pe plan internaţional. Asociaţia Română a Specialiştilor în Securitate lansează, în această toamnă, primul MANUAL DE SECURITATE PRIVATĂ din România, compatibil cu standardele europene şi internaţionale, menit să identifice şi să propună spre adoptare standarde comune tuturor angajaţilor din industria românească de securitate privată şi, implicit, companiilor ce activează pe această piaţă naţională. Finalitatea, de maximă generalitate, a acestui demers, propus şi iniţiat de Preşedintele ARSS, Ion Iordache, şi susţinut de mai multe companii de profil şi ONG-uri, între care şi Grupul pentru Securitate şi Democraţie, implicat în reforma profundă a Ministerului de Interne, este realizarea, la nivel internaţional, a unui sistem de securitate viabil şi integrat cerinţelor specifice în domeniu.

La ora actuală, Legea nr. 333 din 08 iulie 2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, constituie sistemul legal de referinţă pentru desfăşurarea activităţii serviciilor de securitate privată în România, act normativ care nu corespunde realităţii interne şi internaţionale, ba chiar fiind uneori în contradicţie flagrantă cu legisdlaţia şi normele europene. Din păcate, în curînd va exista o nouă lege, „model”, dar şi o AUTORITATE DE SECURITATE PRIVATĂ, care să poată fi folosită ca îndrumar pentru bune practici (nu există nici un manual profesional unic), însă, această lege ar trebui să includă dispoziţii care:

- să definească structurile private de securitate, incluzînd o listă exhaustivă de servicii care pot fi considerate cu caracter de luptă;

- să prevadă că activitatea structurilor private de securitate, atît în ţară cît şi în străinătate, intră sub incidenţa legislaţiei naţionale penale şi civile;

- să reglementeze toate etapele procesului de gestionare a contractului, inclusiv în domenii ca subcontractarea, auditul financiar şi achiziţiile publice;

- să includă condiţii standard de organizare şi funcţionare, cum ar fi înregistrarea firmei, atestate de calificare profesională a personalului şi evidenţa activităţii angajaţilor;

- să specifice ministerul sau agenţia responsabilă pentru controlul structurilor private de securitate.

Alte legi, aplicabile serviciilor guvernamentale de securitate, cum ar fi reglementările privind confidenţialitatea datelor şi a comunicărilor, trebuie să fie aplicabile şi în cazul serviciilor de securitate private, cărora trebuie să li se ofere dreptul LEGAL de a colecta şi analiza informaţii, direct necesare procesului de organizare a muncii. Regîndirea sistemului de securitate românesc, în deplin acord cu evoluţiile democratice din ţara noastră şi cu provocările mediului contemporan de securitate, presupune angrenarea deplină a tuturor resurselor intelectuale ale organizaţiilor din domeniu, ale clasei politice şi nu în ultimul rînd ale societăţii civile.

Mediul de securitate, de la nivelul naţional pînă la cel internaţional, aflate sub o puternică şi permanentă condiţionare reciprocă, se caracterizează, la începutul secolului al XXI-lea, prin modificări profunde şi adeseori surprinzătoare prin viteza de propagare şi consecinţe. Lumea, în permanentă schimbare, devine tot mai complexă. Ameninţările cu care se confruntă Europa, în materie de securitate, au multiple faţete.

Societăţile militare private (PMC) constituie varianta modernă, corporatistă a ,,mercenarilor”. Ca atare, acestea lucrează pentru profit, adică oferă servicii militare şi pregătire sau, mai precis, servicii de luptă şi auxiliare. PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice. PMC-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BIGroup) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S). Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări. Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict.

Totuşi, din punct de vedere legal, nu se încadrează în definiţia limitativă a forţelor mercenare pentru că de obicei sînt alcătuite din personal militar în rezervă care nu mai este activ în forţele naţionale de securitate. Societăţile militare private oferă o gamă variată de servicii, de la luptă la suport operaţional, consiliere şi pregătire, achiziţionarea armamentului, culegerea de informaţii, recuperarea ostaticilor etc. Indiferent de tipul de servicii oferite, caracteristica lor comună este aceea că operează la invitaţia guvernelor, în special în situaţii conflictuale sau reconstrucţie post-conflictuală. Pentru a elimina imaginea de mercenari, cele mai mari societăţi militare private au adoptat coduri de conduită care invocă respectul faţă de drepturile civililor.

Societăţile private de securitate (pază şi protecţie) oferă servicii destinate protejării afacerilor şi proprietăţii private, şi ca atare contribuie la prevenirea infracţionalităţii. Datorită importanţei crescînde şi proliferării societăţilor private de securitate, devine din ce în ce mai important ca instituţiile democratice, şi în special parlamentul, să asigure un standard minim pentru controlul şi supravegherea acestor noi actori din sectorul de securitate. Astfel, societăţile private de securitate există peste tot dar evenimentele recente arată că folosirea lor a crescut mai ales în regiunile în conflict unde oamenii de afaceri simt nevoia protecţiei mai mult decît le oferă statul.

Participarea activă a unor structuri private de securitate la executarea unor activităţi în diverse teatre de operaţii din lume pare să indice o privatizare a războiului. Trebuie pus în discuţie caracterul antreprenorial al securităţii şi asistenţei militare oferite de aceste structuri private, generatoare de securitate, indiferent că este vorba de societăţi de securitate private sau societăţi militare private. Deci, se poate afirma că structurile private de securitate, prin participarea activă în teatrele de operaţii şi prin efectele diverse – pozitive şi negative - pe care le generează, schimbă faţa războiului. Acestea s-au dovedit capabile să fie mai eficace, la un cost total inferior şi cu o mai redusă implicare oficială decît forţele militare guvernamentale ce acţionau în acelaşi teatru de operaţii. Astăzi, societăţile de securitate private sau societăţile militare private constituie o entitate internaţională legitimă într-un conflict modern. Totuşi, nu se poate vorbi de o privatizare a războiului, din cel puţin două motive: mai întîi, nici o societate militară privată nu este în măsură să declare unui stat, fie el slab sau delincvent, război potrivit normelor internaţionale; apoi, participarea societăţilor militare private în teatrele de operaţii se face potrivit contractului încheiat cu o armată naţională implicată legal şi legitim în conflictul armat.

Cererile crescînde de gestionare a problemelor de securitate a determinat dezvoltarea pieţei în domeniul serviciilor private de securitate. Pe de altă parte, această evoluţie poate fi explicată şi prin accelerarea proceselor de externalizare a activităţilor din domeniul securităţii, de către un număr tot mai mare de instituţii publice sau firme private.

Modelul European al Serviciilor Private de Securitate, ce stă la baza Manualului ARSS de securitate privată, are la bază principiile incluse în „Codul de conduită şi etică” adoptat în iulie 2003. În general, CoESS şi UNI-Europa promovează rolul determinant al dialogului social la toate nivelele. Codul de conduită şi etică a fost stabilit de către partenerii sociali europeni reprezentativi (CoESS si UNI-Europa) în cadrul dialogului lor social iniţial, pentru a garanta dezvoltarea normelor de conduită şi etică în beneficiul comun al firmelor, salariaţilor, beneficiarilor şi a societăţii în ansamblu.

Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi adesea pentru a desemna PMC. Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare, iar prezenţa militarilor români în diferite teatre de operaţii, ca angajaţi ai Armatei Naţionale poate fi considerată ca atare! Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, "nucleul dur" de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei. n cazul statelor, aceste companii sînt deseori folosite pentru a compensa lipsa unei capacităţi naţionale, deci, cu precădere în noile entităţi statale apărute în ultimul timp, sau "autonomii". CMP furnizează servicii high-tech în domenii în care forţele armate nu îşi mai pot permite să instruiască personalul sau să ofere perspective atractive de avansare în carieră. În alte cazuri, PMC suplinesc o capacitate inexistentă. De exemplu, angajarea firmei israeliene Levdan i-a permis preşedintelui Republicii Congo-Brazzaville să creeze în 1994 o nouă forţă care a înlocuit unităţile militare fidele fostului preşedinte. Alte grupuri recurg la PMC pentru a-şi putea desfăşura activitatea în medii periculoase. PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine "civică" este valabilă şi în cazul "omului nou", dependent de fotoliu şi televizor, care "adoră" să lupte prin intermediul altcuiva! În România, primele firme de profil şi-au început activitatea în anii 1991-1992 iar primul act normativ în domeniu a apărut în anul 1996. Interesul primordial al ţării noastre în materie de securitate naţională este să-şi protejeze nu doar instituţiile sale fundamentale dar şi securitatea propriilor săi cetăţeni şi a activităţilor pe care ei le desfăşoară în mod legal. Statul trebuie să promoveze parteneriatul public-privat ca soluţie optimă de alocare a resurselor şi de securizare a obiectivelor sale, în condiţiile în care sînt tot mai evidente tendinţele statului de a aloca resurse tot mai reduse pentru gestionarea securităţii publice a naţiunii, „restructurarea” Ministerului de Interne reprezintă deja o evidenţă în acest sens! Externalizarea anumitor servicii (în special cele de pază şi protecţie a obiectivelor) – despre care secretarul de stat Mihai Capră „nici nu a auzit”, este o dovadă că statul se retrage din zonele care sînt consumatoare de resurse materiale şi financiare.

Dincolo de crize şi de frontierele "oarbe" ale Uniunii Europene, dincolo de gesturile din "alt film" ale României, industria privată ia locul, încet-încet, unui stat tot mai incapabil să reacţioneze, proprietarul unei infrastructuri învechite şi abandonate, cu populaţii tot mai nemulţumite.