SÎNT URÎT DAR NU ŞI PROST!

Mi-a fost destul de greu să mă apuc de scris în acestă dimineaţă. Afară suflă un vînt rece, în rafale pe desupra deşertului. Citesc ziarele. Adevărul. Brusc îmi creşte „glecemia”, Doamne fereşte! Prin articolul „Faţa macabră a crizei care a zguduit lumea”, scris într-un stil plîngăcios şi senzaţionalist, Alexandra Diaconu şi Elena Stănescu scuipă pe inteligenţa mea! În multe mii de semne, piţifelnicele deplîng sinuciderile miliardarilor care au pierdut de pe urma crizei care, apropos, nu „a zguduit” ci ZGUDUIE lumea în care trăim. Nici o vorbă despre amărîţii care vor fi daţi afară din serviciul mizer de la care, oricum, cîştigă atît cît să trăiască de azi pe mîine. De ce? Pentru că piţifelnicele au uitat o îndatorire primordială a profesiei de jurnalist: aceea de a fi aproape de cititorii tăi, ascultători sau privitori, dar au băgat la cap regulamentele corporaţiei pentru care lucrează. “Lumea ştirilor contemporane este o lume care există pentru VIP-uri. Vieţile lor de fiecare zi sunt importante: dacă se căsătoresc, dacă divorţează, dacă mănîncă, ce haine poartă şi ce haine dezbracă aceste celebrităţi din lumea filmului sau a politicii. Oamenii obişnuiţi apar doar pentru un moment, cînd ucid pe cineva, sau cînd mor”, spunea subcomandante Marcos, o legendă a revoluţiei Mexicane, despre lumea ştirilor internaţionale, servite privitorilor de telenovele obligaţi să-şi trăiască viaţa, fericirile, liniştea prin procură!

Înainte de a se „urina” pe inteligenţa mea, piţifelnicele au dreptate: totul pleacă de la bani! Criza actuală, deşi nu are legătură cu „poze, proze şi nevroze de pintea”, te poate arunca pe panta disperării, mai ales atunci cînd constaţi că ceea ce ţi se întîmplă nu este întîmplător ci programat. Mă deranjează că analiştii marilor televiziuni nu atrag atenţia asupra a două fenomene, referitoare la România: la 3 zile de la declaraţia lui Tăriceanu că România nu este atinsă de criză (n-am crezut că voi scrie asta niciodată!) criza bate cu pumnii şi picioarele în uşa ţării. Tot Tăriceanu declara că România nu are nevoie de FMI, dar, iată că „dragă Stolo”, creditat drept un specialist în economie şi finanţe zice altceva. Pariu că vom lua un nou împrumut? Referitor la România şi la tanti Flori, de la colţ, e bine să ştim că ce ne aşteaptă anul acesta e de coşmar şi e bine să strîngem cureaua şi să fim foarte chibziţi. Pentru că, istoria ne învaţă că CRIZA E SERIOASĂ!

Vorbeam de istorie şi de faptul că dacă uiţi istoria eşti condamnat să o retrăieşti. Sînt cîţiva bîieţi deştepţi în lumea asta care nu au alt scop decît să domine planeta. Ei sînt mai presus de guverne şi de maimuţoii politici. Au două tipuri de afaceri pe care le fac şi le fac bine: speculaţiile financiare şi războiul! Tradiţia şi interesele se transmit din generaţie în generaţie. Spuneam că banii sînt motorul acestor crize. Să revenim la istoria elementară: În 1783 Statele Unite îşi declară independenţa faţă de Anglia. De unde şi pînă unde această dorinţă de independenţă? În primul rînd de la bani! Regele Angliei, George al 3-lea a scos în afara legii banii liberi de dobîndă pe care coloniile îi emiteau şi îi foloseau în tranzacţiile dintre ele. În schimb, le-a obligat să împrumute bani de la Banca Centrală a Angliei, cu dobîndă, îndatorînd imediat coloniile în cauză. Benjamin Franklin, unul din Părinţii Fondatori ai Americii, scria: ”Refuzul Regelui George al 3-lea de a permite coloniilor să opereze un sistem monetar onest care elibera omul de rînd din ghearele manipulatorilor financiari a fost, probabil, cauza primară a Revoluţiei”. Din acest motiv, America s-a opus înfiinţării unei bănci centrale. Conform lecţiilor de economie generală, o bancă centrală emite monedă naţională şi se bucură de două puteri specifice: controlul ratelor dobînzii şi controlul masei monetare. Banca Centrală nu susţine un stat cu bani, ci îi dă sub formă de împrumut cu dobîndă. Prin alternarea măririi şi micşorării rezervei monetare, o bancă centrală regularizează valoarea monedei pe care o emite. Efectul pe termen lung al acestui sistem este datoria! Fiecare ban emis de Banca Centrală este împrumutat cu dobîndă. Avînd în vedere că doar Banca Centrală emite monedă, de unde vin banii de dobîndă? Tot de la Banca Centrală care împrospătează permanent cantitatea de bani pentru a acoperii temporar datoria creată. Noii bani sînt daţi tot cu dobîndă! Rezultatul final al acestui sistem fără pierderi este... SCLAVIA!, pentru că Guvernul şi, deci, populaţia va trebui să reuşească să acopere datoria aceasta auto-garantată. Un alt american „de bine”, Thomas Jefferson, declara: „Cred că instituţiile bancare sînt mai periculoase decît armatele invadatoare”! Cu toate acestea, istoria e scrisă de cei din spatele cărţilor!

La începutul sec. 20, familiile care făceau legea în afacerile şi în sistemul financiar mondial, Rockfeller, Morgan, Warburg şi Rothschild, au dorit forţarea creării unei bănci centrale americane, deşi Guvernul şi opinia publică erau împotrivă. Aveau nevoie să întoarcă „soarta” în favoarea lor (Lecţia 1 din istoria noastră!). J.P. Morgan a lansat zvonul că o bancă respectabilă din New York este în faliment. Isteria în masă s-a produs, au avut loc retrageri masive, nevoie de lichidităţi, vînzări de garanţii şi... falimente. Panica de la 1907, un fel de răscoală financiară! Consecinţa a fost că, prin manipulare politică, s-a înfiinţat Rezerva Federală, Trezoreria, aprobată de preşedintele Woodrow Wilson, în schimbul sprijinirii campaniei electorale! În acest fel, Banca Centrală Americană a devenit o maşină în mîinile cîtorva bancheri pentru a-şi pune în practică ambiţiile personale şi este la fel de Federală cum este ... Federal Express. Crearea Băncii Centrale a fost primul exerciţiu în crearea Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional! Din acest moment, crizele devin „profesioniste”!

Între 1914 şi 1919 Trezoreria a mărit masa monetară de pe piaţa SUA cu 100%, ceea ce a dus la creşterea împrumuturilor pe termen lung către băncile mici şi populaţie. În 1920 a retras masiv masa monetară existentă, ceea ce a obligat băncile mici să retragă foarte multe împrumuturi şi a dus la falimente. Peste 5.400 de bănci, în afara Rezervei Federale, s-au prăbuşit consolidînd monopolul unui mic grup de bancheri internaţionali. Din 1921 pînă în 1929 s-a mărit din nou masa monetară, cu 62%, ceea ce a dus, firesc, la o creştere masivă a împrumuturilor. Pe 24 octombrie 1929, familia Rockfeller declanşează vînzări masive pe Bursă, ceea ce duce la falimentul a 16.000 de bănci mici şi la vînzarea de corporaţii întregi la echivalentul 1 dolar – 1 peny! Acesta a fost cel mai mare jaf din istoria Americii! Se poate vorbi şi de terorism? Rezerva Federală a continuat să reducă cantitatea de bani şi a provocat cea mai mare recesiune de pînă atunci. Dacă ar fi trăit atunci, piţifelnicele de la Adevărul ar fi scris, cu siguranţă despre valul de sinucideri înregistrate în urma recesiunii! Cu motivul de a pune capăt fenomenului creat intenţionat, în 1933 se declanşează Criza Aurului: sub ameninţarea cu închisoarea pe 10 ani, fiecare cetăţean american a fost obligat să predea tot aurul către Trezorerie. Din 1933 aurul, ca standard financiar a fost desfiinţat! Şi s-a născut întrebarea retorică: „Nu mă întreba cum am făcut primul milion de dolari”! În afara acestui terorism financiar mondial, doar războiul este mai profitabil. Despre mecanismul de declanşare al acestora voi scrie cu altă ocazie!

O întrebare se pune cu obstinaţie: unde ne va duce actuala criză mondială? Răspunsurile au doar fragmente de adevăr. La o consolidare a instituţiilor financiare mondiale, gen Banca Mondială, la o redesenare a sistemului global de afaceri, la un nou război. Poate la o nouă valută forte? Posibil! În 2005, prea ocupaţi să-l prindem pe Ben Ladden, am scăpat din vedere semnarea Tratatului Pan-American între SUA, Canada şi Mexic care prevede nu numai comerţul şi circulaţia fără frontiere dar şi... o monedă unică! AMERO, la care se lucrează deja, va fi, probabil noua valută mondială ce va permite revenirea la supremaţia financiară mondială!

Şi noi? Noi vom fi şi în continuare „pagube colaterale” neînsemnate. Pentru că nimeni nu dă pe noi nici doi bani! E bine, totuşi, să ştim ce ne aşteaptă şi să nu fim luaţi prin surprindere. E bine să fim urîţi, dar nu şi proşti!