PREA-PLINUL DE PESTE PRUT

Astăzi, Cristian Diaconescu, ministrul român de externe, se află la Chişinău, într-o primă vizită oficială de la numirea sa în fruntea diplomaţiei româneşti. În Capitala Moldovei se va întîlni cu omologul său, Iurie Leancă, iar dialogul, după cîte ştiu eu va fi unul excelent, ca între doi diplomaţi, buni profesionişti care înţeleg să-şi facă meseria dincolo de disputele politice tipice de pe malurile Dîmboviţei şi Bîcului. Din păcate, cel puţin în ceea ce priveşte România, marja de mişcare a lui Cristian Diaconescu este considerabil redusă de implicarea - prin funcţie! - a Preşedintelui, care, unde mai pui, că este şi jucător şi va avea nevoie de alte milioane de voturi de peste Prut, ceea ce ar putea fi de bine pentru moldovenii care şi astăzi mai stau şi aşteaptă ca Băsescu să-şi respecte promisiunea privind ajutorul finanţiar promis fostului preşedinte liberal, sau ca Videanu să lege reţelele de înaltă tensiune între cele două ţări! Convorbirile vor urmări, în principal, "analizarea priorităţilor de cooperare bilaterală şi a posibilităţilor de dezvoltare a acesteia, în contextul obiectivului strategic comun de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană", potrivit comunicatului oficial al MAE. La Chişinău, Diaconescu se va întîlni şi cu ambasadorul României, nimeni altul decît FINUL fostului ministru Baconschi, ambii trecuţi prin "şcoala ezoterică" a Vaticanului, la inaugurarea noii aripi a Consulatului României, spaţiul cel mai frecventat de moldovenii care doresc vize de intrare în România. Vizita ministrului român de externe vine într-o perioadă destul de complicată pentru Republica Moldova, dar extrem de asemănătoare cu cea de acasă: reformarea statului coincide cu creşterea preţurilor, sărăcirea populaţiei, îmbogăţirea profitorilor tranziţiei şi o coaliţie de guvernare care, în ciuda bunelor intenţii afişate, se dovedeşte incapabilă de o coerenţă politică necesară stabilizării ţării. Reprezentanţii unei părţi a societăţii civile de la Chişinău au îndeamnat, recent, Alianţa pentru Integrare Europeană să evite referendumul constituţional anunţat, care, în opinia lor, "nu va face decît să scindeze şi mai mult societatea", după cum scria într-o corespondenţă de la Chişinău, colegul şi prietenul Cornel Ciobanu. AIE a anunţat că intenţionează să organizeze un referendum pînă în luna mai, la care să propună modificarea procedurii de alegere a preşedintelui, dar şi diminuarea împuternicirilor şefului statului. Decizia a fost luată după mai multe tentative eşuate de alegere a preşedintelui, în ultimii trei ani. Intenţia AIE a provocat critici şi proteste din partea opoziţiei, Din păcate, precedentul referendum organizat de AIE, pe 5 septembrie 2010, la care s-a propus ca şeful statului să fie ales prin vot direct, a eşuat din cauza participării reduse la vot! Deci, o criză de credibilitate care vine să amplifice criza de ideal a societăţii, identică cu cea din România!

Nu mă apucam de scris pe marginea acestui subiect dacă vineri, prietenul meu Doru Dendiu nu m-ar fi sunat de la Odesa (Ukraina) locul unde primul ministru al Republicii Moldova, Vladimir Filat, şi liderul nerecunoscutei regiunii transnistrene, Evgheni Şevciuk, au convenit "să continue dialogul pentru îmbunătăţirea relaţiilor economice şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor de pe ambele maluri ale Nistrului". Alegerea Odesei ca loc de dialog nu este întîmplătoare, oraşul păstrează, încă, multe elemente ale trecutului său românesc, iar Şevciuk a fost sprijinit în cursa electorală prezidenţială de la Tiraspol de "intelighenţia ukrainească", extrem de activă în regiune! Potrivit guvernului de la Chişinău, citat de Agerpress, întrevederea de la Odesa a fost organizată în contextul pregătirilor pentru o nouă reuniune în formatul de negocieri 5+2 privind soluţionarea conflictului transnistrean, care este planificată pentru sfîrşitul lunii februarie 2012, la Dublin, Irlanda, dar şi pentru discutarea paşilor concreţi ce urmează să fie întreprinşi pentru depăşirea problemelor stringente cu care se confruntă populaţia de pe ambele maluri ale rîului Nistru. Analiştii de la Chişinău şi Tiraspol nu se aşteaptă, însă, la evoluţii spectaculoase în Dosarul Transnistrean, cu atît mai puţin o răsturnare spectaculoasă de situaţie şi revenirea Transnistriei în spaţiul moldovenesc! Motivele le-am expus în texte mai vechi, o parte le voi relua astăzi, cu "copy-paste" (asta pentru cei ce caută negi pe pulă!). "La moment", Tiraspolul are nevoie de o gură mare de oxigen pentru a înlocui sprijinul financiar sistat de Moscova, iar această gură de oxigen o reprezintă "destinderea regimului vamal la frontieră", atît cu Ukraina cît şi cu Republica Moldova, în vederea facilitării schimburilor comerciale.

În ciuda negocierilor "dezgheţate" de noul lider separatist, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. (pt Abu Cigar: reiau pasaje de anul trecut!!!) La referendumul din 2006, de exemplu, 97 la suta din transnistreni au votat în favoarea cuceririi oficiale a independenţei faţă de Republica Moldova şi aderării la Rusia. Moscova, cu toate acestea, nu a aprobat niciodată o astfel de idee şi Transnistria, situată pe frontiera Republicii Moldova cu Ucraina, nu are nici o graniţă cu Rusia. O telegramă confidenţială lansată pe piaţă de un celebru site de specialitate, lămureşte şi mai bine relaţia din "vecinătatea apropiată" a României: "Ukrainenii au constatat că politicienii din Republica Moldova, cu referire directă la ex-preşedintele Ghimpu!, promovînd o politică pro-europeană, susţineau tacit intrarea Moldovei în UE prin România, cu posibilitatea ca Moldova de la dreapta Nistrului să se unească, eventual, cu România, iar stînga Nistrului (Transnistria) să revină la... Ukraina. De altfel, fostul lider separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, a cerut "comunităţii ukrainiene din Transnistria să organizeze un referendum de alipire la "ţara mamă", după ce în aprilie 1997 spunea, citat de „Kievskie Vedomosti” - „Noi ardem de dorinţa să ne unim cu Ukraina"! Declaraţia a fost făcută la 31 martie 1997, în cadrul unei întrevederi dintre şeful administraţiei secesioniste, ambasadorul Ukrainei în Moldova, Serghei Pirojkov, şi reprezentantul de la Kiev la masa de negocieri, Igor Harcenko. „Domnilor, vă chem să aveţi grijă de soarta celor 160 de mii de cetăţeni ukraineni, care locuiesc în Transnistria”, a spus atunci Smirnov! Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei... Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.96). Analistul politic, directorul Institutului de studii politice „Gorşenin” de la Kiev, Kosti Bondarenko, într-un interviu acordat agenţiei Regnum, spunea că scenariul alipirii Transnistriei la Ukraina este un subiect abordat de mulţi analişti din Rusia. Soluţia optimă în problema transnistreană ar fi, este convins Kosti Bondarenko, „împărţirea fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti între România şi Ukraina”!

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. Acesta este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al rîului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi rîu, PACEA, însă, fiind semnată între Chişinău şi... Moscova! Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

Ca o concluzie, am să fac apel la un alt prieten de peste prut, excelentul observator al politicii moldave, Victor Nichituş, care scria, la sfîrşitul anului trecut, despre "federalizarea Republicii Moldova", în negocierile ruso-germane, care este confirmată subtil de către ministrul de externe, Iurie Leancă, care, în mod delicat dă de înţeles că este la curent cu negocierile care au loc între oficialii ruşi şi germani. "Într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, ministrul moldovean de externe, afirmă că nu trebuie de inventat o nouă bicicletă şi că trebuie de acordat regiunii transnistrene o descentralizare profundă... Descentralizarea care marchează profund unele state europene, despre care vorbeşte dl.Leancă poartă un nume – federalizare. Iar primul pas spre această metodă de rezolvare a conflictului transnistrean ţine recunoaşterea regiunii secesioniste. Acest lucru a fost făcut de către primul ministru Vladimir Filat care şi-a depus semnătura alături de Smirnov. La Bender cei doi iubitori de fotbal au semnat o declaraţie comună în care este stipulat caracterul permanent al negocierilor în formatul 5+2", scrie foarte corect Victor Nichituş.

Oare, în discuţiile de astăzi de la Chişinău, Cristian Diaconescu şi Iurie Leancă vor aborda şi această problemă? Ar fi interesant de ştiut...