NIKOLAEV SUPPORT

NIKOLAEV SUPPORT

duminică, 10 iunie 2012

FIECARE CU POLITICA MĂ-SI!

Astăzi, duminică, 10 iunie, românul votează. Votează, probabil cu speranţa că în fruntea "bucatelor" va veni unul mai puţin şpăgar, mai puţin profitor, mai puţin bocciu, mai puţin golan de cartier, mai puţin nebun, mai puţin paranoic, mai puţin hoţ, mai puţin mincinos, mai gospodar şi mai omenos. Din păcate, votează degeaba! Fiecare e cu politica mă-si! Şi eu mă gîndesc acum la poziţia adoptată de Traian Băsescu, pe de-o parte, şi premierul Victor Ponta, respectiv ministrul român de Externe, Andrei Marga,pe de altă parte. Deosebirile de atitudine vizează situaţia din Siria şi propunerea de expulzare a ambasadorului acestei ţări de la BUcureşti, ca o sancţiune "solidară" a statelor europene.

Traian Băsescu nu a dat curs propunerii avansate de guvern, pe motiv că pe teritoriul Siriei s-ar găsi în prezent 14.000 de cetăţeni români. Atitudinea preşedintelui pare “a avea o scuză”. Din păcate, ea plasează, din nou, România, în afara jocurilor internaţionale şi a opţiunii PARTENERILOR din NATO şi UE. Băsescu "negociază" cu Siria, de parcă ar fi Nicolae Ceauşescu şi ar avea aceeaşi prestanţă şi influenţă în Orientul Mijlociu. România lui Băsescu NU mai este România lui Ceauşescu în materie de relaţii internaţionale şi asta, în defavoarea actualului preşedinte, care din orgoliu nemăsurat şi dorinţă de confruntare internă cu USL aruncă în aer poziţia externă, şi aşa fragilă, a României, în raport cu NATO, UE, SUA, Turcia şi alţi "parteneri strategici" despre care Băsescu vorbeşte între două fumuri de narghilea. De data asta, fermitatea poziţiei externe a României ar fi fost necesară, mai ales că oficialii internaţionali vorbesc tot mai apăsat de NEVOIA de debarcare a "Leului din Damasc". Dar, să detaliez:

Spirala violenței din Siria a atins într-un mod critic comunitatea internațională, rezultînd în dezbateri tensionate în Consiliul de Securitate al ONU a unui proiect de rezoluție care să sprijine planul Ligii Arabe, plan ce prevede printre altele, predarea puterii de către președintele Assad. "Primăvara arabă" continuă, oferă mai multe cazuri de studiu asupra ineficienţei spectaculoase a politicii externe europene. Paralizată de criza euro, Europa este incapabilă să acţioneze în faţa situaţiei din Siria, deşi, am bune motive să cred, că în jocul de şah Iran-Israel-SUA-Siria există o deja nervoasă aşteptare a implicării europene, conform "modelului" libian, salutată revenire a Franţei în structurile combatante ale NATO. Este ultima dovadă, dacă mai era nevoie, a unui eşec al politicii externe europene, "întărită, din punct de vedere teoretic, de tratatul de la Lisabona". În paralel, SUA şi aliaţii lor au început discuţii serioase privind o posibilă intervenţie militară în Siria, deşi operaţiile de sprijin al păcii desfăşurate sub egida ONU încă au un statut teoretic şi de drept internaţional insuficient teoretizat, controversat şi chiar inadaptat la mediul de securitate actual. Cu toate acestea însă, ele rămîn un important instrument de prevenire şi gestionare a conflictelor în întreaga lume. Abia pe 27 februarie, Uniunea Europeană a înăsprit sancţiunile faţă de regimul lui Bashar al-Assad. Cei 27 au decis îngheţarea bunurilor băncii centrale siriene în Europa, au interzis comerţul cu metale preţioase ca şi zborurile transportînd marfă din Siria şi a recunoscut Consiliul Naţional Sirian drept “interlocutor legitim”. Şi toate acestea după lungi insistenţe ale partenerilor americani şi israelieni, deşi Siria este singurul stat arab care este calificat în mod oficial de Statele Unite drept „sponsor al terorismului'', este, alături de Iran, principalul sponsor al organizaţiei teroriste Hezbollah, tot împreună cu Iranul - a cărui voce în lumea arabă o reprezintă - Siria este principalul susţinător al grupării teroriste palestiniene Hamas, şi tot la Damasc se află sediul central al Jihadului Islamic palestinian. Pe de altă parte, o Sirie care se pregăteşte să ofere Iranului o bază navală la Mediterana, reprezintă o ameninţare de securitate serioasă. Să nu mai pun la socoteală masacrele populaţiei civile.

 "Antanta Cordială" franco-britanică, forţa întregii operaţiuni NATO din Libia, pare a fi ţăndări după apocalipticul summit UE din decembrie, cînd, la presiunile Franţei, „finanţele britanice" au sărit din trenul integrării fiscale. Pe de altă parte, Franţa lui Sarkozi "l-a muls" straşnic pe Bashar al-Assad înainte de aplicarea sancţiunilor. Şi la această oră, aplicînd modelul din Libia, Franţa joacă la două capete la Damasc, avînd forţe speciale şi în tabăra guvernamentală şi în cea a rebelilor. Apoi, intervenţia militară în Siria şi ruperea ţării în două sau trei provincii ar fi un dezastru pentru relaţia UE cu Turcia, care oricum nu se află la cea mai înaltă intensitate. DEşi, DOAR o rupere a teritoriului sirian în mai multe entităţi ar oferi Israelului confortul unei confruntări cu Iranul nuclear! Scenariul este privit cu rezerve la Washington, iar şefa diplomaţiei, "Madama Clinton" a sugerat o debarcare a lui Assad de către armată, singura forţă din interior capabilă să păstreze unitatea naţională. În orice alt scenariu, Israelul iese în dezavantaj. Deşi Siria şi Assad în mod special, sînt inamici consecvenţi ai Israelului, o îndepărtare a lui Assad de la putere ar schimba, în mod dramatic, regulile întregului joc strategic din Orientul Mijlociu şi nu este deloc clar că s-ar schimba în favoarea Statului Evreu. Israelul este conştient că sub Assad, nu există şi nu va exista Al Qaeda în Siria. Sub un regim „popular'', condus de majoritatea sunnită oprimată vreme de atîtea decenii de minoritatea alawită- din care face parte clanul Assad-, s-ar putea foarte bine să existe.

      Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu "un complot" şi se află într-un "moment de răscruce", conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian. Liderul de la Damasc a insistat, de mai multe ori în ultimele luni, asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. Assad le-a spus parlamentarilor că protestele sînt un amestec între nevoia autentică de reformă şi acţiunile instigatorilor influenţaţi din exterior. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă. Am reuşit să dejucăm un complot americano-israelian”, a declarat al-Assad, potrivit cotidianului “Jerusalem Post”. Adresînduse poporului, preşedintele, confruntat cu un val de contestare fără precedent, a declarat că nu pot exista reforme în contextul "actelor de sabotaj şi al haosului". Peste 10.000 de sirieni au fugit în Turcia în contextul confruntărilor armate din ultimele luni. Confruntat cu embargoul asupra exporturilor de petrol, de către SUA şi UE, exporturi care asigură 25% din eniturile ţării, Bashar al-Assad a anunţat că economia siriană este pe cale să se prăbuşească. "Trebuie să lucrăm pentru a reda încrederea în economia siriană, deoarece există riscul prăbuşirii acesteia". Există informaţii, potrivit cărora Bashar Al-Assad nu se mai poate baza pe cei 400.000 de militari şi poliţişti, gata oricînd să întoarcă armele, ci doar pe cei 100.000 din Garda Republicană şi serviciile speciale, la care se adaugă luptători Hezbollah sosiţi din Liban(! interesant, nu?!). Deşi pare că a pierdut şi sprijinul Iranului (la începutul acestei luni, Mahmoud Ahmadinejad i-a cerul lui Assad să înceteze reprimarea manifestanţilor!), clanul Assad pare, totuşi pregătit să lupte pînă la capăt, sprijinit de structurile tribului său şiit Allawit, care reprezintă doar 10% din structura Siriei, riscînd un război regional în care să atragă TOATE ţările Orientului Mijlociu plus Iranul! Atît Turcia şi NATO, dar şi Iranul au, în momentul de faţă, interesul ca Siria să NU se dezintegreze, chiar dacă Siria şi actualul regim, reprezintă platforma cea mai potrivită şi apropiată de luptă împotriva Israelului, iar pro-reformiştii sirieni au dat "aripi" noi contestatarilor regimului de la Teheran. Pe de altă parte, NATO ar dori să elimine capetele de pod Iraniene din regiune, fără însă o intervenţie armată directă, care ar presupune, ulterior, o blocare a forţelor armate în misiuni directe de pacificare. Pericolul dezintegrării Siriei, în perioada imediat următoare, este, însă, enormă! Există riscul apariţiei unei mulţimi de micro-state sectare şi a unui triunghi kurd chiar "sub burta" Turciei!

      Cînd vorbim despre violenta lucrurile par a fi clare pentru toata lumea,deoarece sfera conceptului conduce imediat şi direct la criminalitate, tortură, război, oprimare etc. Violența regimului de la Damasc este reprezentativă pentru regimurile dictatoriale care alunecă spre războil civil și din război civil, probabil în anarhie. Reprezentativă deoarece amintește de incapacitatea unui regim lipsit de legitimitate de a se menține la putere pentru o perioadă nedeterminată. Asta în ciuda presiunii internaţionale! Operaţiile de pace iniţiate şi puse în practică de ONU în urmă cu peste 50 de ani sub forma operaţiilor de menţinere a păcii, devenite în prezent operaţii de sprijin al păcii, reprezintă principalul mecanism pentru salvgardarea păcii şi securităţii internaţionale. Pe de altă parte, legislaţia internaţională a generat adesea dezbateri aprinse între juriştii de drept internaţional, din perspectiva adepţilor pro şi contra folosirii forţei ca instrument politic în relaţiile internaţionale. Principalul document care reglementează uzul de forţă în relaţiile internaţionale este Carta ONU, semnată şi intrată în vigoare în anul 1945. Astfel, capitolul VI prevede rezolvarea disputelor prin măsuri paşnice (art. 33), capitolul VII prevede responsabilitatea Consiliului de Securitate de a constata, recomanda sau hotărî ce măsuri vor fi luate pentru menţinerea şi restabilirea păcii şi securităţii internaţionale (art. 39), prin invitarea părţilor să se conformeze măsurilor provizorii (art. 40), presiuni politice şi economice (art. 41) şi utilizarea forţei armate (art. 42), pentru ca în capitolul VIII să fie prevăzută posibilitatea autorizării organizaţiilor politice regionale 156 de a adopta măsuri pentru rezolvarea paşnică a disputelor regionale, cu respectarea principiilor fundamentale ale ONU. Toate acestea stabilesc principiile internaţionale de folosire a forţei şi acoperă trei aspecte principale: interzicerea folosirii forţei, dreptul la autoapărare şi autorizarea folosirii forţei de către Consiliul de Securitate al ONU.

      În lumina aceastui document, pot să spun că mă declar ÎN FAVOAREA unei intervenţii militare externe în Siria, în următoarea perioadă de timp. Chiar şi provocat, haosul este îndreptat ÎMPOTRIVA populaţiei civile, iar un regim care nu este capabil de ripostă contrainformativă pe propriul teritoriu trebuie să părăsească puterea. Este cazul Doctorului Bashar Al-Assad, pe care, umma arabă îl dădea, în 2003, drept singurul lider arab care îi poate aduna pe toţi arabii sub un singur steag!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu