"Ediţie specială" - Încheierea şi finalul participării trupelor româneşti în cadrul coaliţiei din Irak (I) Miercuri, 29 Iulie 2009

(RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI 28 iulie, ora 13:30) - Emisiunea: "Dezbaterea Jurnalului de prânz" - Realizator: Silvia Ilieş
Ediţie specială, invitaţi speciali, toţii corespondenţii RADIO ROMÂNIA în Irak: Radu Dobriţoiu, Cătălin Gomboş, Septimiu Roman, Mario Balint şi Cristina Dumitrescu. Cătălin Gomboş şi Mario Balint sunt acum corespondenţii noştri la Chişinău, Radu Dobriţoiu şi Septimiu Roman sunt aici în studio, iar Cristina Dumitrescu este în legătură telefonică cu noi. Bună ziua tuturor! Bine aţi venit în dezbaterea de prânz de astăzi! L-aş ruga pe Radu Dobriţoiu să prezinte motivul pentru care am considerat că această dezbatere poate fi abordată ca o ediţie specială. Ce se întâmplă, de fapt, în aceste zile?
Radu Dobriţoiu: În aceste zile se marchează încheierea şi finalul participării trupelor româneşti în cadrul coaliţiei din Irak. Sunt mai multe momente importante, dar în primul rând din perspectiva Societăţii Române de Radiodifuziune este experienţa, o experienţă unică în istoria presei româneşti. RADIO ROMÂNIA a fost singura instituţie de presă care a avut permanent un corespondent alături de trupele româneşti aflate într-o misiune externă, şi anume în Irak. Practic, întreaga campanie din 2003, când au ajuns primii militari români în coaliţia din Irak şi până joi, când s-a întors în ţară drapelul de luptă al ultimului contingent românesc, RADIO ROMÂNIA a fost alături de militarii români de la început şi până la sfârşit. Asta demonstrează în primul rând o maturitate câştigată în fiecare an, prin fiecare an de experienţă, prin corespondenţii noştri, profesionalism şi seriozitate, pentru că o instituţie este greu acceptată în linia întâi, pentru că există foarte multe riscuri, iar atât MApN, Armata Română, dar şi aliaţii noştri americani, ne-au acceptat în linia întâi, bineînţeles făcând anumite compromisuri în ceea ce priveşte informaţia, ce poate fi difuzat şi ce nu poate fi difuzat, dar, repet, este o experienţă
unică în istoria presei româneşti.
Realizator: Sigur, ai trecut în revistă, aşa din punct de vedere instituţional, noi în dezbaterea de prânz, de această dată vreau să vorbesc cu voi, invitaţii noştri speciali de astăzi şi să ne reamintim, de fapt, ce a însemnat Irak, ce a însemnat a fi corespondent în Irak şi ce înseamnă acum întoarcerea trupelor româneşti de acolo şi, cum ai spus şi tu, a drapelului. Mario Balint eşti la Chişinău. Bună ziua! Cum este acolo? Îmi spui în încheiere, răspunde la întrebare.
Mario Balint: Sunt la Chişinău, da. Aici este linişte şi pace. Deşi presa scrie că avem parte de o supraveghere strictă, ei bine, nu este chiar aşa. Aveţi încredere în ceea ce difuzează RADIO ROMÂNIA şi mai puţin în ce scriu alţii. Şi acum să răspund la întrebare, pentru că am răspuns cu această ultimă parte, pentru că aşa s-a întâmplat şi în Irak, noi am plecat în Irak chiar din februarie 2003, atunci când regimul lui Saddam Hussein era în floare, aş putea spune, pentru a demonta unele informaţii false care se vehiculau pe această temă. RADIO ROMÂNIA a reuşit să păstreze un echilibru şi să devină pe parcursul zilelor şi lunilor care au urmat o sursă de informaţie credibilă atât pentru ţară, cât şi pentru ascultătorii din afara ţării şi pentru partenerii noştri de coaliţie.
Realizator: Mario, deci să ne reamintim. Războiul propriu-zis dacă a început în martie 2006.
Mario Balint: În 2003.
Realizator: În 2003, 23 martie.
Radu Dobriţoiu: Şi atunci RADIO ROMÂNIA a avut aşa-numita operaţiune "Curcubeul", în care noi am acoperit cu informaţii tot ce înseamnă pregătirea campaniei şi începutul campaniei militare din Irak.
Realizator: Iată Mario a fost în februarie 2003.
Mario Balint: Da, la Bagdad.
Realizator: Cum era atunci?
Radu Dobriţoiu: Eu eram la /.../ în Turcia, în sudul Turciei, la graniţa cu Irakul, trebuia să intru cu trupele americane.
Mario Balint: Cătălin în Kuwait, Septimiu era la Amman.
Radu Dobriţoiu: Da.
Mario Balint: Împreună încercam să acoperim aceste pregătiri de război.
Radu Dobriţoiu: Şi îmi aduc aminte că tot noi am dat primele informaţii despre ziua în care va începe bombardarea Bagdadului.
Realizator: Au fost reale?
Radu Dobriţoiu: Au fost reale şi s-au confirmat din surse construite de noi, cel puţin eu, în Turcia, Septimiu la Amman.
Mario Balint: Toate informaţiile pe care le-am furnizat RADIO ROMÂNIA prin corespondenţii săi au fost reale şi cei 7 ani petrecuţi acolo au dovedit că suntem o sursă de informaţii credibilă.
Septimiu Roman: Am putea spune că am fost acolo chiar înainte de a fi trupele române.
Mario Balint: Da, sigur.
Realizator: Deci, Septimiu Roman a fost mai înainte. Mario, mă întorc la tine. Cum era în februarie 2003 în Irak? Cum era să fii corespondent RADIO ROMÂNIA într-o ţară despre care aflăm acum că se ştia că va intra în război şi tu să transmiţi din timpul regimului lui Saddam Hussein?
Mario Balint: A fost o experienţă deosebită, am fost alături de un singur coleg de-al meu de la Televiziuea Română, deci împreună am fost în acea perioadă în Bagdad şi eram singurii români ataşaţi de presă în capitala Irakului, alături de marile trusturi care aşteptau izbucnirea războiului, mă refer la CNN, mă refer la BBC, trusturi care au învârtit şi învârteau mari sume de bani, puneau în joc mari sume de bani, multă experienţă, multă logistică, pentru a oferi tot ce se întâmpla atunci în capitala Irakului. Mi-aduc aminte că a fost perioada în care Hans Blix, şeful echipei ONU de observaţie, a rostit fraza celebră: "Tot ce ne transmit, toate acuzele pe care le aduc aliaţii americani nu sunt decât nişte dezinformări". Aceasta a fost fraza pentru care Hans Blix a şi părăsit Irakul şi nu s-a mai aflat la cârma echipei de observatori. După acest moment, s-a şi declanşat războiul.
Realizator: Cătălin Gomboş şi tu ai fost la Bagdad. În ce perioadă?
Cătălin Gomboş: Am fost practic de la sfârşitul lunii octombrie 2003 până la mijlocul lui 2004, cu o perioadă de o lună cât am fost în ţară, practic, ultima perioadă în care s-a putut lucra cât de cât normal în Bagdad. După ce am plecat eu, majoritatea celorlalţi jurnalişti care mai rămăseseră acolo au plecat de asemenea, rămânând să lucreze fie angajaţi irakieni locali ai agenţiilor media, fie, când era vorba de străini, oameni care beneficiau de o protecţie foarte puternică, servicii de securitate şi care nici nu prea ieşeau, de altfel, prin oraş, pentru că începuseră încă din primăvara lui 2004 răpirile şi atacurile directe asupra jurnaliştilor şi era prea riscant.
Realizator: Da, deci noi vorbim în acest moment de două momente: Bagdad înainte de război, iată tu, tot la Bagdad, după ce a început războiul şi au fost probleme deosebite la nivelul presei. Radu Dobriţoiu, Septimiu Roman, când aţi ajuns voi la Bagdad cu trupele româneşti? Sau tu Septimiu şi tu Radu când ai fost?
Radu Dobriţoiu: Eu am ajuns la Bagdad când a fost necesar să mă acreditez pentru a intra în Irak, însă, noi am acoperit, Septimiu din Amman şi eu din Turcia, războiul din Irak. Ce vreau însă să subliniez din nou, pentru că ne distanţăm de un eveniment foarte important, pentru că mâine toate batalioanele româneşti care au participat la misiunea din Irak, toate efectivele, inclusiv forţele aeriene, vor defila pentru prima dată de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, trupele româneşti vor trece pe sub Arcul de Triumf la finalul unei misiuni externe şi RADIO ROMÂNIA a fost în această misiune externă, alături de trupele româneşti, pe întreaga perioadă de campanie.
Realizator: Cristina Dumitrescu, tu când ai fost în Irak?
Cristina Dumitrescu: Am fost în Irak de două ori, am fost în 2007, din mai până în august, şi anul acesta, în 2009, din februarie până în mai. Anul ăsta eu am ajuns şi la Bagdad şi acolo am avut, zic eu, şansa să îl intervievez pe comandantul forţelor multinaţionale din Irak, generalul american cu 4 stele, Raymond Odierno, l-am însoţit, practic./ Cristina Dumitrescu: Generalul Odierno are un obicei foarte interesant, de fiecare dată când îi este solicitat un interviu, ia reporterul care îi solicită acel interviu cu el, pe teren, şi face o inspecţie a trupelor sau a unui obiectiv pe care îl are planificat într-o zi anume şi cu ocazia asta stă de vorbă cu jurnalistul respectiv şi îşi vede şi trupele din subordine, arătându-i cu acelaşi prilej şi jurnalistului cum acţionează trupele americane dislocate în Irak. De aceeaşi experienţă am beneficiat şi eu anul acesta, atunci când am fost în Irak. A rezultat un interviu foarte interesant, zic eu, generalul Odierno făcea atunci, la începutul lunii aprilie, foarte importante consideraţii despre starea de securitate din Irak, despre ceea ce este posibil să se întâmple după ce începe procesul redimensionării prezenţei militare americane în Irak, şi consideraţii foarte importante despre prezenţa militarilor români în Irak.
Realizator: Vom reveni asupra acestor lucruri. Eu sunt simplul vostru ascultător în acest moment şi, pentru că mai sunt mulţi ca mine, mai şi uităm, actualitatea şi viaţa este atât de trepidantă în jurul nostru, încât nu ştim să punem tot puzzle-ul acesta în ordine. Aşadar, Radio România a fost, şi prin corespondenţii săi, în Irak înainte să înceapă războiul, apoi imediat cu trupele româneşti care au mers acolo, când a fost acea dată, când au ajuns primele trupe româneşti acolo?
Radu Dobriţoiu: Primele trupe în iunie 2003. De fapt, primele trupe care au ajuns acolo au fost staţionate în Kuwait, au luat parte la operaţiunile de atunci. Dar primele trupe din linia I au ajuns în zona oraşului An-Nassiriya, în cadrul unei brigăzi italiene, în iunie 2003. Este vorba în primul rând de Poliţia militară şi apoi de Batalionul de Infanterie. Ca o întâmplare fericită, cel care a coordonat intrarea trupelor româneşti în Irak atunci este la ora actuală şeful Statului Major al Forţelor Terestre, generalul Ghica Radu Dan.
Realizator: Aşadar, în toată această perioadă, cu toţii aţi fost însă corespondenţi din diferite locuri din apropierea Irakului şi tot acest spaţiu de la începerea războiului, înainte de începerea războiului şi primele trupe au putut fi acoperite prin corespondenţele voastre. Corect?
Radu Dobriţoiu: Sigur că da. Şi alături de trupele româneşti a fost în permanenţă cel puţin un corespondent; au fost şi cazuri în care eu eram, de exemplu, cu trupele româneşti şi Cătălin Gomboş era la Bagdad şi transmitea de acolo. Eu acopeream trupele româneşti, care la un moment dat au fost împărţite în mai multe regiuni din Irak, şi pot să aduc aminte, erau trupe româneşti începând cu Basra, după aceea An-Nassiriya, provincia Di Qar, deci undeva în sudul Irakului...
Realizator: A venit prin sud şi nu prin nord.
Radu Dobriţoiu: Sigur că da. Şi după aceea am avut trupe la Babil, la Hillah, care s-au mutat după aceea la Divanya şi la Al Quds; am avut şi la Bagdad, unde am fost şi noi acolo, deci peste tot. Eu am fost în toate aceste locuri, bineînţeles mergând la misiuni împreună, sunt convoaie terestre sau aeriene, împreună cu trupele americane, cu trupele româneşti, am fost peste tot. În total, am stat peste trei ani şi jumătate în Irak, alături de trupe străine, alături de trupe.
Realizator: Septimiu, suntem o generaţie, să spunem aşa, uşor mai înţeleaptă faţă de colegii noştri şi ne bucurăm de energia lor.
Septimiu Roman: N-aş spune.
Realizator: Să facem o sinteză. Aşadar, în toată această perioadă, din 2003 până, iată, în 2009, când mâine sărbătorim şi vom vedea un eveniment cu totul şi cu totul special, îi vom da atenţia cuvenită mâine, aţi fost acolo. Câte corespondenţe? Mai ales că tu ai fost..., când ai fost? În ce perioadă?
Septimiu Roman: Eu am fost în 2008, din aprilie până în august, am avut vreo 120 şi ceva. Presupun că fiecare dintre noi am avut minimum două-trei pe zi.
Radu Dobriţoiu: A fost o perioadă foarte importantă şi mă refer aici în primul rând la legătura dintre radio şi armată, 2003-2004, când Radio România reprezenta singurul mijloc de informare, singurul canal de informare atât pentru familiile militarilor, noi dădeam atunci aproape zilnic materiale cu voci de militari din Irak şi de foarte multe ori militarii nu aveau acces la telefonie prin satelit şi erau sunaţi la telefonul nostru când erau probleme urgente acasă, deci a existat...
Mario Balint: Legătura cu ţara şi legătura socială se făcea efectiv prin intermediul corespondentului Radio România, care era nu numai jurnalist, dar era şi o punte de comunicare între familii şi militarii aflaţi...
Radu Dobriţoiu: Dacă omul avea un necaz acasă, familia suna pe numărul nostru de telefon. Era sigură soţia sau părinţii, ştiau sigur că va răspunde cineva şi până la urmă vor ajunge să vorbească cu copilul lor, care era militar în Irak.
Septimiu Roman: Şi mai este un aspect, în afară de materialele pe care le dădeam pentru postul naţional, dădeam şi pentru postul regional, din locul de unde veneau...
Radu Dobriţoiu: Am lucrat foarte foarte bine cu Radio Craiova, cu Radio Timişoara, din aşa-zisele oraşe de garnizoană ale batalioanelor respective, cu Radio Constanţa, cu Radio Iaşi, deci peste tot am avut această intrare şi acest interes şi din partea audienţei locale, pentru că vroiau să ştie ce fac miliatrii de la noi din garnizoană, de la noi din Timişoara sau de la noi din Craiova. Foarte des am dat materiale acolo, care bineînţeles nu au fost transmise şi pe Radio România Actualităţi, separat de Radio România Actualităţi şi de principalele canale ale SRR şi de Agenţia RADOR, am transmis materiale şi pentru aceste studiouri teritoriale, cu care am avut o colaborare excelentă.
Cătălin Gomboş: Şi ar mai fi un aspect. Aş vrea să îl menţionez. Acum este posibil acest lucru, până acum erau încă băieţii noştri acolo, prietenia pe care o aveam noi cei care eram acolo din cadrul Radioului cu ei mergea chiar şi până la o anume colaborare. La ce mă refer acum? Au făcut-o toţi colegii mei, ei ştiu despre ce este vorba, am făcut-o şi eu, în cazul că era un atac cu rachete asupra bazei, aveam cam toţi înţelegeri cu cei de acolo, dacă au căzut departe sau dacă au fost două-trei, deci un număr micuţ, decât să încercăm noi să intrăm cu un breaking news cu ceva care nu s-a întâmplat, dar ar fi panicat familiile, preferam să trecem incidentul sub tăcere.
Cristina Dumitrescu: Preferam să trecem acest incident cu vederea, iertaţi-mă, întrucât nu era nici o ştire, nu? Suntem cu toţii jurnalişti şi ştim ce...
Radu Dobriţoiu: Bine, nu dădeam decât dacă erau patru rachete cel puţin şi care cădeau în perimetrul de securitate al bazei, pentru că, aşa cum spunea foarte bine Cătălin, îngrijoram fără nici un rost familiile de acasă, dar cei care au prins acolo şi atacuri cu 16 rachete în bază ştiu ce înseamnă un atac.
Realizator: Eu, în continuare spun, sunt un ascultător, şi mă bucur că vă împărtăşiţi din memoriile voastre şi totuşi, aş vrea să ştiu, apropo de aceste atacuri, aţi însoţit trupele, aţi mers mai departe, la un moment dat aţi stat. Cum veneau aceste atacuri? De unde veneau? Cum vă comportaţi, cum dădeaţi ştirile? Luaţi-mă împreună cu voi în memoria acestor lucruri, ca să îmi fie foarte clar despre experienţele pe care le-aţi avut.
Radu Dobriţoiu: Se acţionează diferit, în funcţie de atac şi în funcţie de cât de gravă este informaţia pentru cei din ţară. De exemplu, Dumnezeu să îl ierte, când a murit Ioan Grosaru, eu fusesem cu trei zile înainte pe acelaşi traseu şi prin aceleaşi locuri; aşa a fost neşansa lui, să moară în luptă. Ideea este că informaţia nu se dă imediat, până nu se anunţă familia, până nu trec anumite proceduri şi, bineînţeles, noi trebuie să facem un compromis între ce se poate spune din linia I astfel încât să nu îi punem în pericol pe militarii noştri şi implicit pe noi, pentru că suntem umăr la umăr cu ei, şi a da totuşi o informaţie care să existe acasă, să se ştie despre. Deseori, de exemplu, aşa cum spunea foarte bine Cătălin Gomboş, cum spunea şi Mario mai devreme, ne refeream la atacuri în bază, fără să dăm date foarte clare, pentru că "duşmanul" sau insurgenţii îşi pot regla tirul asupra bazei din informaţiile noastre. Şi din acest motiv spuneam că au căzut rachetele în perimetrul de securitate al bazei. Asta însemna din centrul bazei şi până la 15 km de bază.
Cristina Dumitrescu: Haideţi să spunem că mai există un set de reguli pe care noi la plecare,
într-un teatru de operaţii, acceptăm să le urmăm.
Realizator: Bănuiesc că toţi ziariştii...
Radu Dobriţoiu: Sunt aşa-numitele "ground rules", pe care le semnăm odată cu Ministerul Apărării şi odată cu bineînţeles unde ne acredităm la partea americană. Suntem scanaţi acolo, inclusiv ni se ia amprenta, retina, poze din profil ş.a.m.d.
Realizator: Adică sunteţi...
Radu Dobriţoiu: Dar peste aceste "ground rules", reguli de bază, care trebuie acceptate, trebuie să ţinem cont şi de bunul nostru simţ, pentru că de multe ori...
Cristina Dumitrescu: Este vorba de responsabilitate.
Radu Dobriţoiu: Este un amalgam, deci este un compromis, de-aia am spus că totuşi este un compromis până la urmă.
Cătălin Gomboş: Exact faţă de ce a spus Radu acum aş vreau să fac o completare. Tentaţia de a da o informaţie şi faptul de a te gândi totuşi la cei de acasă, a fost un caz când a murit Bogdan Hâncu de la Poliţia militară. Noi am fost informaţi, eram câţiva jurnalişti în bază, imediat după eveniment. Ni s-a spus ce s-a întâmplat, cine a murit şi am fost rugaţi să nu dăm această informaţie până când vor apuca militarii din ţară să îi contacteze familia şi să îi anunţe.
Realizator: Ceea ce este foarte corect şi este în toate normele...
Cătălin Gomboş: Cineva a aflat în ţară numele lui, astfel încât părinţii au aflat de la presă sau direct de la televizor, ceea ce, vă daţi seama, este un şoc foarte mare.
Radu Dobriţoiu: Puneţi-vă în postura părinţilor, este un lucru îngrozitor.
Septimiu Roman: Doamne fereşte!
Realizator: Este o chestiune de responsabilitate şi de etică, până la urmă, nu?
Cătălin Gomboş: Absolut.
Realizator: Dar, apropo, îmi spuneţi aici nişte lucruri interesante, care din punct de vedere al unui jurnalist de actualitate şi care trăieşte războiul ştirilor zilnice, iată trece pe un război concret.
Aşadar aveţi nişte restricţii care vi se impun sau meseria noastră le impune.
Cătălin Gomboş: Există mai multe restricţii. Există acestea impuse prin acordurile, prin
"ground rules"-urile pe care le semnăm cu Ministerul Apărării şi cu partea americană.
Realizator: Ca fiind corespondent de...
Cătălin Gomboş: Într-o paranteză fie spus, ele au izvorât tocmai dintr-o conlucrare între armată şi jurnalişti.
Radu Dobriţoiu: Informaţii difuzabile şi nedifuzabile.
Radu Dobriţoiu: Colaborare. Sigur că da, pentru că eu şi cu Mario, pentru că am fost de la început şi am stat foarte mult alături de trupe, am avut o contribuţie chiar la întocmirea acestor documente, pe care Ministerul Apărării le foloseşte în prezent. Noi le-am spus ce ar fi bine să prindă în plus, ce nu este bine să prindă acolo şi lucrurile care lipesesc cu desăvâşire din documentele lor. Şi bineînţeles au fost puse în practică treptat şi acceptate. Şi-au dat seama că este important atât pentru corespondent, cât şi pentru Ministerul Apărării şi armată.
Septimiu Roman: Eu cred că mai e şi o treabă de bun simţ şi de echilibru.
Radu Dobriţoiu: Sigur.
Septimiu Roman: Şi oricum, faţă de ce spuneai, "Luaţi-mă şi pe mine", sunt locuri unde te-aş lua şi locuri unde nu te-aş lua, oricum, când era alarmă, primul loc unde te-aş fi luat, în adăpost.
Radu Dobriţoiu: În buncăr, da. Şi era cel mai bine să prinzi numărătoarea exploziilor în buncăr.
Realizator: Da. Nu, nu vreau să mă duc în buncăr, dar vreau să staţi voi acolo. Şi să vă mai pun nişte întrebări. Cristina, Mario, Cătălin, vă implic şi pe voi. Aşadar, cu toţii când vă duceţi pe teatre de operaţiuni respectaţi nişte reguli speciale, tocmai pentru că sunteţi însoţitori ai unor operaţiuni speciale şi vă puteţi face şi meseria. Este corect ce spun?
Mario Balint: Este adevărat, însă aş vrea să spun despre aceste reguli că nu sunt unele absurde şi, în ultimă instanţă, ne sunt şi nouă folositoare. Şi voi da doar câteva exemple. Dacă eu spun că o rachetă a căzut la 5 metri de cortul meu, a doua zi s-ar putea să cadă pe cortul meu.
Radu Dobriţoiu: Pentru că ei reglează tirul.
Realizator: Adică sunteţi ascultaţi.
Radu Dobriţoiu: Cu siguranţă suntem ascultaţi şi ne bucurăm că ascultătorii noştri nu sunt numai din România sau nu sunt...
Cristina Dumitrescu: Silvia, dă-mi voie să dau un exemplu. Uite, nu poţi să dai o informaţie cu privire la, să spunem, un zbor al unei aeronave care va avea loc mâine, de la ora x la ora x, între localitatea a şi localitatea b. De ce? De ce nu poţi să faci asta? Sau nu poţi să spui: astăzi, la ora 11:00, spre exemplu, este în curs de desfăşurare deplasarea unui convoi al trupelor nu ştiu cărei ţări prezente în teatrul de operaţii cutare, pe un anume traseu. De ce? Sunt operaţiuni corecte, dar nu trebuie să le spui, pe cine interesează? Pot să dai informaţia aceasta după ce operaţiunea se va fi încheiat.
Radu Dobriţoiu: De aceea mă distrează întotdeauna expresia: secretarul cutare a făcut o vizită surpriză, la Bagdad.
Septimiu Roman: Lumea ştia de acolo cu mult timp înainte. Dar pentru că avem şi un caz concret, la a doua vizită a preşedintelui Traian Băsescu în Irak, după ce a plecat de la Bagdad, cineva a spart embargoul dintre jurnaliştii care îl însoţeau şi a anunţat această vizită în Irak chiar în momentul aterizării aeronavei româneşti în sud, pe aeroportul Talil. Aeroportul a fost ţinta unui atac şi atunci preşedintele Traian Băsescu a primit onorul de la o gardă românească, cu vestele şi căştile de luptă. Nu se poate - şi dacă nu cumva acel atac a fost calculat în funcţie de plecarea, dată de un jurnalist din Bagadad, spre Talil.
Realizator: Aşadar pe un teatru de operaţiuni nu orice este "breaking news".
Septimiu Roman: Informaţiile sunt foarte sensibile şi spunea foarte bine
Radu Dobriţoiu: Şi foarte preţioase.
Septimiu Roman: Şi preţioase, şi pentru noi, şi pentru ascultători, dar şi pentru insurgenţi, şi pentru duşmanul care ne ascultă, cum scria pe nişte telefoane din armată. Şşi spunea foarte bine Cătălin că există aceste reguli. Sunt şi reguli izvorâte din experienţa proprie, pentru că noi începem să învăţăm şi să ne adaptăm, chiar şi stilul de viaţă, într-o tabără militară, la pericolele care ne pândesc la tot pasul.
Realizator: Vreau să vă mai întreb, suntem pe ultimele 5 minute, şi pe fiecare dintre voi trebuie să vă întreb aşa ceva. Aţi simţit că v-aţi făcut meseria, într-un mod cu totul şi cu totul special, ca reprezentanţi pe un teatru de operaţiuni. Ţine de conştiinţa voastră, veţi face şi în continuare la fel. Până la urmă, niciunul dintre voi nu v-aţi expus foarte mult public. Aţi fi dorit mai mult de atât sau chiar nu v-aţi dorit? Fiecare pe rând. Mario.
Mario Balint: Cred că nu este importantă expunerea publică, important este să ramâi în viaţă,
să îţi faci meseria cu responsabilitate şi cu pasiune şi timp de doi ani şi nouă luni am simţit că munca mea este cu adevărat utilă pentru ascultători şi nu numai pentru ascultători. Pentru că războiul de-adevăratelea înseamnă responsabilitate, iar presa în sec. XXI este parte a acestui conflict. Noi nu mai suntem în afara conflictului, nu mai putem fi spectatori, pur şi simplu, ci suntem parte a acestui conflict, deci trebuie să jucăm după nişte reguli pe care le stabilim împreună, repet, dacă vrem să rămânem în viaţă. Şi spunea cineva, este o vorbă în teatrele de operaţii, un jurnalist mort nu face doi bani, încearcă să găseşti tu o ştire şi să nu fii tu ştirea.
Realizator: Da, Cătălin Gomboş, o amintire cu care rămâi veci.
Cătălin Gomboş: Despre o amintire vreau să vă spun, dar, în contextul a ceea ce a zis Mario, cred că este vorba de a alege între a fii tu povestea şi a spune o poveste. Şi acum vine amintirea mea. Când eram în Bagdad, am avut un mic accident, din care m-am ales cu nişte zgârieturi, şi a venit o colegă din ţară, de presă, care mi-a spus, atunci când m-a văzut: băi, dacă eram în locul tău, mă duceam direct la Bucureşti pe o targă şi ziceam să mă aştepte toată presa acolo. Iar eu i-am răspuns că eu vreau să stau aici şi prefer să nu se ştie la Bucureşti, ca să nu mă cheme cumva cineva acasă.
Radu Dobriţoiu: Pentru o debrifare.
Cătălin Gomboş: Exact.
Realizator: Cristina. Aveţi simţul umorului, de fapt.
Cristina Dumitrescu: Ce înseamnă expunere şi cui foloseşte această expunere?
Realizator: Nu ştiu, eu v-am întrebat.
Cătălin Gomboş: Ţie nu, în nici un caz.
Cristina Dumitrescu: Eu îţi răspund cu o întrebare.
Radu Dobriţoiu: Sigur, dacă voiam să fim răpiţi, cu siguranţă am fi fost răpiţi de mai multe ori şi am fi devenit...
Cătălin Gomboş: Şi puteam aranja acest lucru, după atâţia ani de stat acolo.
Radu Dobriţoiu: Sigru că da, putem să aranjăm mai bine decât am aranjat altădată.
Realizator: Da, bine, este foarte interesant să aveţi simţul umorului de felul acesta şi amintirile să fie transformate, înţeleg, în glume destul de bune, din moment ce cu toţii ne amuzăm în acest moment. Şi totuşi...
Radu Dobriţoiu: Da, să îl parafrazăm pe George Bernard Shaw, care spunea că înţelepţii învaţă din greşelile altora, cei care nu sunt înţelepţi nu învaţă nici măcar din propriile greşeli.
Realizator: Da. Septimiu.
Septimiu Roman: Vorbeai de simţul umorului. Cred că este un ingredient absolut necesar, în situaţii speciale, pentru că, până la urmă, suntem oameni şi trebuie să găsim şi un asemenea debuşeu. Pentru mine este o experienţă unică, şi ca om, şi ca ziarist, ceea ce m-a impresionat cel mai mult - eu am stat cel mai puţin acolo - este felul în care se vorbea despre militarii noştri. Felul în care vorbeau aliaţii noştri, felul în care vorbeau irakienii, localnicii, numai cuvinte de laudă. Şi mă întrebam la ora aceea dacă acest potenţial extraordinar uman nu merită cumva exploatat şi în alt fel.
Cristina Dumitrescu: Da, din păcate mult prea puţine firme româneşti - îmi daţi mie voie să spun - au profitat de capitalul de încredere.
Septimiu Roman: Da, este gustul amar pe care ni-l lasă partea economică.
Cristina Dumitrescu: România a dislocat în Irak, timp de şase ani de zile, câteva mii de oameni, 6-7-8 mii de oameni acolo, a investit în dislocarea lor acolo aproximativ 80 milioane de euro, dacă nu mă înşel, sper să nu fi greşit ordinul de mărime, şi cu ce se alege România?
Septimiu Roman: Sunt alte state care au ştiut să speculeze.
Realizator: Da, vom vedea mâine...
Cătălin Gomboş: Este adevărat. Asta este singura experienţă amară, singurul lucru pe care nu l-am învăţat de la partenerii americani...
Septimiu Roman: Nu am ştiut să profităm.
Cătălin Gomboş: ... cu care am avut o relaţie absolut specială şi de la care am învăţat foarte multe lucruri în aceşti ani.
Realizator: Vă mulţumesc foarte mult pentru această ediţie specială, cu oameni speciali, care sunteţi voi, Cătălin Gomboş, Mario Balint, Cristina Dumitrescu, Radu Dobriţoiu şi Septimiu Roman.