În Iraq am pierdut trenul! Clasa business!

Pînă de curînd, Zona Verde din Baghdad, acea fortăreaţă de 10 km pătraţi în care se găsesc cele mai importante instituţii şi misiuni diplomatice, era străjuită de trupele Coaliţiei. Odată cu decizia ca acestea să părăsească Bagdadul, cei 10 km pătraţi au rămas pe mîna armatei irakiene şi a companiilor de securitate finanţate de Departamentul de Stat american. Cea mai importantă dintre acestea este acum Triple Canopy - o societate americană fondată iniţial pentru operaţiuni speciale în jungla din Panama, dar reprofilată după ce George W. Bush a dat startul războiului din Iraq. Afacerea a fost cît se poate de profitabilă - Triple Canopy a reuşit să încheie deja, potrivit unui anunţ oficial al companiei, contracte de
peste 4 miliarde de dolari cu Departamentul Apărării. În faţa unui astfel de anunţ, legenda Blackwather, supralicitată de puritani şi deontologi, nu-şi mai are sens. Mark Hemingway, în articolul „Warriors for Hire”, publicat pe 18 decembrie 2006 în Weekly Standard, scria că Blackwather a investit enorm în infrastructură militară.
Înfiinţată în 1996, compania s-a folosit de fluxul constant de contracte cu Guvernul Statelor Unite pentru a-şi construi o armată privată de 20.000 de soldaţi mercenari şi o bază militară enormă în North Carolina. Conform unei relatări, capacităţile lui Blackwather includ, în acest moment, următoarele: „Un sistem logistic aflat încă în fază incipientă a dezvoltării care poate transporta pachete de ajutoare umanitare de 100 sau 200 de tone mai repede decît Crucea Roşie. O divizie de aviaţie în Florida, cu 26 de aparate de zbor diferite, de la elicoptere de luptă la un imens Boeing 767. Compania deţine chiar şi un Zeppelin. Cel mai mare teren de instrucţie tactică din SUA. Un lac artificial de 20 de acri, cu pontoane pe care plutesc containere de transport prevăzute cu balustrade şi ambrazuri, folosite pentru exersarea acostării unei nave inamice. Un centru de dresare a cîinilor din care provin cele 80 de echipe cu cîini defăşurate la ora actuală în întreaga lume”. Şi exemplele ar putea continua!
În afară de contractele mari, companiile de pază mai au „mici ciubucuri”. Adică, un contract pe o săptămînă te poate ajunge 20.000 de dolari, sau un drum pe „Autostrada Morţii”, Baghdad-Aeroport, 8.000 de dolari. Îţi pun la dispoziţie maşină blindată şi oameni înarmaţi. Astăzi, contractele companiilor de pază din Iraq s-au mai „muiat”. Un agent peruan, de exemplu, cîştigă 1000 de dolari pe lună, dar „un alb”, 10.000. Dacă eşti şi anglo-saxon poţi duce încă acasă 20.000 de dolari în fiecare lună. Mulţi români lucrează încă în companii de securitate din Iraq, această „Al-Qaida a băieţilor buni”, cum a numit-o John Manchester, la 19 decembrie 2006, pe www.tcsdaily.com. Potrivit diplomaţilor români din Iraq, peste 1000 de români lucrează în Baghdad, în cele mai diverse munci, angajaţi, în special, ai unor companii străine.
Iraqul a fost oportunitatea economică pe care România a ignorat-o inexplicabil! Ştiu asta, cu siguranţă! Orice menţiune despre vre-o posibilă afacere românească era considerată de oficiali un fel de „fluierat în biserică”! Aşa se face că bilanţul României după participarea la războiul din Iraq este de: doi militari căzuţi pe front, 80 de milioane de euro cheltuieli şi idei de afaceri de care s-a ales praful. Dintre firmele româneşti, doar 7 au reuşit să încheie contracte cu autorităţile irakiene. Companiile care cîştigă din afacerile cu Iraqul sunt patronate sau controlate de influenţii Gheorghe Fulga, Ioan Neculaie, Fathi Taher şi Nicolae Badea: Roman SA, Electroexim, Electroputere Craiova SA, Elvimex, Uzinexport şi Confind. În afara de acestea, care au încheiat contracte în domenii civile România a livrat către Iraq şi armament în valoare de peste 20 de milioane de dolari, prin compania naţională Romarm. Se vorbeşte şi despre UTI, dar nu pot afirma cu siguranţă. Despre companii de securitate româneşti, nici nu poate fi vorba. În ţară, BGS, a treia companie ca mărime în branşă, a fost linşată mediatic şi acuzată că „pune accentul pe descurajare”.
O idioţenie! România poate şi trebuie să intre în competiţie cu astfel de companii! Jurnaliştii americani Bill Sizemore şi Joanne Kimberlin, scriau în 24 iulie 2006, în „The Virginian-Pilot” (Profitable Patriotism) că „Oriunde a debarcat complexul capitalismului dezastrelor a produs proliferarea grupurilor armate para-statale”. Ori, Transilvania este răscolită de batalioanele de utilaje de manipulat pămîntul ale lui Bechtel, companie aflată în avangarda capitalismului corporatisto-globalist care a dat Statelor Unite mai mulţi secretari ai apărării şi secretari de stat, decît a reuşit Institutul „Ştefan Gheorghiu” să dea României preşedinţi calificaţi! Şi unde se aşează Bechtel, îi bai!, cum spune ardeleanul! Cu ce e mai puţin nociv Bechtel decît Blackwather? Şi de ce nu putem avea şi noi, un Blackwather al nostru? Poate în Afganistan? Dacă vom fi capabili să negociem un PRT? La fel ca Ungaria? Degeaba s-au sacrificat cei 8400 de militari români şi familiile lor!