RAUS! CARAMBA! VAYA CON DIOS

Trăitori în lumea reală, am votat în decembrie 2008, răul cel mai mic. Ştiam că cea mai mare criză din ultimii 60 de ani nu poate ocolii România, decît dacă ţara noastră ar fi fost pe Lună! Voi, ne-aţi spus că nu e chiar aşa şi, ca vînzători perfecţi de iluzii, ne-aţi descris actul de guvernare cu lux de amănunte. Diavolul se ascunde în detalii! Odată instalaţi în fruntea bucatelor vă prefaceţi că nu VOI aţi promis ceea ce aţi promis! Durerile, spaimele şi incertitudinile noastre de pînă acum le-aţi folosit mişeleşte pentru a deschide porţile Iadului vostru! Ne-aţi minţit şi înşelat! Acum ne tîlhăriţi la drumul mare! Sînteţi penali! Afară! Sau, înăuntru, în puşcăria în care stă bătrînul de 80 de ani, sau eroul de la Kalat! E momentul să plecaţi, să demisionaţi şi să trecem la alegeri anticipate! Şi aşa aruncăm miliarde pe fereastră anul acesta pentru, din nou, alegerea voastră grotească! Puţină poezie...

ŢARA FĂRĂ ŢARĂ

ADRIAN PĂUNESCU

La noi, cine unifică desparte,
Şi cine-ar trebui s-aducă viaţă
Aduce-n toate felurile moarte
Şi falşi profeţi care ne mint în faţă.

Ipocrizia circulă în voie,
Prin toate straturile sociale,
E când exces, când deficit de Noe,
Acum, că toată apa în aval e.

Sinceritatea-i cârpa desuetă,
Din garderoba tragicei mirese,
Ocnaşul se preface că regretă,
Când ruda victimei în faţă-i iese.

Se-ncurcă mercenarii de tot felul,
Să-ndreptăţească inocenţa noastră,
Slujind, cu lacrimi în priviri drapelul,
Sub culpă roşă-galbenă-albastră.

Alesul cel dintâi e-un drac de vază,
Venit aici pe-un val, de la catarge,
Nu mai uneşte, nu mai arbitrează,
Ci-ncaieră, azmute, minte, sparge.

Minciuna, după cum scria Vlahuţă,
Nici nu mai stă cu Regele la masă,
Ci îl invită, tandră şi drăguţă,
La un dineu intim, la ea acasă.

În fond, ne-a copleşit prea multul bine,
Că România noastră populară
E locul pricopselilor străine
Şi n-are loc de oameni şi de ţară.

Mai rafinaţi ca hoţii din pădure,
Fraudatorii epocii moderne
Pe ce furară umblă să-şi procure
Partide, parlamentare şi guverne.

Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,
E răstignită firea omenească
Şi omul, despărţindu-se de sine,
Nici nu mai poate să se regăsească.

Parcă-a trecut prin toată lumea Nero,
Miroase-a ars înmugurirea verde,
Reînvăţăm să fim egali cu zero
Şi a învinge va-nsemna a pierde.

De-atâta timp nenorocit încoace,
Nici nu mai ştiu copiii să respire
Şi e-ntre viermi şi oameni bună pace
Şi între oameni numai despărţire.

Prăpăd. Marşarier. Sfârşit de eră.
Însângerat e drumul pân-la pâine
Prin focul unui iad care prosperă
Miros a fum ruinele de mâine.