NATO 62

Exact în urmă cu 62 de ani, pe 4 aprilie 1949 apărea Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, organism care a rămas, după încheierea Războiului Rece, şi după multiple transformări, generate de schimbările din mediul dinternaţional de securitate, singura alianţă politico-militară viabilă la nivel internaţional. Asta mai ales datorită implicării Statelor Unite ale Americii. Şi astăzi, bugetul apărării al SUA este de două ori cît bugetele reunite ale celorlalte state membre NATO.

Şi totuşi... în prezent, "nepotrivirile de caracter" între UE şi SUA sînt mai evidente ca niciodată, mai ales pe fondul tentativelor europene de gestionare individuală a securităţii - demers eşuat în ultimii 40 de ani! - şi a tentaţiei de lider militar al unor state europene, importante! Teoretic,
construcţia europeană de securitate reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euro-atlantic, pentru redistribuirea rolurilor; adîncimea integrării în U.E. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei şi care implică efortul colectiv depus de membrii săi pentru susţinerea intereselor lor comune de securitate, însă, asta nu înseamnă că Europa, în drumul său spre o "mare putere" nu trebuie să depună eforturi în vederea "achiziţionării" unei politici externe comune - inexistentă sau penibilă în acest moment! - şi o politică de apărare comună, care ar trebui să fie braţul de fier al politicii externe! În acest moment, pentru majoritatea statelor membre ale UE, care sînt, de asemenea, aliaţi NATO, Alianţa rămîne temelia apărării lor colective iar securitatea Europei în ansamblu, indiferent de poziţiile individuale adoptate de statele sale, continuă să beneficieze de menţinerea Organizaţiei.

Tendinţa generală la începutul secolului al XXI-lea este de transformare permanentă, lumea schimbîndu-se ca urmare a transformărilor impuse de procesul de globalizare, fenomen caracterizat prin multidimensionalitate la nivel economic, politic, social, militar, cultural etc. Însăşi globalizarea este supusă unor procese contradictorii, de genul desfiinţării oricărui tip de bariere pînă la protecţionismul îngust impus sau fundamentalisme, existînd tendinţa luptei pentru fragmentare sau regionalizare, încercîndu-se împărţirea sferelor de influenţă. Neo-tribalismul fenomen legat ombilical de globalizare, crează un nou mediu de securitate. Caracteristicile principale ale mediului internaţional de securitate, căruia NATO trebuie să-i facă faţă, chiar şi la "această vîrstă", rezultat din sursele de instabilitate, care au la bază labilitatea sistemică a societăţii omeneşti, sînt: a) sfîrşitul bipolarităţii şi amplificarea tendinţei de reorganizare a centrelor de putere; b) dezintegrarea unor state, care a dus, şi duce, la creşterea numărului de ţări în plan european şi mondial şi la sporirea numărului organizaţiilor internaţionale; c) expansiunea democraţiei, care a făcut ca tot mai multe ţări să îmbrăţişeze calea democratică, fără însă a modifica tradiţiile şi modalităţile de funcţionare a instituţiilor (exemplu: sistemul piramidal de conducere din ţările arabe); d) accesul diferenţiat al statelor la resurse, cu impact asupra relaţiilor dintre acestea; e) prăbuşirea unor state în care condiţiile economice, tulburările sociale sau etnice, incapacitatea de a se susţine ca entitate politică fac posibilă intervenţia unor entităţi sau organizaţii care profită, şi avem cel mai recent exemplu, Siria, asupra căruia voi reveni mai pe larg cu altă ocazie. Dată fiind reacţia "nevolnică" a politicii externe a UE faţă de criza din Libia, puţin probabil ca Uniunea să reacţioneze prompt la situaţia din Siria!

În loc să-şi creeze o identitate de apărare proprie, în corelare directă cu interesele politicii externe proprii, UE a "fentat" în permanenţă, neasumîndu-şi obligaţii majore şi preferînd să se "ascundă" în spatele NATO. Unul din elementele Conceptului strategic al Alianţei (NATO), adoptat la Washington încă din 1999, este „Dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei” . Conceptul Strategic confirmă faptul că Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare va continua să fie dezvoltată în cadrul Alianţei şi nu individual! Deşi există voci care încearcă să determine o identitate aparte Politicii Europenă de Securitate şi Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP) sau, respectiv, Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP), acestea nu s-au materializat niciodată mai departe de zona conceptului şi al politicii. Obiectivul principal al UE în cadrul PESA este capacitatea statelor membre de a mobiliza şi desfăşura în termen de 60 de zile şi a susţine cel puţin un an, forţe militare ce pot atinge nivelul a 50.000-60.000 oameni care să efectueze întreaga gamă de aşa-numite „activităţi Petersburg” , stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997. Rolul acestora ar fi acela de a efectua operaţiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaţionale, şi circumstanţe în care NATO, şi întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar, cum ar fi trebuit să se întîmple în Libia! Încă din 1999, la Helsinki, Consiliul Uniunii Europene a stabilit obiectivul statelor membre UE referitor la capacităţile lor militare destinate rezolvării crizelor. Scopul era acela ca UE să desfăşoare şi să susţină o forţă militară pentru activităţi „Petersberg”, stabilite prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 (sarcini umanitare de salvare, sarcini de menţinere a păcii, sarcini ale forţelor combatante pentru rezolvarea crizelor, inclusiv menţinerea păcii) şi de a efectua operaţiuni militare, sub conducerea UE, de răspuns la crizele internaţionale, în condiţiile în care NATO, în întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar. Aceasta se integrează în preocupările UE în desfăşurarea unei politici europene comune de securitate şi apărare, proces ce elimină suprapunerile peste structurile NATO şi nu presupune crearea unei armate europene, lăsînd NATO imaginea de "băiat rău": Dacă vă mai amintiţi, Dick Cheney afirma că "Polonia, România, Bulgaria, Ţările Baltice, Ucraina, Georgia şi Moldova trebuie sa construiască un zid de apărare a democraţiei"! În cadrul conceptului strategiei de apărare, prezentate la Salonic la 20 iunie 2003 de Înaltul Reprezentant UE pentru PESC şi secretar general al UEO Javier Solana, se sublinia că „prima linie a apărării” va fi adesea în afara ariei UE şi că europenii „trebuie să fi e gata de a acţiona înainte de producerea unei crize” – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive. Acest concept de abordare preventivă a fost adoptat şi în Strategia naţională de securitate în care se prevede că „România are o strategie pro-activa”. Vi s-a părut că UE ar fi avut o abordare pro-activă în cazul Libiei? Mie, nu!

La fel ca în trecut, nu trebuie să credem că NATO va fi peste tot şi că va avea soluţiile potrivite pentru toate crizele. Afganistanul pare să fie un exemplu! Alianţa va rămîne, totuşi, pentru o perioadă nedefinită de timp, în continuare, un instrument la dispoziţia SUA şi a Europei pentru a răspunde sfidărilor ce afectează securitatea comună şi comunitatea euro-atlantică. Contribuţia sa va fi în continuare extrem de importantă, în special în planul luptei cu terorismul . „Uniunea Europeană are nevoie de NATO, iar NATO are nevoie de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu va putea fi niciodată puternică fără un NATO puternic, iar NATO nu va putea fi niciodată puternic fără o Uniune Europeană puternică”.